Aplicarea normelor privind siguranța pentru produsele alimentare în România
| Comentarii |
|
Din momentul în care România a devenit stat membru trebuie să aplice și să respecte dreptul UE. În funcție de actul normativ adoptat la nivelul UE, aplicarea în dreptul național se face diferit.
Aplicarea dreptului UE nu trebuie privită ca o povară la adresa dreptului național. Dimpotrivă, actele normative europene au menirea de a face posibilă aplicarea unitară a dispozițiilor adoptate în toate statele membre.
Cu toate că în România nu este dezvoltată doctrina sau practica judiciară în legătură cu aplicarea dispozițiilor în materia siguranței pentru produsele alimentare, în cele ce urmează vom încerca să realizăm o abordare a principalelor acte normative adoptate în domeniu.
Cadrul juridic general al siguranței pentru produsele alimentare. Legea nr. 150/2004
Legea nr. 150/2004 privind siguranța alimentelor și a hranei pentru animale stabilește cadrul juridic general al siguranței pentru produsele alimentare.
Adoptarea acestei legi s-a făcut pentru a se asigura o bază pentru garantarea unui nivel înalt de protecție a sănătății publice și a intereselor consumatorilor în ceea ce privește alimentele, având în vedere diversitatea surselor de alimente. Prin această lege au fost stabilite principiile, responsabilitățile comune și mijloacele necesare în vederea asigurării unei baze științifice solide.
În ceea ce privește domeniul de aplicare al legii mai sus arătate, aceasta se aplică „tuturor etapelor de producere, prelucrare, distribuție și punere pe piață a alimentelor și hranei pentru animale, cu excepția producției primare pentru uz casnic privat ori preparării, manipulării sau depozitării alimentelor destinate consumului casnic privat”'31.
Actul normativ analizat este cel care ne oferă definiția produselor alimentare, stabilind că prin aliment sau produs alimentar „se înțelege orice produs sau substanță, indiferent dacă este prelucrat integral, parțial sau neprelucrat, destinat consumului uman ori preconizat a fi destinat consumului uman”. În categoria alimentelor sunt incluse, în concepția legiuitorului „băuturile, guma de mestecat și orice altă substanță, inclusiv apa, încorporată intenționat în hrană în timpul producerii, pregătirii sau tratării acesteia” fără a cuprinde „hrana pentru animale, animalele vii, în afara cazului în care acestea sunt destinate a fi procesate în vederea punerii pe piață a produselor destinate consumului uman, plantele înaintea recoltării, produsele medicinale, produsele cosmetice, tutunul și produsele din tutun, substanțele narcotice și psihotrope, reziduurile și contaminanții".
Definiția dată produselor alimentare prin Legea nr. 150/2004, precum și categoriile de produse care nu sunt incluse în domeniul de aplicare a legii, reprezentând excepții de la categoria produselor alimentare, reprezintă o copie aproape fidelă a definiției date în Regulamentul nr 178/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 ianuarie 2002 de stabilire a principiilor și a cerințelor generale ale legislației alimentare, de instituire a Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară și de stabilire a procedurilor în domeniul siguranței produselor alimentare.
Potrivit prevederilor regulamentului, „în sensul prezentului regulament, «produs alimentar» (sau «aliment») înseamnă orice substanță sau produs, indiferent dacă este prelucrat, parțial prelucrat sau neprelucrat, destinat sau prevăzut în mod rezonabil a fi ingerat de oameni. «Produsele alimentare» includ băuturile, guma de mestecat și orice substanță, inclusiv apa, încorporată în mod intenționat în produse alimentare în timpul producerii, preparării sau tratării lor. Ele includ apa după punctul de conformitate, așa cum este definit la art. 6 din Directiva 98/83/CE și fără a aduce atingere cerințelor Directivelor 80/778/CEE și 98/83/ CE. «Produsele alimentare» nu includ: (a) hrana pentru animale; (b) animalele vii, în afara cazurilor în care ele sunt pregătite pentru introducerea pe piață pentru consumul uman; (c) plantele înainte de a fi recoltate; (d) medicamentele în sensul specificat de Directivele 65/65/CEE și 92/73/CEE ale Consiliului; (e) cosmeticele în sensul Directivei 76/768/CEE a Consiliului; (f) tutunul și produsele din tutun în sensul Directivei 89/622/CEE a Consiliului; (g) substanțele stupefiante sau psihotrope în sensul Convenției Unice asupra substanțelor stupefiante din 1961 și al Convenției
Organizației Națiunilor Unite privind Substanțele Psihotrope din 1971; (h) reziduurile și substanțele contaminante”.
Spunem că definiția dată de legiuitorul român este o copie aproape fidelă a definiției date de regulamentul european, având în vedere că între cele două definiții există mici diferențe, respectiv: în timp ce legea stabilește că apa se încadrează în categoria produselor alimentare dacă „aceasta este încorporată intenționat în hrană în timpul producerii, pregătirii sau tratării acesteia", regulamentul stipulează că apa este inclusă în categoria produselor alimentare dacă este „încorporată în mod intenționat în produse alimentare în timpul producerii, preparării sau tratării lor. Ele includ apa după punctul de conformitate, așa cum este definit la art. 6 din Directiva 98/83/CE și fără a aduce atingere cerințelor Directivelor 80/778/CEE și 98/83/CE”. Astfel, dispozițiile regulamentului stabilesc acele condiții în care apa poate fi considerată ca fiind produs alimentar, cuprinzând dispoziții de trimitere la două reglementări europene, respectiv Directiva 80/778/CEE și Directiva 98/83/CE.
Din punctul de vedere al reglementării, dispozițiile existente în legislația națională sunt incomplete având în vedere că articolul care include apa în categoria produselor alimentare nu face nicio precizare cu privire la calitatea pe care trebuie să o îndeplinească apa pentru a putea fi considerată produs alimentar; textul de lege nu cuprinde nici măcar, asemenea textului regulamentului, o dispoziție de trimitere la prevederile directivei care reglementează calitatea apei destinate consumului uman.
Aceste aprecieri au în vedere că dispozițiile legii pot fi interpretate în sensul că, spre exemplu, până și apa care este infectată cu contaminanți este considerată produs alimentar dacă îndeplinește condiția de a fi încorporată intenționat în timpul producerii, pregătirii sau tratării acesteia. Ori, pentru a fi considerată produs alimentar, apa trebuie să îndeplinească cerințele de calitate cerute de Directiva 98/83/CE, respectiv: „(a) întreaga cantitate de apă, fie în starea sa inițială, fie după tratare, destinată băutului, gătitului, preparării de alimente sau oricărui alt scop casnic, indiferent de originea acesteia și indiferent dacă este furnizată dintr-o rețea de distribuție, dintr-un camion-cisternă sau dintr-un vapor-cisternă, în sticle sau recipiente; (b) întreaga cantitate de apă folosită în orice întreprindere de producție alimentară pentru producerea, prelucrarea, conservarea sau comercializarea produselor sau a substanțelor destinate consumului uman, cu excepția cazurilor în care autoritățile naționale competente constată că salubritatea produselor alimentare în forma lor finită nu poate fi afectată de calitatea apei".
Prevederile Legii nr. 150/2004 analizate sunt incomplete, astfel încât s-ar impune adăugarea cerințelor referitoare la calitatea apei, respectiv cerințele directivei mai sus citate, care sunt transpuse în legislația națională. Din momentul în care
s-a făcut transpunerea textului directivei, era firesc să se modifice și Legea nr. 150/2004, în sensul arătat.
Înainte de modificarea Legii nr. 458/2002, împotriva României a fost declanșată procedura de infringement pe motiv de neconformitate, din cauza încălcării acquis-ului comunitar prin transpunerea necorespunzătoare a Directivei 98/83/CE.
O altă diferență observată între textul Legii nr. 150/2004 și cel al Regulamentului nr. 178/2002, constă în aceea că, în aceeași ordine de idei prezentată mai sus, legea română se mulțumește să enumere produsele care nu sunt incluse în categoria alimentelor, „omițând” să prevadă dispozițiile de trimitere ale Regulamentului nr. 178/2002 sau ale actelor normative de transpunere a prevederilor adoptate la nivelul UE.
Din punctul nostru de vedere, în aceste cazuri de omisiune din partea legiuitorului român, situația nu este atât de delicată precum în privința nereglementării condițiilor specifice de calitate a apei, deoarece, medicamentele, cosmeticele, tutunul și produsele din tutun, substanțele stupefiante sau psihotrope precum și reziduurile și substanțele contaminate sunt excluse în mod categoric prin prevederile legale din categoria produselor alimentare, chiar dacă nu există dispozițiile de trimitere la care am făcut referire anterior.
În ceea ce privește domeniul de aplicare al Legii nr. 150/2004, prevederile acesteia „se aplică în toate etapele producerii, prelucrării și distribuției alimentelor și hranei pentru animale, destinată sau administrată animalelor pentru producția de alimente”. Etapele de producere, prelucrare și distribuție a alimentelor sunt definite ca fiind „orice etapă, incluzând importul, pornind de la și incluzând producerea primară de alimente până la și incluzând depozitarea, transportul, vânzarea sau furnizarea acestora către consumatorul final și, unde este cazul, importul, producerea, fabricarea, depozitarea, transportul, distribuția, vânzarea și furnizarea de hrană pentru animale”.
Reprezentând legislația generală în domeniul alimentelor, prevederile legii analizate se aplică, așadar, fiecărei etape începând cu producția primară și finalizându-se cu etapa furnizării produselor alimentare către consumatorul final.
Printre obiectivele generale stabilite în lege, se numără asigurarea unui nivel înalt de protecție a vieții și sănătății umane, a intereselor consumatorilor, cu luarea în considerare a practicilor corecte în comerțul cu alimente. Libera circulație a alimentelor se realizează prin respectarea regulilor și principiilor stabilite prin Regulamentul nr. 178/2002 și preluate de legiuitorul român prin dispozițiile Legii nr. 150/2004.
Ordinul președintelui ANSVSA nr. 111/2008 cu privire la procedurile aplicabile produselor alimentare
Ordinul ANSVSA nr. 111/2008 a fost elaborat pentru a se stabili procedura de înregistrare sanitară veterinară și pentru siguranța alimentelor în unitățile de vânzare directă a produselor primare sau vânzare cu amănuntul.
