Art. 40 cod procedura civila
| Comentarii |
|
Art. 40
(1)Cererea de strămutare se judecă în camera de consiliu.
(2)Preşedintele instanţei va putea cere dosarul pricinii şi să ordone, fără citarea părţilor, suspendarea judecării pricinii, comunicând de urgenţă această măsură instanţei respective.
(3)În caz de admitere, pricina se trimite spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad.
(4)Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă niciunei căi de atac. Ea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie păstrate.
(5)Această instanţă va fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de strămutare. În cazul în care instanţa a săvârşit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.
codul de procedură civilă actualizat prin:OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
Art. 401
Abrogat prin Decretul nr. 471 din 30. IX. 1957.
Art. 402
Strămutarea pricinii nu poate fi cerută din nou, pentru acelaşi motiv, în afară de cazul în care noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau ivite după soluţionarea acesteia.
Cererea de strămutare a cauzei introdusă cu nerespectarea prevederilor alin. (1) este inadmisibilă.
Codul de procedură civilă actualizat prin:Legea 202/2010 - privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, Monitorul Oficial 714/2010;
| ← Art. 39 cod procedura civila | Art. 41 cod procedura civila Folosinţa şi exerciţiul... → |
|---|
2. Cererea se judecă cu citarea părţilor, pentru că în lipsa unui text contrar, se aplică dreptul comun în materie, respectiv art. 85.
3. Deşi obligaţia de comunicare a măsurii suspendării judecăţii, conform art. 40 alin. (2), este în sarcina preşedintelui (firesc, de vreme ce suspendarea se dispune fără citare), faptul că părţile au cunoştinţă de suspendare şi înştiinţează instanţa, depunând dovezi în acest sens, nu îndreptăţeşte pe judecători să continue judecata cu motivarea că nu au fost
Citește mai mult
înştiinţaţi de preşedintele instanţei care soluţionează strămutarea.4. Dacă suspendarea a fost dispusă potrivit alin. (2), judecata se reia, la cererea părţii interesate sau din oficiu, după soluţionarea cererii de strămutare.
în acest caz, la redeschiderea judecăţii nu se datorează taxă judiciară de timbru.
5. Dacă s-a cerut strămutarea, instanţa învestită cu judecarea pricinii a cărei strămutare se cere, nu poate face aplicarea dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 şi să dispună suspendarea până la soluţionarea cererii de strămutare.
Norma înscrisă în art. 40 alin. (2) este una specială, astfel încât suspendarea poate fi dispusă numai în condiţiile acestui text.
6. Dacă încheierea de admitere a cererii de strămutare nu cuprinde nicio menţiune privitoare la actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare, apreciem că acestea nu trebuie refăcute de instanţa căreia i se trimite cauza.
Art. 40 alin. (4) oferă instanţei care judecă strămutarea posibilitatea de a impune, atunci când apreciază necesar, refacerea tuturor sau numai a unora dintre actele de procedură deja săvârşite. în lipsa vreunei dispoziţii în acest sens, actele de procedură se păstrează.
7. Prin art. 40 alin. (4) teza a ll-a, legiuitorul derogă de la principiul nemijlocirii în virtutea căruia probele sunt administrate înaintea instanţei care soluţionează pricina.
8. Dacă cererea de strămutare se admite, pricina va fi trimisă la o instanţă egală în grad cu aceea de la care s-a dispus strămutarea, pentru ca Dărţile să nu fie lipsite de grade de jurisdicţie.
9. Dacă cererea de strămutare este respinsă, actele de procedură săvârşite după suspendarea judecăţii dispusă în condiţiile alin. (2) vor fi anulate, dar numai la cererea părţii interesate, care trebuie să facă dovada vătămării pe care a suferit-o şi care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actelor respective [art. 105 alin. (2)].
întrucât în temeiul dispoziţiilor alin. (4) pot fi păstrate numai actele de procedură legal îndeplinite, considerăm că în caz de admitere a cererii de strămutare instanţa poate să înlăture actele de procedură săvârşite după suspendarea judecăţii chiar dacă nu există o cerere în acest sens a părţii vătămate.
10. Faţă de dispoziţiile art. 40 alin. (5), actele de procedură săvârşite de instanţa de la care s-a strămutat pricina, după admiterea cererii de strămutare, sunt desfiinţate de drept ca efect al admiterii cererii.
Expresia „între timp" vizează intervalul dintre admiterea cererii de strămutare şi înştiinţarea instanţei despre această măsură, aspect care rezultă şi din faptul că, potrivit textului, sunt desfiinţate de drept actele de procedură săvârşite „ulterior" strămutării.
