Art. 315 cod procedura civila Judecarea recursului şi efectele casării Recursul

Art. 315

(1)În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

(2)Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat.

(3)După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

(3¹)În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.

(4)La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Legea 202/2010 - privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, Monitorul Oficial 714/2010;

OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;

Comentarii despre Art. 315 cod procedura civila Judecarea recursului şi efectele casării Recursul

alina tudosoiu 4.01.2013

Practică judiciară

I. Obligativitatea hotârârii din recurs

1. Obligativitate. 1) Instanţa de trimitere nu este îndreptăţită să reexamineze o problemă de drept definitiv soluţionată prin decizia instanţei de recurs (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1341/1957, în C.D. 1957, p. 359);

2) Singura îngrădire adusă atribuţiilor judecătorilor de fond care rejudecă procesul după casare este aceea că hotărârile instanţei de control judiciar sunt obligatorii cu privire la punctele de drept dezlegate. Starea de fapt a procesului urmează să fie stabilită însă numai de instanţa de trimitere, care

Citește mai mult

poate să
ajungă din nou la aceeaşi concluzie (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 882/1957, în I.C. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu I, p. 841, nr. 525; decizia nr. 620/1957, în C.D. 1957, p. 351);

2. încălcarea obligativităţii. Modul în care instanţa de control judiciar a soluţionat problema de drept pusă în discuţie este obligatoriu pentru instanţa de trimitere. Neconformarea atrage casarea hotărârii ca fiind pronunţată cu încălcarea legii (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 239/1978, în I.C. Mihuţă, Repertoriu III, p. 306, nr. 150);

3. Problemă de drept dezlegată.

1) în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat. Astfel, nu este admisibil ca, după ce instanţa de recurs a statuat în drept asupra unei probleme, reţinând, pe baza probelor administrate, că este vorba de un dar manual cu sarcini şi că donatarul nu a îndeplinit sarcina stipulată, aşa că donatorul este îndreptăţit să obţină rezoluţia donaţiei şi restituirea sumei respective, instanţa de trimitere să modifice această concluzie, reapreciind probele administrate şi luând în considerare apărările noi care s-ar mai fi formulat în acest scop, ci ea este ţinută să aducă la îndeplinire întocmai îndrumările primite, adică rezoluţiu-nea donaţiei şi stabilirea sumei de restituit donatorului (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2182/1973, în I.C. Mihuţă, Repertoriu II, p. 392, nr. 211);

2) Odată ce printr-o hotărâre a instanţei de recurs se stabilise că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 64/1995 nu sunt aplicabile în cauză, instanţa de apel nu putea reţine, după trimiterea spre rejudecare, că respectivele dispoziţii legale sunt aplicabile. Art. 315 alin. (1) C. proc. civ. se referă inclusiv la judecătorii apelului, de vreme ce apelul provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât şi cu privire la cele de drept (C.A. Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 593/2000);

3) Cum prin decizia Curţii Supreme de Justiţie s-a rezolvat problema de drept referitoare la capătul de cerere privind despăgubirile solicitate, instanţa de fond avea obligaţia să stabilească numai cuantumul despăgubirilor, ţinând seama de diferenţa de valoare realizată din deprecierea leului faţă de dolarul S.U.A.. Curtea de apel nu poate constata că cererea nu are temei legal, deoarece problema de drept a fost rezolvată prin decizia de casare (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 2872/2000, în B.J. - Bază de date);

4) Statuările primei instanţe referitoare la nevalabilitatea titlului statului au intrat în puterea lucrului judecat şi, faţă de limitele deciziei de casare pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de trimitere nici nu mai avea posibilitatea să reaprecieze cu privire la acest aspect.

Este adevărat că în considerentele deciziei de casare se arată că „atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut corect cu o amplă motivare că imobilul a intrat cu titlu în proprietatea statului", în realitate însă, ceea ce reţinuseră cele două instanţe, cu o amplă motivare, era că titlul statului nu a fost valabil constituit, câtă vreme nu s-au respectat chiar condiţiile prevăzute de Decretul nr. 92/1950, acesta fiind probabil şi motivul pentru care recursul declarat de pârât, ce susţinea contrariul, a fost respins de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, inadvertenţa dintre soluţia pronunţată, care confirmă hotărârile instanţelor de fond, şi unul dintre considerentele deciziei nu putea obliga instanţa de trimitere să pornească de la o altă premisă decât cea intrată în puterea lucrului judecat, respectiv aceea că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat cu titlu valabil (C.A. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 308/A/2005, în C. Negrilă, Apelul în procesul civil, p. 343);

4. Desesizare pentru necompetenţă.

împrejurarea că, ulterior casării cu trimitere spre rejudecare, instanţa de trimitere se desesizează, pentru un motiv de necompetenţă, nu este de natură să înlăture aplicarea regulii înscrise în art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2519/2003, în B.J. - Bază de date);

5. Modificarea acţiunii. Obiect şi părţi. Cererea prin care reclamantul a solicitat anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare şi obligarea interve-nienţilor-cumpărători la predarea celor trei apartamente ce compun nemişcătorul nu reprezintă o cerere de întregire a acţiunii în revendicare iniţiale sau o cerere precizatoare, aşa cum eronat susţine recurentul, ci o cerere modificatoare, pentru că prin intermediul ei reclamantul a urmărit să schimbe două
elemente esenţiale ale acţiunii introductive de instanţă: obiectul cererii (anularea contractelor) şi părţile ce urmau a cădea în pretenţii (intervenienţii, iar nu pârâţii iniţiali).