Activitățile de vânzare directă a produselor primare de origine animală trebuie să fie înregistrate în vederea obținerii documen-
tului de înregistrare sanitar-veterinară de către producătorii care desfășoară activitățile supuse înregistrării; înregistrarea se face la direcția sanitară veterinară și pentru siguranța alimentelor județeană, respectiv a municipiului București în baza unei solicitări scrise din partea producătorului, care trebuie să cuprindă elementele arătate în art. 3 alin. (3) din Ordinul nr. 111/2008.
Producătorilor care obțin și expun la vânzare produse primare de origine animală le revine obligația de a respecta condițiile impuse de Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 852/2004 privind igiena produselor alimentare, precum și ghidurile de bune practici și igienă elaborate de asociațiile profesionale și avizate de ANSVSA.
De asemenea, producătorii trebuie să facă aplicarea tuturor măsurilor necesare pentru a evita contaminarea produselor primare de origine animală, iar când constată existența unui risc pentru sănătatea publică, trebuie să informeze direcția sanitară veterinară și pentru siguranța alimentelor județeană, respectiv a municipiului București. Această reglementare este instituită în vederea asigurării unui oarecare nivel de siguranță pentru consumatorii finali, deoarece, având în vedere locurile unde sunt vândute produsele primare de origine animală, respectiv piețe, târguri, expoziții, pot apărea amenințări legate de siguranța acestor produse ca urmare a inexistenței sau a existenței insuficiente a condițiilor de depozitare a produselor.
Produsele primare de origine animală trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a putea fi comercializate în condiții de siguranță. Aceste condiții impuse de ordinul analizat sunt următoarele: produsele trebuie să provină de la animale, păsări sau familii de albine sănătoase și să fie manipulate numai de persoane sănătoase, să nu fie falsificate sau să prezinte modificări
anormale, să nu fie contaminate cu diferite impurități, să nu fie transportate sau prezentate în ambalaje murdare sau improprii pentru produsele respective, să fie etichetate cu mențiuni care se referă la producător, denumirea produsului, originea acestuia, data obținerii, condițiile de păstrare precum și orice alte informații care sunt de natură a oferi informatii consumatorilor.
Ca și condiția impusă anterior, și aceste condiții sunt menite a proteja sănătatea consumatorilor. Reglementarea acestor cerințe ar fi într-adevăr oportună în momentul în care, la nivelul DGSVSA județene, respectiv la nivelul municipiului București, ar exista personal suficient care să poată efectua controale la fiecare producător în parte pentru a se verifica modalitatea în care aceste cerințe sunt respectate. Facem aceste aprecieri întrucât în locurile în care aceste produse pot fi comercializate pot apărea diverse pericole la adresa sănătății publice prin contaminarea alimentelor sau nerespectarea condițiilor de igienă. Ordinul impune reguli nu numai în ceea ce privește produsele, ci și în ceea ce privește producătorii, stabilindu-se că aceștia trebuie „să aibă o stare de igienă corespunzătoare, să poarte echipamente de protecție alimentară și să dețină asupra lor un document din care să rezulte că nu suferă de boli care pot fi transmise prin intermediul alimentelor”.
În vederea asigurării aplicării corespunzătoare a normelor prezentate mai sus, activitățile de vânzare directă a produselor primare de origine animală sunt supuse controlului ori de câte ori este necesar, iar în cazul în care, ca urmare a două controale consecutive se constată nerespectarea condițiilor sanitar-vete-rinare, pot fi luate anumite măsuri, respectiv: sancționarea contravențională sau interzicerea desfășurării activității de vânzare directă a produselor primare de origine animală până la remedierea problemelor constatate cu ocazia controlului.
În cazul în care există motive întemeiate pentru a se aprecia că un produs primar de origine animală prezintă un risc pentru sănătatea publică, direcția sanitar veterinară și pentru siguranța alimentelor competentă va dispune retragerea produsului respectiv și notificarea situației intervenite prin intermediul Sistemului rapid de alertă.
Activitățile la care am făcut referire anterior, desfășurate de către micii producători, se pot derula cât timp condițiile pe care le-am enumerat sunt îndeplinite și mai ales cât timp produsele primare de origine animală sunt sigure. În momentul apariției unui risc pentru sănătatea publică, în sarcina producătorilor ia naștere obligația de a înștiința direcțiile sanitare competente pentru ca acestea din urmă să aibă posibilitatea să ia măsurile necesare pentru evitarea unui pericol pentru sănătatea consumatorilor, iar în cazul în care riscul deja a apărut, să aibă posibilitatea să diminueze efectele negative ale acestuia.
Este deosebit de important ca producătorii să conștientizeze faptul că în cazul în care nu respectă întocmai cerințele legale referitoare la igiena produselor, pot apărea pericole grave la adresa sănătății consumatorilor. De asemenea, transmiterea anumitor boli prin intermediul consumului de alimente reprezintă un alt aspect delicat pe care producătorii trebuie să îl aibă în vedere atunci când manevrează, depozitează, păstrează sau transportă asemenea produse alimentare. O măsură suplimentară de protecție a consumatorilor este reglementarea articolului 10 din ordinul analizat, care prevede că, pe lângă starea de igienă corespunzătoare a producătorilor, aceștia trebuie să dețină un document din care să rezulte că nu suferă de boli care pot fi transmise prin intermediul alimentelor; în același sens, având în vedere că vânzarea se poate realiza de către producător sau de către membrii familiei acestuia, vânzarea se va putea efectua numai „în baza documentului din care să rezulte starea de sănătate a producătorului sau a membrilor familiei acestuia”.
Un alt aspect deosebit de important reglementat de Ordinul nr. 111/2008 este acela al înregistrării sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor a activităților de vânzare cu amănuntul a produselor alimentare de origine animală și nonanimală.
În sensul prevederilor ordinului, vânzarea cu amănuntul reprezintă „furnizarea de produse alimentare de origine animală și nonanimală obținute în unități înregistrate sanitar veterinar și pentru siguranța alimentelor-autorizate sanitar veterinar sau/și furnizarea restrânsă, localizată și limitată de produse alimentare de origine animală și nonanimală obținute în cantități mici în unități de vânzare cu amănuntul și care sunt comercializate către: 1) consumatorul final la locul producerii; 2) alte unități de vânzare cu amănuntul înregistrate sanitar veterinar, pe întreg teritoriul național; 3) unități de alimentație publică înregistrate sanitar veterinar și pentru siguranța alimentelor; 4) consumatorul final în piețele agroalimentare, precum și cu ocazia târgurilor, expozițiilor, manifestărilor organizate în perioada sărbătorilor religioase sau a altor asemenea evenimente publice, organizate periodic de autoritățile locale/județene pe întreg teritoriul național, cu excepția cărnii proaspete de porc”.
După cum rezultă din dispozițiile Ordinului nr. 111/2008, spre deosebire de vânzarea de produse primare de origine animală, vânzarea cu amănuntul a produselor alimentare cuprinde un domeniu mai vast de aplicabilitate și, mai mult decât atât, în timp ce vânzarea de produse primare implică doar produsele de origine animală, vânzarea cu amănuntul poate avea ca obiect atât produsele alimentare de origine animală cât și produsele alimentare de origine nonanimală; s-a apreciat că acesta este motivul pentru care ordinul cuprinde o reglementare separată a celor două tipuri de activități desfășurate în legătură cu comerțul cu produse alimentare.
O altă diferență notabilă între cele două reglementări este aceea că, în timp ce în cazul produselor primare de origine animală, doar producătorii și membrii familiei acestora pot efectua activitățile de vânzare, în cazul vânzării cu amănuntul activitățile comerciale sunt desfășurate de către operatorii din sectorul alimentar.
Pentru a obține documentul de înregistrare sanitară veterinară și pentru siguranța alimentelor, operatorii din sectorul alimentar sau reprezentanții legali ai acestora trebuie să formuleze o cerere la direcția sanitară veterinară și pentru siguranța alimentelor competentă.
Odată constatată îndeplinirea cerințelor legale, se emite un document de înregistrare, iar unitățile de vânzare sunt înscrise într-un registru special.
Pentru a putea comercializa produse de origine animală sau nonanimală în unități de vânzare cu amănuntul, operatorii economici trebuie să se asigure că produsele nu prezintă niciun risc pentru sănătatea publică și că sunt respectate prevederile legale în materie de: „etichetare, asigurare a trasabilității, parametrii de calitate și siguranță ai materiilor prime și ai produselor finite, controlul potabilității apei, instruirea personalului, controlul stării de sănătate, eliminarea dăunătorilor (insecte, rozătoare, păsări), eliminarea deșeurilor, întreținerea și igiena spațiilor și a echipamentelor, aplicarea procedurilor de bune practici de igienă, bazate pe principiile siguranței alimentului stabilite prin ghidurile de bune practici în cazul producătorilor agricoli crescători de animale sau, după caz, a principiilor sistemului Analizei hazardului și punctelor critice de control, având în vedere tipul unității, capacitatea de producție și specificul unității”.
Observăm că, spre deosebire de produsele primare de origine animală, în cazul comercializării în unităti cu vânzare cu amănuntul a produselor de origine animală și nonanimală, sunt reglementate cerințe mult mai riguroase care se referă la trasabilitatea produselor alimentare, precum și la anumiți parametri de calitate în ce
privește materiile prime utilizate și produsele obținute dar și în ce privește apa utilizată în producția de alimente; mai mult decât atât, ordinul impune condiții referitoare la personal, respectiv la instruirea și starea de sănătate a acestuia, dar și condiții referitoare la igiena spațiului în care se face comercializarea și aplicarea principiilor sistemului HACCP.
Activitățile desfășurate în legătură cu comercializarea produselor alimentare de origine animală și nonanimală sunt supuse controlului efectuat de direcția sanitară veterinară și pentru siguranța alimentelor competentă; în cazul în care, ca urmare a controalelor efectuate se constată neîndeplinirea condițiilor de funcționare stabilite de lege, operatorul din sectorul alimentar va fi înștiințat despre aceasta în scris și împotriva lui vor putea fi dispuse următoarele măsuri: „sancționarea contravențională, suspendarea activității până la remedierea deficiențelor constatate, interzicerea desfășurării activității pentru care nu sunt îndeplinite condițiile sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor prevăzute în legislația națională în vigoare sau reținerea oficială a produselor alimentare de origine animală și nonanimală”.