Dacă s-ar considera că este desfiinţată de drept şi hotărârea pronunţată de instanţă înainte de strămutare, s-ar încălca puterea de lucru judecat a acesteia.
11. Hotărârea pronunţată după admiterea cererii de strămutare nu ar putea fi anulată pe calea contestaţiei în anulare, în condiţiile art. 317 alin. (1) pct. 2.
Pentru motivul menţionat, hotărârea este desfiinţată de drept conform art. 40 alin. final, astfel încât contestaţia în anulare este inadmisibilă.
12. Dacă după admiterea cererii de strămutare instanţa de la care a fost strămutată pricina continuă să judece, strămutarea poate fi invocată pe cale de excepţie.
Excepţia strămutării este o excepţie de procedură pentru că vizează încălcarea unor reguli în legătură cu procedura de judecată.
Este o excepţie dilatorie, pentru că scopul admiterii unei asemenea excepţii este de a obţine trimiterea pricinii la instanţa în favoarea căreia s-a strămutat pricina.
De vreme ce prin continuarea judecăţii se dispreţuieşte o hotărâre care are putere de lucru judecat, iar întreaga societate este interesată în respectarea hotărârilor judecătoreşti, norma încălcată este imperativă, astfel încât excepţia, absolută, poate fi invocată nu numai de partea care a obţinut strămutarea, ci şi de cealaltă parte, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii.
13. Dacă instanţa învestită prin strămutare este o instanţă de control judiciar care consideră că se impune casarea/desfiinţarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, nu va trimite pricina înapoi la instanţe din raza celei de la care s-a dispus strămutarea, pentru că astfel ar fi înlăturate efectele strămutării, ci va trimite cauza la o instanţă din circumscripţia sa teritorială.
Cum va proceda instanţa de trimitere dacă face parte din raza celei de la care s-a dispus strămutarea? Ar putea să decline competenţa în favoarea unei instanţe dintr-o altă circumscripţie teritorială? Apreciem că răspunsul este negativ, pentru că instanţa de trimitere poate fi aleasă numai de instanţa de control judiciar. în acest caz, instanţa de trimitere este ţinută de hotărârea dată de instanţa de strămutare.
14. Ca efect al strămutării are loc o prorogare de competenţă, judecătorească, pentru că instanţa căreia i-a fost trimisă pricina devine competentă ca efect al strămutării, deşi în mod obişnuit, cauza respectivă nu este de competenţa sa.
15. Considerăm însă că prorogarea de competenţă nu poate avea loc atunci când strămutarea s-a dispus cu încălcarea competenţei materiale funcţionale.
De pildă, judecătoria învestită prin strămutare cu soluţionarea unui apel sau a unui recurs, va trebui să decline pricina în favoarea tribunalului sau a curţii de apel din raza sa teritorială, deoarece judecătoria nu este competentă să judece în apel sau recurs. Prin această soluţie se respectă şi scopul urmărit prin strămutare, de a sustrage judecarea pricinii de către o anumită instanţă, dar se evită şi pronunţarea unei hotărâri lovite de nulitate pentru că a fost dată cu nerespectarea unor norme de competenţă imperative.
în acelaşi mod vor trebui să procedeze tribunalul şi curtea de apel învestite prin strămutare cu judecarea unor pricini care nu sunt niciodată de competenţa lor. De pildă, dacă la tribunal este strămutată judecarea în primă instanţă a unui litigiu în materie civilă al cărui obiect are o valoare mai mică de 500.000 lei, ori dacă la curtea de apel este strămutată judecarea unui recurs împotriva unei hotărâri date în primă instanţă de judecătorie şi, în ambele cazuri, nu există o lege specială care să prevadă competenţa lor.
1. Prin Decizia nr. 92 din 11 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 20 noiembrie 1996, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ.
în susţinerea excepţiei s-a arătat că dispoziţiile procedurale menţionate, care stabilesc că încheierile de strămutare nu sunt supuse niciunei căi de atac, contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) şi ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare al părţilor şi la liberul acces la
Citește mai mult
justiţie.Examinând excepţia Curtea Constituţională a decis că, într-adevăr, art. 21 din Constituţie stabileşte accesul liber la justiţie, dar acesta presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Accesul liber la justiţie nu înseamnă însă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti -judecătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie- şi la toate căile de atac
prevăzute de lege -apel, recurs etc.-, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor. Prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite. Dispoziţia înscrisă la alin. (2) al art. 21 din Constituţie, şi anume că nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit nicio categorie sau un grup social.