Cererea modificatoare a fost formulată de către reclamant nu numai cu mult după prima zi de înfăţişare, dar a fost introdusă în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfăşoară în limite precis stabilite, în sensul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alt obiect al acţiunii, care nu exista formulat la data când s-a judecat primul recurs, astfel încât în mod corect nu a fost primită de instanţă (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1403/2005, în B.J. - Bază de date);

6. Necompetenţă. Problemă de drept dezlegată. Excepţia necompe-tenţei materiale a primei instanţe, invocată în apel, a fost respinsă cu motivarea că instanţa de casare este cea care a învestit tribunalul cu judecarea pricinii, în drept, s-a făcut trimitere la prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Din dispoziţiile articolului citat rezultă însă că hotărârile instanţei de recurs sunt obligatorii asupra problemelor de drept dezlegate, cât şi asupra necesităţii administrării unor probe.

Numai că, în speţă, competenţa materială nu a constituit o problemă de drept dezlegată de instanţa de recurs, aşa încât primirea dosarului nu excludea verificarea competenţei materiale, cu atât mai mult cu cât normele respective sunt de ordine publică (I.C.C.J.)

7. Recurs. 1) Recursul declarat de reclamant prin care se solicită majorarea câtimii obiectului cererii sale, adresate primei instanţe, nu poate fi admis, pentru că s-ar înrăutăţi situaţia pârâtului în propria cale de atac. Pentru acelaşi motiv, dar şi pentru că recursul nu este devolutiv, nu se pot invoca în recurs dispoziţiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., decât dacă cererile la care se referă textul s-au făcut în apel şi au fost greşit respinse (C.A. Braşov, secţia civilă, decizia nr. 469R/1994);

2) Cererea intimatei-reclamante, formulată prin întâmpinare, de a i se reactualiza drepturile cuvenite conform expertizei din apel, nu poate fi primită în absenţa recursului părţii (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 924/2002);

3) în privinţa sumei de bani acordată cu titlu de împrumut, în mod greşit, reţinând existenţa acestui împrumut acordat soţilor de mătuşa recurentei şi implicit a unei datorii comune a soţilor, instanţa a obligat intimatul la restituirea către recurentă a jumătate din valoarea acestui împrumut. Singura care putea solicita restituirea acestui împrumut era mătuşa recurentei, care însă nu a înţeles
să intervină în litigiu în calitate de creditor al soţilor. Având în vedere împrejurarea că pârâtul-reclamant nu a uzat de calea de atac a apelului şi recursului, date fiind dispoziţiile art. 316C. proc. civ. raportate la art. 296 C. proc. civ., recurentei nu i se poate înrăutăţi situaţia în propria cale de atac, singura soluţie admisibilă fiind respingerea recursului ca nefondat (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 470/2002);

4) Instanţa de recurs nu poate înrăutăţi situaţia părţii în propria sa cale de atac, de exemplu, acordându-i reclamantului o sumă mai mare, chiar dacă pârâtul, care a făcut recurs, nu s-a opus la discutarea pretenţiilor majorate (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1010/1956, în C.D. 1956, p. 284);

8. Rejudecare. Instanţa de trimitere, procedând la rejudecare, l-a obligat pe pârât la o despăgubire de şapte ori mai mare decât cea stabilită prin hotărârea casată, iar instanţa de apel a redus despăgubirea la jumătate; s-a considerat că soluţiile sunt lipsite de temei legal, în raport de principiul că exercitarea unei căi de atac nu poate crea o situaţie mai grea celui ce a promovat-o, instanţa de control fiind sesizată numai cu împrejurări şi motive de natură a schimba soluţia în favoarea celui care a uzat de ea, iar pe de altă parte, soluţia primei instanţe, neatacată de una din părţi are, în ce o priveşte, putere de lucru judecat şi, deci, nu poate obţine în cadrul rejudecării o soluţie defavorabilă părţii adverse, care a obţinut casarea hotărârii (C.A. Braşov, secţia civilă, decizia nr. 455/1995);

III. Constituţionalitate

9. Control judiciar. Art 315 C. proc. civ. este constituţional în raport cu prevederile art. 123 alin. (2) [art. 124 alin. (3) în urma republicării - n.a.] din Constituţie. Controlul judiciar ce se exercită de către instanţele care soluţionează căile de atac asupra instanţelor care au pronunţat hotărârile atacate nu reprezintă o limitare a independenţei judecătorilor, deoarece el este întotdeauna posterior şi nu are, în consecinţă, cum să îi influenţeze pe judecătorii care au pronunţat hotărârile supuse controlului. îndrumările date de instanţa de recurs sau de apel, obligatorii pentru judecătorii fondului, sunt date în cadrul activităţii cu caracter jurisdicţional a instanţelor de apel sau de recurs şi nu au nimic comun cu situaţia nepermisă când, pe cale administrativă, ierarhică, un judecător ar primi indicaţii asupra modului în care trebuie să judece un anumit proces.
Pe de altă parte, Curtea observă că instituţia controlului judiciar îşi găseşte reazemul constituţional în dispoziţiile art. 128 [art. 129 în urma republicării -n.a.] din Legea fundamentală. Dacă judecătorii de la instanţa de fond nu ar fi obligaţi să se supună îndrumărilor instanţei de apel sau de recurs, putând reitera erorile comise prin soluţia ce a fost desfiinţată, s-ar ajunge la exercitarea repetată a căilor de atac şi la prelungirea duratei soluţionării cauzelor în mod nepermis şi astfel s-ar încălca cerinţa soluţionării proceselor într-un „termen rezonabil", prevăzută la art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului (C.C., Decizia nr. 332/2001, M. Of. nr. 113 din 12 februarie 2002. în acelaşi sens: Decizia nr. 360/2002, M. Of. nr. 148 din 7 martie 2003; Decizia nr. 854/2006, M. Of. nr. 31 din 17 ianuarie 2007).

Răspunde