Asupra sancțiunilor arătate mai sus, s-a apreciat în doctrină că, atât timp cât nu se prevede contrariul, acestea sunt sancțiuni principale, astfel încât unui operator din sectorul alimentar îi poate fi aplicată doar o sancțiune de natura celor enumerate. Cu toate acestea, ar trebui ca sancțiunea contravențională să poată fi aplicată alături de oricare dintre celelalte sancțiuni; aplicarea unei sancțiuni patrimoniale alături de o altă sancțiune ce privește suspendarea activității, interzicerea desfășurării activității sau reținerea oficială a produselor alimentare are un mai mare impact asupra conștientizării de către operatorii din sectorul alimentar a riscurilor care apar în momentul în care sunt comercializate produse alimentare care prezint risc pentru sănătatea publică, putând chiar să pună în pericol viața consumatorilor.
Dacă se dispune suspendarea activității, va fi emisă o ordonanță în acest sens, termenul pentru remedierea problemelor constatate cu ocazia efectuării controlului curgând de la data notificării operatorului.
Interzicerea desfășurării activității va fi dispusă în momentul în care se constată, cu ocazia efectuării controlului, că prevederile legale avute în vedere în momentul înregistrării operatorului nu mai sunt respectate. În aceste cazuri, reluarea activității se va face dacă se parcurge din nou procedura de înregistrare, numai dacă neregulile constatate cu ocazie efectuării controlului sunt remediate. Reverificarea se va face la cererea operatorilor din sectorul alimentar, în vederea obținerii unei noi înregistrări după ce se asigură că prevederile legale sunt respectate.
Ordinul președintelui ANSVSA nr. 57/2010 cu privire la procedurile aplicabile unităților care produc, procesează, depozitează, transportă și/sau distribuie produse de origine animală
Ordinul nr. 57/2010 a fost adoptat în vederea stabilirii procedurii de autorizare a activităților din unitățile care produc, procesează, depozitează, transportă și/sau distribuie produse de origine animală, în conformitate cu prevederile regulamentelor europene adoptate în domeniu.
Controlul modalității în care prevederile ordinului sunt aplicate este o atribuție care este stabilită în sarcina ANSVSA; prevederile ordinului trebuie aduse la îndeplinire de către direcțiile sani-tar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București.
În conformitate cu prevederile ordinului analizat, „unitățile care produc, procesează, depozitează, transportă și/sau distribuie produse de origine animală pot să desfășoare activități supuse controlului sanitar-veterinar numai după emiterea autorizației sanitare veterinare de către direcția sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor județeană, respectiv a municipiului București”.
Astfel, niciuna dintre activitățile de depozitare, transport sau distribuție de produse de origine animală nu va putea fi desfășurată în lipsa unui control efectuat anterior începerii activității.
Potrivit prevederilor ordinului analizat, pentru obținerea unei autorizatii sanitar-veterinare, a unei autorizatii sanitar-veterina-re condiționate sau a unei autorizații sanitar-veterinare pentru schimburi intracomunitare cu produse alimentare de origine animală, se va depune la direcția sanitar-veterinară competentă o documentație constând în: ,,a) cererea de autorizare din partea unității, cu precizarea activităților; b) proiectul planului unității cu fluxurile tehnologice și evidențierea echipamentelor și utilajelor; c) planul cu amplasarea obiectivului în zonă; d) memoriul tehnic justificativ; e) copia certificatului unic de înregistrare; f) copia certificatului constatator emis de oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunalul în a cărui rază teritorială își are sediul; g) chitanța care atestă că au fost achitate tarifele prevăzute în anexa nr. 8”.
Autorizațiile emise în conformitate cu prevederile legale sunt valabile cât timp condițiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor sunt îndeplinite. Mijloacele de transport care sunt utilizate în vederea asigurării transportului de produse alimentare vor trebui supuse autorizării sanitar-veterinare dacă acestea îndeplinesc condițiile sanitare cerute de prevederile Regulamentului nr. 852/2004 al Parlamentului European și al Consiliului privind igiena produselor alimentare.
Obținerea autorizării pentru mijloacele de transport se desfășoară în conformitate cu prevederile legale în vigoare, respectiv se depune o documentație la direcția sanitar-veterinară competentă, documentația trebuind să cuprindă următoarele: ,,a) cererea de autorizare din partea operatorului din sectorul alimentar, cu precizarea capacității de transport, a regimului termic, a tipurilor de produse ce pot fi transportate și a numărului de înmatriculare al mijlocului de transport; b) copia certificatului de înmatriculare al mijlocului de transport; c) chitanța care atestă că au fost achitate tarifele prevăzute în anexa nr. 8”.
Autorizația acordată în conformitate cu prevederile legale mai sus citate este valabilă pentru un termen de un an, termenul fiind calculat de la data eliberării autorizației; acest termen de valabilitate pentru autorizație rămâne aplicabil doar în condițiile în care mijlocul de transport respectă pe toată perioada valabilității cerințele legale în vigoare; în cazul în care condițiile cerute de lege sunt valabile în continuare, după expirarea termenului de un an, se poate acorda o viză anuală în ceea ce privește mijlocul de transport. În eventualitatea în care condițiile cerute de lege nu sunt îndeplinite, autorizația nu va fi acordată, nota de constatare realizată de inspectori conținând neregulile sesizate și propunerea de neacordare a autorizației.
După obținerea autorizației sanitar-veterinare condiționate, unitățile sunt supuse unui control cel puțin o dată în primele trei luni de la momentul acordării autorizației; dacă în acest termen de trei luni implementarea programului HACCP a fost realizată și au fost respectate toate prevederile legale în vigoare, reprezentantului legal al unității îi revine obligația de a solicita direcției sanitar-veterinare competente acordarea autorizației pentru schimburi intracomunitare cu produse alimentare de origine animală.
Dacă sunt îndeplinite toate cerințele impuse de lege, direcția sanitar-veterinară competentă eliberează autorizația pentru schimburi intracomunitare cu produse alimentare de origine animală; în schimb, dacă se constată că unitatea nu îndeplinește încă toate condițiile cerute de lege spre a-i fi acordată autorizația de schimburi intracomunitare, dar unitatea a realizat progrese semnificative, autorizația condiționată poate fi prelungită cu o perioadă de trei luni, fără însă a se depăși termenul de șase luni. Astfel, perioada inițială de trei luni poate fi prelungită o singură dată cu o perioadă de trei luni; în cazul în care la finalul perioadei de șase luni de la obținerea autorizației condiționate unitățile nu obțin autorizația pentru schimburi intracomunitare cu produse alimentare de origine animală, orice activități desfășurate de aceste unități vor fi interzise până la obținerea acestei autorizații.
Potrivit dispozițiilor ordinului analizat, din momentul obținerii autorizației, întreaga responsabilitate cu privire la producerea, procesarea, depozitarea, transportul și/sau distribuția produselor obținute revine operatorului din sectorul alimentar. Această prevedere a fost apreciat în doctrină ca fiind inutilă, având în vedere că și până în momentul obținerii autorizației responsabilitatea revine tot operatorului din sectorul alimentar.
Spre exemplu, dacă unitatea nu a obținut încă autorizația și totuși desfășoară activități care sunt constatate de către persoanele abilitate din cadrul direcțiilor sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentară competente, cui va reveni responsabilitatea cu privire la toate activitățile desfășurate? Responsabilitatea este a operatorilor din sectorul alimentar, indiferent de momentul în care intervine. Astfel, fie că avem încălcări ale normelor legale în vigoare înainte de obținerea autorizației, fie că normele sunt încălcate după obținerea acesteia, persoanele responsabile vor fi aceleași.
Suspendarea sau, după caz, interzicerea desfășurării activității se va dispune în cazul în care se constată, cu ocazia controalelor oficiale, faptul că unitățile nu mai îndeplinesc cerințele impuse de lege pentru a putea deține autorizația care le-a fost acordată; aceste sancțiuni se vor dispune de aceeași autoritate care a și acordat autorizațiile, respectiv de către direcțiile sanitar-veterinare competente.
În ceea ce privește controalele, măsurile și sancțiunile care pot fi dispuse. Capitolul III din Ordinul nr. 57/2010 reglementează toate aceste aspecte, stabilind că activitățile desfășurate de către unitățile supuse autorizării în baza ordinului amintit fac obiectul controalelor oficiale sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București.
Ca urmare a controalelor oficiale realizate, în momentul în care direcția sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor județeană, respectiv a municipiului București constată că „nu sunt îndeplinește condițiile prevăzute de legislația sanitară veterinară, notifică acest fapt reprezentantului legal al unității verificate și poate dispune sancționarea contravențională în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Cele două măsuri amintite mai sus, respectiv suspendarea activității sau interzicerea desfășurării acesteia pot fi dispuse pe lângă sancțiunea contravențională aplicată.
Ordinul președintelui ANSVSA nr. 113/2008 cu privire la procedurile aplicabile controlului oficial în unitățile care produc alimente de origine nonanimală
Ordinul președintelui Autorității Naționale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor nr. 113/2008, astfel cum a fost modificat ulterior, stabilește procedura de urmat în cazul efectuării controlului oficial; în conformitate cu ultima modificare adusă actului normativ analizat, dispozițiile ordinului se aplică până la data de 31 decembrie 2014.
Ordinul stabilește obligații în sarcina inspectorilor Autorității, în sarcina direcțiilor sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și în sarcina agenților economici, după cum urmează:
Inspectorii autorității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor trebuie să dețină „baza de date corespunzătoare și să identifice unitățile care prelucrează, procesează, depozitează, valorifică și comercializează produse și subproduse alimentare de
origine nonanimală, arondate în vederea asigurării activității de control oficial pentru siguranța alimentelor”.
Astfel, în vederea îndeplinirii atribuțiilor care le revin, inspectorii trebuie să aibă la dispoziție o bază de date cu ajutorul căreia să poată identifica acele unități care ulterior vor fi supuse controlului oficial.