Desigur, este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare a pricinii nu este supusă niciunei căi de atac, în considerarea faptului că prin aceasta instanţa nu se pronunţă asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor, antrenând, totodată, cheltuieli materiale suplimentare pentru justiţiabili. Aşa fiind, dispoziţiile art. 40 alin. (4) C. proc. civ. nu sunt contrare nici dispoziţiilor art. 128 din Constituţie, care prevăd că exercitarea căilor de atac se face „în condiţiile legii”.
Art. 40 alin. (4) C. proc. civ. nu încalcă nici dispoziţiile constituţionale ale art. 24 din Constituţie, referitoare la dreptul la apărare. Dreptul la apărare se realizează cu prilejul judecării în fond a cauzei şi al soluţionării căilor de atac.
Cu alte cuvinte, de vreme ce nu se judecă fondul pricinii, nu se poate susţine că interesele celor în cauză ar fi prejudiciate, ştirbindu-se în acest fel exerciţiul dreptului constituţional evocat. în realitate, faptele asupra cărora este chemată să se pronunţe instanţa competentă să judece cererea de strămutare nu ţin şi nu are cum să ţină de pricina însăşi, ci de asigurarea condiţiilor pe care le implică art. 37 alin. (3)
C. proc. civ., respectiv nepărtinirea şi obiectivitatea în soluţionarea pricinii, condiţii care vizează toate părţile din proces, indiferent de calitatea lor procesuală.
• 2. Prin Decizia nr. 573 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1143 din 19 decembrie 2005, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (2) C. proc. civ.
în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că textul de lege criticat aduce atingere dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. în acest sens s-a arătat că dispoziţia legală criticată instituie „o discriminare pozitivă în favoarea unor cauze pe rol” cu privire la care s-a dispus suspendarea, în raport cu acele cauze în care preşedintele instanţei
nu dispune aceeaşi măsură, aşa încât se încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie.
în situaţia în care nu s-a dispus suspendarea cauzei pe perioada soluţionării cererii de strămutare, se aduce atingere dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil. Astfel, continuarea judecăţii poate pune instanţa care judecă cererea de strămutare în situaţia de a nu cunoaşte ce acte au fost îndeplinite după introducerea acesteia, iar, în ipoteza admiterii cererii de strămutare, de a dispune dacă actele respective pot sau nu pot fi păstrate.
De asemenea, este posibil ca unele cauze să fie judecate şi hotărârea pusă în executare înainte de judecarea cererii de suspendare, ceea ce complică soluţionarea raporturilor juridice dintre părţi în ipoteza admiterii cererii de suspendare.
Se mai consideră că în vederea evitării încălcării art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie este necesar ca, după înregistrarea cererii de strămutare, „suspendarea să fie dispusă obligatoriu de instanţa care judecă pricina în fond, până la judecarea cererii de strămutare, ori, în mod obligatoriu, aceeaşi instanţă să acorde un termen de judecată după data judecării cererii de strămutare”.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea a constatat că soluţia legislativă adoptată prin reglementarea dedusă controlului de constituţionalitate de a lăsa la latitudinea preşedintelui instanţei învestită cu soluţionarea cererii de strămutare suspendarea judecării pricinii nu relevă nicio contradicţie cu textele constituţionale de referinţă. Astfel, prerogativa preşedintelui instanţei învestite cu soluţionarea cererii de strămutare de a suspenda judecarea pricinii îi permite acestuia ca, în funcţie de motivele de strămutare invocate, de seriozitatea şi credibilitatea lor, să aprecieze asupra măsurii în care suspendarea se impune, pentru a se evita o soluţie părtinitoare.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea a reţinut că opţiunea preşedintelui instanţei de judecată cu
privire la suspendarea pricinii nu este determinată de calitatea părţilor şi, în consecinţă, nu sunt încălcate prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Totodată, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 40 alin. (2) C. proc. civ. nu contravin textului art. 21 alin. (3) din Constituţie, ci, dimpotrivă, posibilitatea recunoscută preşedintelui de a decide asupra suspendării, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, este de natură să contribuie la realizarea dreptului la un proces echitabil, ca şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
1. Obligativitate. Dacă Secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie a dispus, printr-o încheiere, strămutarea judecării unei cauze de la un tribunal la un alt tribunal, această din urmă instanţă are obligaţia să soluţioneze pricina, nefiind abilitată să examineze dacă motivele pentru care s-a dispus strămutarea mai subzistă sau nu şi, pe cale de consecinţă, să decline competenţa în favoarea tribunalului de la care cauza a fost strămutată (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 912/1995, în B.J. - Bază de date);
2. Căi de atac. 1) încheierea prin care a fost soluţionată cererea de
Citește mai mult