Inspectorii autorității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor realizează activitatea de control oficial la unitățile care prelucrează, procesează, depozitează, valorifică și comercializează produse și subproduse alimentare de origine nonanimală, în conformitate cu prevederile fișei postului, ale procedurii prevăzute în anexa nr. 3 la ordin, precum și ale altor dispoziții și instrucțiuni primite de la autoritatea centrală sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor. În conformitate cu prevederile ordinului amintit, în sarcina inspectorilor autorității sanitar-veteri-nare și pentru siguranța alimentelor este stabilită obligația de a păstra confidențialitatea activității de control oficial desfășurate în unități care prelucrează, procesează, depozitează, valorifică și comercializează produse și subproduse alimentare de origine nonanimală, în raport cu alte persoane fizice sau juridice, pentru a nu afecta concurența de piață, potrivit prevederilor legale în vigoare.
După cum rezultă din dispozițiile legale amintite, inspectorii care efectuează controalele oficiale trebuie să acționeze în conformitate cu prevederile actelor normative în vigoare, au obligația să păstreze confidențialitatea rezultatelor controalelor efectuate și în niciun caz nu trebuie să își depășească atribuțiile date în sarcina lor prin actele normative în vigoare.
După cum arătam, prin Ordinul nr. 113/2008 sunt stabilite anumite obligații și în sarcina direcțiilor sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv direcția sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor a municipiului București, prevederile ordinului fiind în următorul sens: „în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la efectuarea controlului oficial, direcțiile z >sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București trimit operatorilor economici controlați documentele de plată pentru activitatea desfășurată, precum și o copie a documentelor justificative privind controlul oficial efectuat. Direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București încasează tariful aferent activității de control oficial. Tariful aferent activității de control oficial stabilit pe baza documentelor justificative este virat de unități în contul direcțiilor sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București și suma rezultată este evidențiată distinct în contabilitate, constituind pentru acestea fonduri extrabugetare care se utilizează, conform legii, pentru acoperirea costurilor controalelor oficiale. Costurile aferente analizelor de laborator efectuate potrivit Programului anual de supraveghere și control în domeniul siguranței alimentelor, aprobat prin ordin al președintelui Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, se suportă din bugetul alocat direcției sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București”.
După cum reiese din prevederile mai sus citate, obligațiile direcțiilor constau în impunerea unui anumit termen pentru transmiterea documentelor de plată și a documentelor justificative ce au stat la baza controlului oficial efectuat. Celelalte prevederi stabilite în secțiunea privind obligațiile direcțiilor sanitare sunt mai degrabă prevederi administrative. Acest aspect nu poate conduce la ideea că obligațiile direcțiilor sunt limitate, deoarece prevederile actelor normative analizate trebuie privite în ansamblu și coroborate cu prevederile altor acte normative adoptate în domeniu.
După cum vom vedea când vom analiza procedura privind efectuarea controlului oficial, în sarcina fiecărei părți implicate sunt stabilite obligații, la fel cum în beneficiul fiecăreia dintre părți sunt stabilite anumite drepturi care nu pot face obiectul niciunei derogări.
În sarcina operatorilor economici sunt reținute următoarele obligații prin ordinul menționat: în primul rând, operatorii economici controlați au obligația să vireze în contul direcției sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București, sumele aferente activității de control, în termen de 20 de zile lucrătoare de la data primirii documentelor de plată.
Operatorii economici sunt obligați să asigure trasabilitatea produselor de la materiile prime la produsul finit și să dețină proceduri interne de retragere a produselor alimentare neconforme. Cu toate că în ordinul examinat se face referire la trasabilitate, iar definiția acesteia se găsește în anexa 3 la ordin, acest aspect nu justifică omisiunea din partea autorității emitente a ordinului în reglementarea modalității adoptării procedurilor de retragere a produselor alimentare care nu sunt conforme cu cerințele legale. În ceea ce privește existența unor proceduri interne de retragere a produselor alimentare neconforme, ordinul se mulțumește să reglementeze această obligație, fără însă a o dezvolta. Față de această reglementare se pot naște o serie de întrebări, respectiv: cine stabilește legalitatea și corectitudinea procedurilor interne? Cum trebuie aplicate aceste proceduri? în caz de retragere a produselor alimentare neconforme, care dintre aceste produse se retrag? Toate produsele de același gen, doar produsele dintr-un lot?
Reglementarea retragerii produselor în caz de „neconformitate” a acestora este deficitară, astfel încât s-ar impune completarea dispozițiilor ordinului examinat cu anumite prevederi care să stabilească un cadru legal pentru chestiunile analizate.
O altă obligație stabilită în sarcina operatorilor economici este aceea a asigurării unor condiții optime pentru ca inspectorii autorității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor să își poată desfășura și exercita activitatea de control oficial în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Anexa nr. 3 la Ordinul nr. 113/2008 stabilește procedura de urmat în cadrul efectuării controlului oficial în unitățile de prelucrare, procesare, depozitare, transport și valorificare a produselor și subproduselor alimentare de origine nonanimală.
Potrivit prevederilor anexei 3, controalele oficiale se efectuează pentru produsele alimentare provenind din schimburile comerciale desfășurate pe teritoriul României, schimburile comerciale dintre statele membre ale UE, import, produsele destinate exportului.
Scopul efectuării controalelor oficiale este enunțat în art. II al Anexei nr. 3, acesta fiind „verificarea conformității cu regulile ce au drept scop prevenirea, eliminarea sau reducerea riscurilor până la niveluri acceptabile pentru sănătatea publică. Controalele oficiale asigură suportul informativ pentru realizarea evaluării riscului în domeniul siguranței alimentelor".
Astfel, pe lângă un rol deosebit de important în ceea ce privește îndeplinirea cerințelor legale privitoare la domeniul siguranței produselor alimentare, controalele oficiale au și un rol informativ în vederea realizării evaluării riscului. Rolul informativ constă în aceea că, în urma centralizării rezultatelor controalelor, se pot identifica acele produse care prezintă risc pentru sănătatea consumatorilor, la fel cum se identifică agenții economici care comercializează produse alimentare care nu sunt adecvate consumului uman, putând fi dăunătoare sănătății publice și, în cazuri extreme, chiar vieții consumatorilor.
Metodele de control prin intermediul cărora se realizează controalele oficiale sunt, potrivit dispozițiilor Anexei nr. 3, următoarele: inspecția, monitorizarea, supravegherea, verificarea și prelevarea de probe și analiză.
În funcție de rezultatele controalelor oficiale, pot fi dispuse anumite măsuri specifice, respectiv: aplicarea de sancțiuni, confiscarea în vederea distrugerii a produselor improprii consumului uman, reținerea oficială sau propunerea de suspendare, închiderea unității.
Aceste dispoziții referitoare la procedurile aplicabile controlului oficial sunt extrem de importante pentru România, în egală măsură cu celelalte state membre ale UE. În urma avizelor primite de la Comisia Europeană, România trebuie să aibă în vedere că în termen de două luni trebuie să modifice legislația internă care reglementează aspectele sesizate de către Comisie, în caz contrar putând fi sesizată C.J.U.E. În vederea condamnării României din cauza neaplicării corespunzătoare a dreptului UE.
Instituția competentă de a efectua modificările solicitate este ANSVSA, astfel încât, în eventualitatea unei acțiuni introduse de către Comisie împotriva României, instituția vinovată de nerespectarea obligațiilor care decurg din tratate ar fi una dintre cele mai relevante instituții implicate în siguranța alimentară din țara noastră. Așadar, atribuțiile instituțiilor amintite, competente în domeniu, ar trebui mult simplificate, pentru a se evita situațiile de natura celei intervenite în cursul anului 2013 cu privire la cele arătate.
Hotărârea Guvernului nr. 925/2005 cu privire la regulile aplicabile controalelor oficiale pentru conformitate
H.G. nr. 925/2005 a fost adoptată pentru a stabili regulile generale pentru efectuarea controalelor oficiale în scopul verificării conformității cu regulile prin care se urmăresc în general următoarele aspecte: „prevenirea, eliminarea sau reducerea riscurilor până la niveluri acceptabile pentru sănătatea publică și a animalelor (...); garantarea de practici corecte în ce privește comerțul cu hrană pentru animale și comerțul cu alimente și protejarea intereselor consumatorilor, inclusiv etichetarea hranei pentru animale și a alimentelor și alte forme de informare a consumatorilor”.
Potrivit prevederilor hotărârii, în vederea atingerii scopului acesteia, controalele oficiale trebuie să se realizeze în mod regulat prin grija ANSVSA, „pe baza unei analize de risc și cu o frecvență corespunzătoare’ având în vedere anumite aspecte expres reglementate în textul hotărârii, respectiv: ,,a) riscurile identificate asociate cu animalele, hrana pentru animale, alimentele, întreprinderile cu activitate în domeniul hranei pentru animale, întreprinderile cu activitate în domeniul alimentar, utilizarea hranei pentru animale ori a alimentelor sau cu orice proces, materie, substanță, activitate ori operațiune ce poate influența siguranța hranei pentru animale sau a alimentelor, sănătatea ori bunăstarea animalelor; b) consemnările anterioare ale operatorilor cu activitate în domeniul hranei pentru animale ori ale celor cu activitate în domeniul alimentar, cu privire la conformitatea cu legislația în domeniul hranei pentru animale sau cu legislația în domeniul alimentelor ori cu regulile de sănătate și bunăstare a animalelor; c) fiabilitatea autocontroalelor ce au fost deja efectuate; d) orice informații ce pot indica neconformitate”.
În ceea ce privește efectuarea controalelor oficiale, prevederile hotărârii stabilesc faptul că acestea se vor face fără o avertizare prealabilă în oricare dintre etapele de producere, prelucrare și distribuție a hranei pentru animale sau a alimentelor și a animalelor ori a produselor de origine animală.
În sarcina autorităților competente pentru efectuarea controalelor oficiale instituite prin hotărârea ale cărei prevederi le expunem sunt stabilite o serie de responsabilități: ,,a) de eficiența și oportunitatea controalelor oficiale privind animalele vii, hrana pentru animale și alimentele, în toate etapele de producere, prelucrare, distribuție și utilizare a hranei pentru animale; b) că persoanele care efectuează controale oficiale sunt în afara oricărui conflict de interese; c) că acestea dețin sau au acces la un laborator cu o capacitate adecvată pentru testare și un personal suficient cu calificare adecvată și experimentat, astfel încât controalele oficiale și responsabilitățile de control să poată fi efectuate eficient și efectiv; d) că acestea au facilități și echipamente menținute în stare corespunzătoare, pentru a se asigura că personalul poate efectua controale oficiale în mod eficient și efectiv; e) că acestea au împuternicirile legale pentru a efectua controale oficiale și pentru a lua măsurile prevăzute de prezenta hotărâre; f) că acestea dispun de planuri de contingență în aplicare și sunt pregătite să implementeze astfel de planuri în cazul unei situații de necesitate; g) că operatorii cu activitate în domeniul hranei pentru animale și cei cu activitate în domeniul alimentar sunt obligați să se supună oricărei inspecții efectuate în conformitate cu prezenta hotărâre și să asiste personalul autorității competente în îndeplinirea sarcinilor acesteia”.
ANSVSA poate delega, potrivit prevederilor stabilite în H.G. nr. 925/2005, sarcinile specifice privitoare la controalele oficiale. Delegarea se poate face către unul sau mai multe organisme de control, cu excepția unor activități reglementate de art. 51 din hotărâre, activități care privesc măsurile care se adoptă în caz de neconformitate. Având în vedere implicațiile care pot apărea în legătură cu adoptarea unor atare măsuri, reglementarea este una corectă, deoarece persoanele care adoptă anumite măsuri în caz de neconformitate trebuie să fie persoane din cadrul autorității competente și nu membri ai diferitelor organe de control în sarcina cărora pot fi delegate anumite activități de control.
Deosebit de important în ceea ce privește efectuarea controalelor oficiale și supravegherea respectării dispozițiilor legale adoptate la nivelul UE, dar și la nivel național, este exercitarea unui control efectiv asupra puterilor conferite organismelor însărcinate cu efectuarea controalelor oficiale în vederea evitării unor
eventuale abuzuri săvârșite împotriva operatorilor din sectorul alimentar. În același timp, prin respectarea și aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor legale referitoare la domeniul siguranței alimentare în general și la controalele oficiale în special, operatorii din sectorul alimentar înțeleg implicațiile pe care le poate avea nerespectarea întocmai a dispozițiilor legale în materia siguranței alimentare; în momentul în care dispozițiile legale nu sunt respectate se pot ivi riscuri relative la sănătatea publică sau chiar la viața consumatorilor.
In activitatea de control, autoritățile competente însărcinate cu efectuarea controalelor oficiale trebuie să asigure „un nivel ridicat de transparență", în acest sens trebuind să facă publice informațiile pe care le dețin. Potrivit dispozițiilor textului legal analizat, în categoria informațiilor care trebuie făcute publice se numără „informațiile referitoare la activitățile de control ale autorităților competente și eficacitatea acestora; informații prevăzute la art. 10 din Legea nr. 150/2004 privind siguranța alimentelor și a hranei pentru animale, modificată și completată prin Legea nr. 412/2004, ce transpune parțial Regulamentul nr. 178/2002/CE”.
În paralel cu obligația de asigurare a transparenței, autorităților competente le revine și obligația de confidențialitate, informațiile privind secretul profesional incluzând, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 925/2005, „confidențialitatea procedurilor de investigare preliminară sau a procedurilor legale curente; date personale; informațiile protejate de legislația națională și de cea comunitară care privesc, în special, secretul profesional, confidențialitatea deliberărilor, relațiile internaționale și securitatea națională”.
Controalele oficiale vor fi efectuate numai cu respectarea și utilizarea unor metode și tehnici corespunzătoare de control, în concepția H.G. nr. 925/2005 acestea fiind monitorizarea, supra-
vegherea, verificarea, auditul, inspecția, prelevarea de probe și analiza.
Așa cum am arătat și la analizarea dispozițiilor actelor normative expuse anterior, controalele oficiale se realizează atât asupra alimentelor de origine animală cât și asupra alimentelor de origine nonanimală. Potrivit H.G. nr. 925/2005, dispozițiile acesteia nu vor afecta aplicabilitatea cerințelor pentru controale veterinare privind hrana pentru animale și alimentele de origine animală, prevăzute de Ordinul ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor nr. 71/2003 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare ce stabilește principiile care reglementează organizarea controalelor veterinare privind produsele care intră în România din țări terțe, ce transpune Directiva nr. 97/78/CE'21.
Astfel, controalele oficiale privind alimentele de origine nonanimală care nu sunt incluse în domeniul de aplicare al ordinului care transpune prevederile Directivei nr. 97/78/CE, se vor efectua, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 925/2005 „în mod regulat”, pe baza unui plan de control național multianual. În ceea ce privește locul desfășurării controalelor, ele „trebuie să fie efectuate într-un loc corespunzător, incluzând punctul de intrare al mărfurilor pe teritoriul României, punctul în care se stabilește punerea în liberă circulație, depozitele, facilitățile operatorului importator cu activitate în domeniul hranei pentru animale și ale celui cu activitate în domeniul alimentar sau alte puncte din lanțul hranei pentru animale și lanțul alimentar”.
Referitor la tipurile de controale care se pot desfășura, potrivit dispozițiilor legale, „controalele oficiale (...) trebuie să includă cel puțin un control documentar sistematic, un control de identitate aleatoriu și, după caz, un control fizic”. Ca frecvență, controalele fizice se vor efectua în funcție de criteriile stabilite în art. 16 t
alin. (2) din H.G. nr. 925/2005, respectiv: ,,a) riscurile asociate cu tipuri diferite de hrană pentru animale și de alimente; b) istoricul conformității cu cerințele pentru produsul în cauză al țării terțe și întreprinderii de origine, al operatorilor cu activitate în domeniul hranei pentru animale sau al celor cu activitate în domeniul alimentar care importă și exportă produsul; c) controalele pe care le-a efectuat operatorul cu activitate în domeniul hranei pentru animale sau cel cu activitate în domeniul alimentar care importă produsul; d) garanțiile pe care le-a oferit autoritatea competentă a țării terțe de origine".
Cu toate că textul legal nu prevede o ierarhie a criteriilor stabilite în articolul citat mai sus, criteriile se aplică în funcție de cazul concret, neputând determina cu exactitate o anumită ordine în care cazurile enumerate în art. 16 alin. (2) din H.G. nr. 925 se aplică. Astfel, în cazul în care cel puțin unul dintre criteriile amintite este incident, se va organiza un control fizic în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare. Cu toate acestea, considerăm că aceste criterii la care facem referire sunt reglementate în ordinea importanței lor; este evident că în cazul identificării unor riscuri asociate cu alimentele, controalele se vor desfășura cu o frecvență mult mai mare decât în cazul în care există un istoric al conformității cu cerințele pentru produsul în cauză, la fel cum riscul identificat va genera efectuarea mai multor controale fizice decât vor genera produsele asupra cărora s-au oferit garanții de către autoritatea competentă a țării de unde provine produsul.
În vederea unei aplicări corespunzătoare a dispozițiilor referitoare la controalele oficiale privind hrana pentru animale și alimentele de origine nonanimală, trebuie să fie desemnate puncte speciale de intrare pe teritoriul României de către autoritățile competente; în același timp autoritățile competente au obligația să solicite operatorilor care sunt responsabili cu transportul produselor respective să notifice prealabil sosirea produselor ce vor fi supuse controlului în punctele de intrare, precum și natura acestora. În același sens, în sarcina autorității competente este stabilită obligația informării Comisiei Europene și a statelor membre despre eventualele măsuri care pot fi adoptate; măsurile trebuie să fie stabilite astfel încât să nu genereze întreruperi inutile ale schimburilor comerciale.
Dacă se ivește vreo suspiciune de neconformitate în legătură cu identitatea sau destinația reală a transportului sau în legătură cu corespondența dintre transport și garanțiile certificate, se vor efectua controale oficiale de către autoritățile competente în vederea clarificării suspiciunilor intervenite, reținerea oficială a transportului fiind dispusă până în momentul obținerii rezultatelor controalelor oficiale. Alimentele provenite din țările terțe vor fi, de asemenea, supuse măsurii reținerii oficiale în cazul în care nu sunt conforme cu legislația în vigoare în domeniul siguranței pentru produsele alimentare. În cazul în care, pe motiv de neconformitate a produselor alimentare, se dispune măsura reținerii oficiale, autoritățile competente trebuie să ia și anumite măsuri cu privire la alimentele reținute, respectiv: ,,a) să dispună ca hrana pentru animale sau alimentele să fie distruse, să fie supuse unui tratament special în conformitate cu art. 20 ori să fie reexpediate în afara României în conformitate cu art. 21. De asemenea, pot fi luate și alte măsuri corespunzătoare, cum ar fi utilizarea hranei pentru animale sau a alimentelor în scopuri diferite de destinația lor inițială; b) dacă hrana pentru animale sau alimentele au fost deja puse pe piață, să monitorizeze ori, dacă este necesar, să dispună retragerea de pe piață sau de la consumator a acestora, înainte de luarea uneia dintre măsurile prevăzute anterior; c) să verifice dacă hrana pentru animale și alimentele nu produc efecte adverse pentru sănătatea oamenilor sau a animalelor, fie direct, fie prin intermediul mediului, în timpul ori până la implementarea oricărei măsuri prevăzute la lit. a) și b)”.
În cazul intervenirii unor asemenea situații care impun aplicarea măsurii reținerii oficiale, trebuie dispuse și măsurile adiacente. Scopul instituirii acestei reglementări este acela al protejării interesului superior al consumatorului, deoarece, în momentul în care produsele alimentare ce urmează să intre pe teritoriul României și să fie puse în circulație, nu sunt conforme cerințelor prevăzute de legislația adoptată în domeniul siguranței alimentelor, inevitabil ia naștere un risc la adresa sănătății publice sau, în cazuri excepționale, la adresa vieții consumatorilor.
Măsurile adiacente sunt diverse, așa cum reiese din textul de lege anterior citat, constând în distrugerea acestora, supunerea unui tratament special în conformitate cu prevederile art. 20 din H.G. nr. 925/2005, respectiv aplicarea unor tratamente sau a unor prelucrări pentru a aduce produsele alimentare în conformitate cu prevederile legale existente în România; aceste tratamente pot include decontaminarea dar exclud diluarea; de asemenea, alimentele reținute pot fi prelucrate în oricare altă manieră pentru alte scopuri decât consumul uman.