strămutare nu poate fi atacată nici prin căile ordinare şi nici prin căile extraordinare de atac. Aşadar, contestaţia în anulare este inadmisibilă (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1482/2000);2) Potrivit art. 40 alin. (4) C. proc. civ., hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă niciunei căi de atac. Rezultă, din această dispoziţie legală, că, în opoziţie cu hotărârile împotriva cărora se poate exercita calea de atac a contestaţiei în anulare, nu sunt supuse controlului judiciar, pe această cale, hotărârile pronunţate în materia strămutării pricinilor (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2102/1995, în B.J. - Bază de date);
3) Cum textul citat nu face nicio distincţie între căile de atac ordinare şi căile de atac extraordinare, se constată că împotriva unei asemenea hotărâri nu poate fi exercitată nici calea de atac a contestaţiei în anulare, dat fiind că scopul acestei prevederi legale a fost acela de a împiedica prelungirea nejustificată a judecării în fond a cauzei a cărei strămutare a fost solicitată (C.S.J., secţia
civilă, decizia nr. 520/1997, în B.J. -Bază de date);
4) întrucât, potrivit art. 40 alin. (4) C. proc. civ., hotărârea asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac, revizuirea împotriva unei asemenea hotărâri este inadmisibilă (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2978/2001, în B.J. -Bază de date);
3. Hotărâre pronunţată înainte de strămutare. în lipsa unei menţiuni în încheierea de strămutare cu privire la menţinerea actelor de procedură îndeplinite înainte de strămutare, toate actele de procedură, inclusiv hotărârea pronunţată până la pronunţarea strămutării, sunt desfiinţate. Prin urmare, chiar după pronunţarea hotărârii, instanţa de la care dosarul a fost strămutat este datoare să îl trimită la instanţa la care procesul s-a strămutat, care, în raport de dispoziţiile încheierii de strămutare privind menţinerea sau nemenţinerea unor acte de procedură, urmează să se pronunţe asupra nulităţii hotărârii (C.A. Ploieşti, secţia civilă, decizia nr. 2336/1996, în C.P.J. sem. II 1996, p. 134).
Notă: în actuala reglementare, art. 40 alin. (5) C. proc. civ., introdus prin O.U.C. nr. 138/2000, acoperă în mod expres situaţia ivită în speţă;
4. Hotărâre pronunţată după strămutare. Faţă de dispoziţiile art. 40 alin. (5) C. proc. civ., nu se poate solicita anularea deciziei pronunţate după admiterea cererii de strămutare pe calea unei contestaţii în anulare, această decizie fiind nulă de drept (C.A. Bucureşti, secţia a iV-a civilă, decizia nr. 46/2002);
5. Revizuirea hotărârii. Cererea de revizuire împotriva unei hotărâri pronunţate de o instanţă învestită prin strămutare se va adresa acelei instanţe (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 185/1994, în Dreptul nr. 5/1995, p. 88);
6. Trimitere spre rejudecare.
1) Atunci când o instanţă de apel a fost învestită cu judecarea apelului prin strămutare, această instanţă este îndreptăţită, în caz de desfiinţare a hotărârii apelate în cazurile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., să trimită cauza spre rejudecare unei instanţe din circums-
cripţia sa (această instanţă neputând refuza judecata), iar nu instanţei a cărei hotărâre a fost desfiinţată. Numai în acest mod se asigură finalitatea hotărârii de strămutare, deoarece, dacă s-ar ajunge în situaţia trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, atunci cauza în apel ar ajunge tot la instanţa de la care pricina a fost strămutată, ceea ce nu poate fi admis (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2415/1995, în B.J. 1995, p. 101);
2) în cazul în care hotărârea primei instanţe a fost casată cu trimitere de către un tribunal învestit cu soluţionarea recursului prin strămutarea pricinii, cauza va fi trimisă spre rejudecare uneia dintre judecătoriile din raza teritorială a acelui tribunal (Trib. Jud. Ilfov, secţia civilă, decizia nr. 1040/1971, în R.R.D. nr. 1/1973, p. 137);
II. Constituţionalitate
7. Egalitatea în faţa legii. Dreptul la un proces echitabil. Dispoziţiile art. 40 alin. (2) C. proc. civ. sunt constituţionale în raport de prevederile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. Soluţia legislativă adoptată prin reglementarea dedusă controlului de constituţionalitate, de a lăsa la latitudinea preşedintelui instanţei învestită cu soluţionarea cererii de strămutare suspendarea judecării pricinii, nu relevă nicio contradicţie cu textele constituţionale de referinţă. Astfel, prerogativa preşedintelui instanţei
învestite cu soluţionarea cererii de strămutare de a suspenda judecarea pricinii îi permite acestuia ca, în funcţie de motivele de strămutare invocate, de seriozitatea şi credibilitatea lor, să aprecieze asupra măsurii în care suspendarea se impune, pentru a se evita o soluţie părtinitoare (C.C., Decizia nr. 573/2005, M. Of. nr. 1143 din 19 decembrie 2005);
8. Accesul liber la justiţie. Dreptul la apărare. Folosirea căilor de atac. Art. 40 alin. (4) C. proc. civ. este constituţional în raport cu dispoziţiile art. 21, art. 24 şi art. 128 [art. 129 în urma republicării -n.a.] din Constituţie. Accesul liber la justiţie nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor. Prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite. în acest sens s-a statuat prin decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1994 (M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare a pricinii nu este supusă niciunei căi de atac, în considerarea faptului că prin aceasta instanţa nu se pronunţă asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor, antrenând, totodată, cheltuieli materiale suplimentare pentru justiţiabili.