Tratamentul special aplicat produselor reținute oficial se va efectua în întreprinderi care se află sub controlul autorităților competente române sau sub controlul altui stat membru al UE; o altă măsură adiacentă care poate fi dispusă este aceea a reexpedierii în afara României în conformitate cu prevederile art. 21 din H.G. nr. 925/2005. Reexpedierea va putea fi dispusă numai în anumite cazuri expres reglementate de hotărârea ale cărei prevederi le analizăm, respectiv dacă: ,,a) s-a stabilit destinația împreună cu operatorul cu activitate în domeniul hranei pentru animale sau cu cel cu activitate în domeniul alimentar, responsabil pentru transport; b) operatorul cu activitate în domeniul hranei pentru animale și cel cu activitate în domeniul alimentar au informat inițial autoritatea competentă a țării terțe de origine sau a țării terțe de destinație, dacă acestea sunt diferite, despre motivele și circumstanțele ce împiedică punerea pe piață în România a hranei pentru animale sau a alimentelor în cauză; c) când țara terță de destinație nu este țară terță de origine, autoritatea competentă a țării terțe de destinație a notificat autorității competente că este pregătită să accepte transportul”.
Fiind o măsură de excepție, va putea fi aplicată numai în cazul în care situația intervenită se încadrează în litera legii, deoarece enumerarea existentă în art. 21 este o enumerare limitativă ce nu permite extinderea acesteia și la alte cazuri asemănătoare. Instituirea acestui articol este de natură a proteja, în primul rând, interesele consumatorilor statului pe teritoriul căruia ar urma să intre produsele neconforme și, în al doilea rând, de a proteja operatorii care exportă produsele alimentare care, în acest mod, pot remedia neconformitatea produselor, în măsura în care este posibil. Reexpedierea va fi dispusă într-un termen de maximum 60 de zile, exceptând acele situații când au fost dispuse măsuri legale în ceea ce privește produsele neconforme.
În cazul în care, în termenul de 60 de zile nu este dispusă reexpedierea, produsele alimentare transportate vor fi distruse, cu excepția cazului în care „întârzierea este justificată”. Art. 21 alin. (2) ar trebui completat cu acele cazuri în care se presupune că întârzierea este justificată, în vederea evitării interpretărilor care pot apărea; chiar dacă nu ar fi reglementată în termeni limitativi, justificarea ar trebui cel puțin conturată, astfel încât, în cazuri concrete, să poată fi determinată în funcție de anumite criterii.
Autoritățile competente trebuie să dispună reținerea oficială a măsurilor de transport până în momentul reexpedierii sau până în momentul confirmării motivelor de respingere. În vederea asigurării de către autoritățile competente că transportul respins nu va putea fi reintrodus pe teritoriul țării, vor fi notificate Comisia Europeană, statele membre UE și serviciile vamale, trebuind să se stabilească o colaborare între toate organismele implicate în vederea realizării acestui obiectiv.
Monitorizarea alimentelor care au fost deja puse pe piață sau, în cazul în care este necesar, să se dispună retragerea de pe piață a acestora sau de la consumatori în eventualitatea în care au ajuns în posesia acestora, reprezintă o altă măsură care poate fi aplicată în caz de neconformitate a produselor alimentare cu legislația specifică adoptată de autoritățile române sau transpusă din legislația europeană. Din modalitatea de redactare a textului legal, rezultă că această măsură ar trebui să se aplice cu prioritate față de celelalte măsuri analizate mai sus. Cu toate acestea, față de această „prioritate” în aplicarea măsurii monitorizării anterior reexpedierii, spre exemplu, apar unele inadvertențe, respectiv: art. 21 alin. (3) dispune, așa cum am arătat că „până la reexpedierea loturilor de transport sau confirmarea motivelor respingerii, autoritățile competente trebuie să dispună reținerea oficială a loturilor de transport". Ori, în momentul în care afirmăm că monitorizarea se aplică anterior reexpedierii, contrazicem dispozițiile legale deoarece, din moment ce autoritățile sunt obligate să dispună reținerea oficială a produselor alimentare neconforme, aceste produse nu ar avea cum să ajungă pe piață. Această dispoziție legală ar trebui fie modificată, fie clarificată, deoarece reglementarea actuală poate da naștere unor confuzii în ceea ce privește ordinea în care măsurile prevăzute în art. 19 se aplică și poate pune în dificultate autoritatea competentă în momentul în care se ivesc probleme ca cele arătate mai sus.
În eventualitatea în care, ca urmare a efectuării unui control oficial, se constată că produsele alimentare din respectivul transport sunt dăunătoare pentru sănătatea oamenilor ori transportul nu este sigur, se va dispune reținerea oficială până la momentul distrugerii alimentelor sau până la luarea unor alte măsuri în vederea protejării sănătății oamenilor; dacă alimentele de origine nonanimală nu sunt prezentate pentru controale oficiale în momentul în care pentru ele s-a dispus o exigență crescută a controalelor, în privința acestora se va lua măsura respingerii și reținerii oficiale până la distrugerea sau reexpedierea acestora.
În vederea atingerii scopului hotărârii analizate, ANSVSA are obligația asigurării asistenței de specialitate în momentul în care se impune luarea unor măsuri ca urmare a efectuării de controale oficiale. Măsurile nu trebuie neapărat să fie adoptate și aplicabile numai pe teritoriul României, ele putând fi aplicate în unul sau în mai multe state membre.
Hotărârea de Guvern analizată reglementează un aspect deosebit de important și anume controalele comunitare efectuate în România și în țările terțe.
În ceea ce privește controalele comunitare în România, hotărârea analizată prevede faptul că în România pot fi organizate în mod regulat activități de audit generale și specifice de către experții comunitari în cooperare cu autoritățile competente din România, în vederea stabilirii dacă legislația comunitară și planurile de control naționale multianuale sunt respectate referitor la efectuarea controalelor oficiale.
Activitățile de audit general pot fi completate cu activități de audit și inspecții specifice, acestea din urmă fiind utile pentru: „a) verificarea implementării planului de control național multianual, a legislației în domeniul hranei pentru animale și a celei în domeniul alimentelor și a legislației privind sănătatea și bunăstarea animalelor și pot include, după caz, inspecții ale serviciilor oficiale la fața locului și ale întreprinderilor din sectorul care este auditat; b) verificarea funcționării și organizării autorităților competente; c) investigarea problemelor importante sau care apar periodic în România; d) investigarea situațiilor de urgență, aspectelor nou-apărute sau noilor evoluții în România”.
În urma fiecărui control realizat, Comisia Europeană întocmește un raport care cuprinde concluziile controlului; în cazul în care se
I. Dreptul național privind siguranța pentru produsele alimentare 81
apreciază ca fiind necesar, raportul întocmit ca urmare a controalelor poate cuprinde recomandările Comisiei către România în vederea îmbunătățirii conformității cu legislația în domeniul hranei pentru animale și cu cea în domeniul alimentelor.
Anual, Comisia Europeană întocmește un program de control pe care îl comunică anticipat României și întocmește raportul privind rezultatele programului de control. Programul poate fi amendat pentru a lua în considerare evoluțiile înregistrate în domeniul siguranței pentru produsele alimentare.
Ca urmare a efectuării acestor controale. Autoritatea trebuie să întreprindă o serie de acțiuni, respectiv: ,,a) să ia masuri ulterioare corespunzătoare în lumina recomandărilor ce rezultă din controalele comunitare; b) să acorde întreaga asistență necesară și să furnizeze toate documentele și alt suport tehnic pe care îl solicită experții Comisiei Europene pentru a-i ajuta să efectueze controalele în mod eficient și efectiv; c) să se asigure că experții Comisiei Europene au acces la toate facilitățile sau la părți ale acestora și la informații, incluzând sistemele informatice, relevante pentru realizarea atribuțiilor acestora. (6) Reguli detaliate privind controalele comunitare în România sau în statele membre ale Uniunii Europene pot fi elaborate ori amendate în conformitate cu cerințele Uniunii Europene”.
Așa cum reiese din reglementarea legală și cum am mai precizat pe parcursul prezentei cercetări, colaborarea dintre instituțiile UE și autoritățile competente din statele membre este vitală pentru aplicarea corespunzătoare a dreptului UE. Instituirea acestei colaborări între autoritățile naționale și Comisia Europeană are rolul de a consolida, pe de o parte, rolul autorității române în scena europeană, și pe de altă parte, controlul aplicării normelor adoptate de către instituțiile competente europene.
În ceea ce privește controalele comunitare în țările terțe, se instituie prin prevederile H.G. nr. 925/2005 o colaborare între experții din România și experții Comisiei Europene în vederea efectuării controalelor oficiale în țările terțe. Controalele oficiale efectuate în țările terțe trebuie să fie referitoare la următoarele aspecte: „a) legislația țării terțe; b) organizarea autorităților competente ale țării terțe, puterile și independența acestora, supravegherea la care acestea sunt supuse și autoritatea pe care o au pentru a aplica efectiv legislația aplicabilă; c) instruirea personalului privind efectuarea de controale oficiale; d) resursele ce includ facilități de diagnostic disponibile autorităților competente; e) existența și funcționarea procedurilor de control documentate și a sistemelor de control bazate pe priorități; f) atunci când este aplicabil, situația privind sănătatea animalelor, zoonozele și sănătatea plantelor și procedurile pentru notificarea Comisiei Europene și a organismelor internaționale relevante privind focare ale bolilor animalelor și ale plantelor; g) extinderea și funcționarea controalelor oficiale privind activitățile de import de animale, de plante și de produse ale acestora; h) asigurările pe care țara terță le poate oferi în ceea ce privește conformitatea sau echivalența cu cerințele comunitare".
Reglementarea efectuării controalelor în țările terțe sub aspectul legislației, organizării, puterilor și independenței autorităților competente din țările terțe și celelalte aspecte citate mai sus reprezintă o garanție că produsele alimentare importate pe teritoriul UE din aceste țări sunt conforme cu legislația europeană, îndeplinind toate cerințele pentru a fi considerate produse alimentare sigure. Acest aspect al efectuării controalelor în țările terțe este deosebit de important deoarece este posibil ca acestea să aibă o legislație diferită de cea existentă la nivelul UE. În timp ce statele membre ale UE au obligația aplicării actelor normative adoptate de instituțiile competente ale UE, țările terțe nu sunt ținute de o atare obligație, astfel încât legislația existentă în țările terțe poate fi total diferită de cea existentă în UE, respectiv în statele membre. Astfel, în momentul în care există neconcordanțe între legislații, este posibil ca produsele alimentare considerate conforme cu legislația dintr-un stat terț determinat să nu poată fi considerate conforme cu legislația existentă la nivelul UE.
În momentul în care un produs alimentar este considerat nesigur în conformitate cu prevederile legale dintr-un stat membru sau din UE, acel produs alimentar sau acea categorie de produse alimentare nu poate intra pe teritoriul statului ale cărei prevederi legale nu sunt respectate. Din acest punct de vedere, este deosebit de importantă instituirea acestor controale în țările terțe, având în vedere că produsele alimentare trebuie urmărite în baza principiului trasabilității și este important să se cunoască istoricul statului care exportă, prin prisma legislației specifice, a autorităților competente în domeniul siguranței pentru produsele alimentare etc.
Spre deosebire de controalele comunitare efectuate în România, care se realizează „în mod regulat”, controalele din țările terțe se vor realiza, ca periodicitate, în funcție de anumite criterii stabilite în hotărârea analizată, respectiv în baza: ,,a) unei evaluări a riscului pentru produsele exportate în Comunitatea Europeană sau în România; b) prevederilor legislației comunitare; c) volumului și naturii activităților de import din țara terță respectivă; d) rezultatelor controalelor pe care serviciile Comisiei Europene sau alte organisme de inspecție le-au efectuat deja; e) rezultatelor controalelor la import sau ale oricăror alte controale pe care autoritățile competente ale statelor membre ale Uniunii Europene ori ale României le-au efectuat; f) informațiilor primite de la Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentelor sau de la organisme similare; g) informațiilor primite de la organisme recunoscute internațional, cum ar fi Organizația Mondială a Sănătății (OMS), Comisia Codex Alimentarius și Organizația Mondială pentru Sănătatea Animalelor (OIE), sau din alte surse; h) dovezii privind situații de boli emergente sau alte circumstanțe ce pot duce la existența unor riscuri pentru sănătatea animalelor, plantelor ori hranei pentru animale și a alimentelor importate dintr-o țară terță; i) necesității de a investiga sau de a răspunde situațiilor de urgență în țări terte, individual”.
Așadar, în conformitate cu prevederile legale referitoare la realizarea controalelor în țările terte, la stabilirea frecventei efectuării acestora trebuie avute în vedere mai multe criterii expres reglementate în art. 45 alin. (3) din H.G. nr. 925/2005. Este evident că aceste controale nu se pot realiza aleatoriu, fără a se ține seama de anumite aspecte precum evaluarea riscului, prevederile legislației comunitare, informații primite de la EFSA, ca organism european implicat în siguranța pentru produsele alimentare sau de la anumite organisme și organizații internaționale, precum OMS, Comisia Codex Alimentarius sau OIE.
Actul normativ analizat reglementează pe scurt și posibilitatea ca țările terte să efectueze controale în România; această procedură nu este detaliată, actul normativ prevăzând doar că experții Comisiei Europene, la solicitarea autorităților competente din România, pot asista România în timpul controalelor efectuate de țările terte, în acest sens Comisia trebuind să fie informată în ceea ce privește „planificarea, domeniul, documentele și orice alte informații importante ce ajută Comisia Europeană să ia parte în mod efectiv la control”.
În momentul în care România sau oricare stat membru solicită ajutorul Comisiei în vederea asistării pe parcursul controalelor efectuate de țările terțe, se au în vedere anumite aspecte, respectiv: clarificarea legislației comunitare în domeniul alimentelor, transpusă în legislația națională, furnizarea de informații și date disponibile care pot folosi controlului efectuat, precum și asigurarea uniformității cu privire la controalele efectuate de țările terțe. Sub aspectul acestei reglementări, s-ar impune clarificarea și completarea, având în vedere că reglementarea este mult prea vagă și mai ales având în vedere că se vorbește mai mult despre asistarea României de către Comisie decât despre procedurile efective aplicabile controlului realizat de către statele terțe în România.
Din dispozițiile legale prezentate anterior, putem concluziona că, de regulă, reglementarea este una corectă și completă, fără a ridica mari probleme de interpretare. Există însă anumite lacune în reglementarea actuală și, așa cum am arătat pe parcursul expunerii dispozițiilor legale, acestea ar trebui remediate în sensul completării, acolo unde este cazul, în vederea evitării unei interpretări eronate sau a eventualelor încercări ale părților interesate de a se prevala de lipsa reglementării corespunzătoare a unor situații date.
Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 și Legea nr. 296/2004 cu privire la politica de protecție a consumatorilor în România
În România, politica de protecție a consumatorilor este într-o dezvoltare continuă. În momentul actual, legislația națională este aliniată standardelor europene, iar autoritatea competentă în domeniu reușește să țină pasul cu schimbările intervenite la nivelul UE. Pentru a vorbi despre protecția consumatorilor pe plan național, vom aborda actele normative adoptate în România, încercând să evidențiem aspectele relevante, în egală măsură cu criticile pe care le considerăm fondate, referitoare la actele normative în vigoare.
Dacă privim în trecut, nu întotdeauna în România a existat o politică de protecție a consumatorilor. Pe plan național, au început să apară progrese după prima evaluare a Comisiei Europene din 1997 cu privire la aderarea României la UE. Progresele au constat în procesul de armonizare a legislației existente în România cu legislația adoptată la nivelul UE, dificultăți fiind înregistrate în legătură cu implementarea acquis-ului comunitar, țara noastră nedispunând de resurse umane și financiare, care sunt atât de importante în încercarea unei țări de a implementa o politică atât de complexă precum cea privind protecția consumatorilor.
La nivelul anului 2005, înainte de aderarea României la UE, s-a apreciat că „nici legislația adoptată într-un ritm destul de alert în ultimii ani nu este completă și necesită amendamente și noi reglementări concordante cu legislația comunitară introdusă recent. Alinierea legislației românește s-a făcut la început pe baza prevederilor Acordului European de Asociere și, ulterior, pe baza angajamentelor luate în cadrul capitolului de negociere, încheiat provizoriu în 2003 fără angajamente tranziționale solicitate de România”.
În Capitolele de negociere privind aderarea României la UE, s-a arătat că „Protecția consumatorilor trebuie privită ca o politică orizontală al cărei scop este promovarea intereselor consumatorilor atunci când se elaborează politica referitoare la piața internă și celelalte politici comunitare. Înțelegerea și implementarea politicii de protecție a consumatorilor se dovedesc a fi de o importanță deosebită pentru economiile aflate în tranziție (de la economia de stat la economia de piață), cum este cazul celor mai multe țări candidate. Armonizarea regulilor privind protecția consumatorilor este un alt element esențial în eliminarea barierelor comerciale și asigurarea unui spațiu economic integrat, unde serviciile și bunurile pot circula la același standard de siguranța și calitate și unde consumatorii pot beneficia de un nivel la fel de înalt de protecție a drepturilor lor".
În același document s-a reținut faptul că „asigurarea acestor standarde și eliminarea barierelor comerciale sunt de o importanță deosebită în țările candidate la aderare. De fapt, în aceste țări, nevoia de a acorda drepturi consumatorilor și de a asigura o concurența și o circulație a bunurilor libere este chiar mai mare decât în UE. Consiliul de la Copenhaga a recunoscut în mod clar importanța armonizării acquis-ului în domeniul protecției consumatorilor, considerându-l o prioritate evidentă în procesul de aderare și în Acordurile de Asociere, care pot fi considerate un prim pas al procesului de aderare și baza extinderii Pieței interne la țările candidate, nevoia de a armoniza regulile de protecție a consumatorilor este foarte clar precizată”.
Față de cele semnalate în doctrină, observăm că în capitolele de negociere sunt punctate și dezvoltate mai multe aspecte care țin de politica de protecție a consumatorilor, respectiv: în primul rând, prin politica de protecție a consumatorilor se urmărește promovarea intereselor consumatorilor când se are în vedere elaborarea acesteia; în economiile aflate în stare de tranziție, așa cum era economia României la nivelul anului 2007, este esențial să se înțeleagă și să se implementeze o atare politică ce are ca obiectiv principal protejarea consumatorilor de oricare riscuri care ar putea lua naștere împotriva lor; asigurarea unui spațiu economic în care serviciile și bunurile circulă la un standard de siguranță identic și unde consumatorii beneficiază de un nivel înalt de protecție a drepturilor lor reprezintă elementele esențiale ale asigurării aplicării corespunzătoare a politicii privind protecția consumatorilor.
Trecând de aspectele și problemele care au fost importante înainte de momentul aderării României la UE și imediat după aderare, la momentul redactării prezentei cercetări, există un cadru legislativ bine pus la punct; cu toate acestea, simpla existență a unui cadru legislativ nu înseamnă că politica de protecție a consumatorilor este un garant suprem al respectării drepturilor consumatorilor. Ca în oricare ordine juridică internă, și în România există anumite probleme care pot fi legate de gradul de informare a consumatorilor, de probitatea autorităților competente în domeniu și nu în ultimul rând de colaborarea dintre instituțiile UE și autoritățile naționale.
În anul 1992 a fost adoptată Ordonanța nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, arătându-se în Capitolul I - Dispoziții generale că „Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetățenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse și servicii, informării lor complete despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici incorecte, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.
Cu toate că textul de lege mai sus citat nu menționează explicit termenul de politică dezvoltată de România în domeniul protecției consumatorilor, este evident că O.G. nr. 21/1992 reprezintă actul normativ național care reglementează acest aspect. Politica de protecție a consumatorilor reprezintă, de fapt, acțiunile întreprinse de state în vederea protejării propriilor cetățeni, în calitatea lor de consumatori, prin întreprinderea de acțiuni specifice de stat prin intermediul organismelor cu competențe în domeniu. Astfel, dispozițiile legale arătate mai sus reprezintă introducerea în dreptul intern a politicii de protecție a consumatorilor.
În ceea ce privește noțiunea de consumator, O.G. nr. 21/1992 prevede că este consumator „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”.