Dispoziţiile art. 40 alin. (4) C. proc. civ. nu sunt contrare nici dispoziţiilor
art. 128 din Constituţie, care prevăd că exercitarea căilor de atac se face „în condiţiile legii". Nu se încalcă nici dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la apărare. Dreptul la apărare se realizează cu prilejul judecării în fond a cauzei şi al soluţionării căilor de atac. Cu alte cuvinte, de vreme ce nu se judecă fondul pricinii, nu se poate susţine că interesele celor în cauză ar fi prejudiciate, ştirbindu-se în acest fel exerciţiul dreptului constituţional evocat, în realitate, faptele asupra cărora este chemată să se pronunţe instanţa competentă să judece cererea de strămutare nu ţin şi nu au cum să ţină de pricina însăşi, ci de asigurarea condiţiilor de nepărtinire şi obiectivitate în soluţionarea pricinii (C.C., Decizia nr. 92/1996, M. Of. nr. 297 din 20 noiembrie 1996 şi Decizia nr. 56/2002, M. Of. nr. 229 din 5 aprilie 1996).
1. în cazul în care instanţa de control judiciar învestită cu soluţionarea cauzei prin încheierea de strămutare a Curţii Supreme de Justiţie, decide casarea hotărârilor atacate cu trimitere, aceasta nu poate proceda la trimiterea cauzei către instanţa iniţial sesizată (înainte de strămutare).
A adopta soluţia casării cu trimitere la instanţa ce a soluţionat cauza anterior strămutării, ar însemna de fapt menţinerea situaţiei care a motivat strămutarea şi, în final, reiterarea cererii de strămutare, ceea ce ar avea un caracter vădit formal. - C.A. Ploieşti, decizia nr.
Citește mai mult
1781/1994, B.J./ 1993-1997, p. 609.2. Dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Ploieşti -dosarul fiind strămutat la Tribunalul Bucureşti de la Tribunalul Prahova- instanţa de apel a eludat
hotărârea de strămutare, lăsând această măsură fără efect. într-o asemenea situaţie, dacă s-ar fi impus trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa învestită prin strămutare ar fi putut să trimită pricina numai la instanţe din raza ei teritorială şi nu în raza teritorială a instanţei de la care s-a dispus strămutarea. - C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1398/R/2001, nepublicată.
Căi de atac
Din dispoziţiile art. 40 alin. (4) C. proc. civ. rezultă că încheierea prin care a fost soluţionată o cerere de strămutare nu poate fi atacată nici prin căile ordinare de atac -apel, şi nici prin căile extraordinare de atac: recurs, revizuire, contestaţie în anulare. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 1482/2000, Bandectele române nr. 1/2001, p. 126.
Prorogare de competenţă. Când intervine
întrucât strămutarea poate fi dispusă numai la o instanţă de acelaşi grad cu instanţa de la care s-a cerut strămutarea, înseamnă că prorogarea se referă numai la competenţa teritorială, indiferent dacă aceasta are un caracter relativ sau absolut, nu însă şi la competenţa materială. - C.A. Ploieşti, decizia nr. 2336/1996, B.J./1993-1997, p. 608.
Strămutarea cauzei. Continuarea judecăţii
Faptul că pârâtul a depus cerere pentru strămutarea cauzei de Ia Tribunalul Bucureşti, nu înseamnă că instanţa nu putea să procedeze la judecarea apelului dacă nu s-a dispus suspendarea judecării cauzei. - C.A. Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 1093/2000, nepublicată.