Spre deosebire de alte țări europene, în România protecția consumatorilor nu își găsește reglementarea în legea fundamentală. În doctrină, s-a arătat că „deși dreptul consumatorului la protecție nu face parte din drepturile și libertățile economice «tradiționale» (cum sunt dreptul de proprietate sau libertatea comerțului), fiind dezvoltat relativ recent, subiectul este, în prezent, unul hipersensibil, iar în acest context se pune problema dacă el poate penetra structura actualelor texte constituționale”. Cu toate că, în unele state, reglementarea constituțională nu este una foarte generoasă, cel puțin această reglementare există chiar dacă nu la nivelul la care politica de protecție a consumatorilor este tratată la nivelul UE. Chiar dacă în România protecția consumatorului nu și-a găsit reglementarea în Constituție, așa cum am arătat mai sus, prin O.G. nr. 21/1992 se asigură cadrul juridic național în domeniu. Mai mult decât atât, prin adoptarea Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, au fost reglementate mai multe aspecte ce țin de protecția consumatorului, aspecte pe care le vom trata pe larg în prezenta secțiune.
Noțiunea de consumator, în lipsa unei reglementări constituționale, a fost analizată în doctrină din perspectiva mai multor ramuri ale dreptului, ajungându-se la concluzia că „metoda de europenizare a noțiunilor poate fi observată și mai clar în privința noțiunii de consumator în măsura în care este vorba de o apropriere de ansamblu a noțiunii de către dreptul procedural european (...) Noțiunea de consumator confirmă faptul că există o încadrare în materie civilă din partea dreptului internațional privat comunitar. Întrebarea care apare atunci se referă la impactul acestei încadrări asupra materiei civile înseși. De fapt, dacă textele europene de drept internațional privat consideră, spre exemplu, consumatorul într-un sens diferit de cel reținut de materia civilă, încadrarea civilă efectuată de dreptul procedural ar scoate în evidență relativitatea noțiunilor”.
Așa cum s-a reținut și în doctrină, legislația protecției consumatorilor are ca beneficiar „consumatorul, considerat partea mai slabă în contract, parte care poate fi prejudiciată în drepturile și interesele sale legitime prin impunerea sau practicarea de către operatorii economici, a unor practici comerciale neoneste. Legea îi conferă consumatorului, de multe ori prin derogare de la dreptul comun, protecție în raporturile juridice pe care acesta le întreține cu operatorii economici, precum și o serie de drepturi cu caracter exorbitant, cum ar fi dreptul la anularea/rezilierea unei clauze contractuale abuzive”.
Indiferent de opiniile exprimate în doctrină cu privire la modalitatea de reglementare a domeniului protecției consumatorului, de analiza noțiunii de consumator, de aspectele legate de nere-glementarea în legea fundamentală a României, toate părerile exprimate în domeniu conduc la o singură concluzie și anume că statul acordă consumatorilor un statut privilegiat, apărându-i de eventualele prejudicii care i-ar putea afecta și depunând toate eforturile, în măsura în care este posibil, să asigure pentru consumatori un cadru legal prin intermediul căruia să își poată apăra drepturile și interesele legitime.
În ceea ce privește principalele drepturi acordate consumatorilor prin intermediul actelor normative adoptate de legiuitorul român, acestea sunt următoarele: „a) de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile și interesele legitime; b) de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum și de a fi educați în calitatea lor de consumatori; c) de a avea acces la piețe care le asigură o gamă variată de produse și servicii de calitate; d) de a fi despăgubiți pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor și serviciilor, folosind în acest scop mijloace prevăzute de lege; e) de a se organiza în asociații de consumatori, în scopul apărării intereselor lor".
Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului stabilește în favoarea consumatorilor următoarele drepturi: ,,a) de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le aducă atingere drepturilor și intereselor legitime; b) de a fi informați complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum și de a fi educați în calitatea lor de consumatori; c) de a avea acces la piețe care le asigură o gamă variată de produse și servicii de calitate; d) de a fi despăgubiți în mod real și corespunzător pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor și serviciilor, folosind în acest scop mijloace prevăzute de lege; e) de a se organiza în asociații ale consumatorilor, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor; f) de a refuza încheierea contractelor care cuprind clauze abuzive, conform prevederilor legale în vigoare; g) de a nu li se interzice de către un operator economic să obțină un beneficiu prevăzut în mod expres de lege”.
După cum se poate observa din dispozițiile citate din cele două acte normative care reglementează domeniul protecției consumatorilor, Codul consumului preia primele cinci drepturi stabilite de către O.G. nr. 21/1992 în mod identic, stabilind suplimentar două drepturi în favoarea consumatorilor. În privința acestei reglementări, avem de formulat câteva comentarii. Reglementarea identică a drepturilor consumatorilor în două acte normative distincte nu își găsește rostul, legiuitorul putând ca, la adoptarea celui de-al doilea act normativ, să facă trimitere la prevederile actului normativ în vigoare.
O astfel de reglementare, deși nu este cazul în domeniul analizat de noi, poate conduce la confuzii dacă al doilea act normativ analizat cuprinde mai puține drepturi decât primul, în sensul că se poate interpreta că drepturile prevăzute în mod suplimentar în primul act normativ nu mai sunt aplicabile într-un domeniu dat.
Simplificarea legislației și încercarea de clarificare a noțiunilor referitoare la protecția consumatorilor, dar și încercarea de a nu reglementa de mai multe ori același aspect, ar fi de natură să ajute statul, prin intermediul autorităților competente, să își atingă scopul stabilit în domeniul protecției consumatorilor. O reglementare clară și simplă nu poate lăsa loc interpretărilor, asigurând statului mijloacele necesare în vederea garantării unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor.
În vederea protejării vieții, sănătății și securității consumatorilor, „se interzice comercializarea de produse sau prestarea de servicii care, utilizate în condiții normale, pot pune în pericol viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor. Se interzic producerea, importul și comercializarea produselor falsificate sau contrafăcute”. În vederea îndeplinirii acestei protecții, „(1) Produsele se comercializează numai în cadrul termenului de valabi-litate/datei de minimă durabilitate pentru produsele nealimentare sau al datei-limită de consum pentru produsele alimentare/datei durabilității minimale stabilite de producător. (2) Se interzice modificarea termenului de valabilitate/datei de minimă durabilitate sau a datei-limită de consum/datei durabilității minimale înscrise pe produs, pe etichetă, pe ambalaj sau, după caz, în documentele însoțitoare”.
Suplimentar față de drepturile anterior arătate, la încheierea contractelor, consumatorii au următoarele drepturi: libertatea de a lua decizii la achiziționarea de produse și servicii, fără a li se impune în contracte clauze abuzive sau care pot favoriza folosirea unor practici comerciale incorecte în vânzare, de natură a influența opțiunea acestora; de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a prețurilor și tarifelor și, după caz, a condițiilor de garanție; de a fi exonerați de plata produselor și serviciilor care nu au fost solicitate, precum și de achitarea prețurilor, tarifelor, taxelor, comisioanelor, dobânzilor și penalităților care nu au fost stipulate inițial în contracte sau în alte documente aferente contractelor; de a fi despăgubiți pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu corespund clauzelor contractuale.
De asemenea, în beneficiul consumatorilor sunt prevăzute și următoarele drepturi: de a li se asigura service-ul necesar și piese de schimb pe toată durata medie de utilizare a produsului, stabilită în documentele tehnice normative sau declarată de către producător ori convenită de părți; de a plăti, pentru produsele sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu exactitate, în prealabil; majorarea prețului, tarifului, taxelor, comisioanelor, dobânzilor, penalităților și a altor eventuale costuri stabilite inițial este posibilă numai cu acordul scris al consumatorului; de a sesiza asociațiile de consumatori și organele administrației publice asupra încălcării drepturilor și intereselor lor legitime, în calitate de consumatori, și de a face propuneri referitoare la îmbunătățirea calității produselor și serviciilor; de a fi notificați în scris cu privire la orice modificare ca urmare a prevederilor contractuale referitoare la valoarea dobânzilor, comisioanelor, penalităților sau oricăror altor costuri, cu cel puțin 30 de zile înainte de aplicarea noilor valori, de a fi notificați cu 30 de zile înainte de data la care contractul se prelungește în mod automat pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată, în vederea formulării în scris de către consumator a unei opțiuni de prelungire a valabilității acestuia”.
Cu ajutorul organismelor specializate din subordinea sa, Guvernul stabilește „norme și reglementări specifice sau le îmbunătățește pe cele existente, când se impune protecția vieții, sănătății sau securității consumatorilor, în următoarele cazuri: a) fabricarea, importul, conservarea, ambalarea, etichetarea, manipularea, transportul, depozitarea, pregătirea pentru vânzare și vânzarea produselor; b) furnizarea și utilizarea produselor, precum și prestarea serviciilor. (2) Normele și reglementările se referă la grupe de produse și servicii care, anual, sunt nominalizate și actualizate de către Guvern, dacă acest lucru se impune".
Astfel, pentru atingerea unui nivel înalt de siguranță, ca obiectiv al statului român, consumatorii sunt protejați prin intermediul instituirii unor interdicții cu privire la comercializarea produselor sau la prestarea de servicii, prin reglementarea unor obligații generale cu privire la comercializarea produselor, dar și prin reglementarea unor drepturi specifice menite să protejeze consumatorii la încheierea contractelor. Așa cum am arătat la începutul prezentei secțiuni, protecția consumatorului nu presupune numai o protecție din perspectiva siguranței produselor alimentare, astfel încât am ales să expunem toate drepturile stabilite în favoarea consumatorilor, indiferent dacă sunt sau nu în relație directă cu tema cercetată de noi, respectiv siguranța pentru produsele alimentare.
În ceea ce privește produsele alimentare și nealimentare, și modalitatea în care protecția consumatorilor este asigurată, prevederile O.G. nr. 21/1992 sunt în următorul sens: „în cazul produselor și serviciilor alimentare, al produselor nealimentare pentru care producătorul stabilește termen de valabilitate/data de minimă durabilitate, care pot afecta viața sau sănătatea consumatorilor ori care prezintă abateri de la caracteristicile prescrise sau declarate, vânzătorul/prestatorul de servicii este obligat, la cererea consumatorului, să le înlocuiască de îndată, să le refacă sau să restituie contravaloarea acestora”.
Această reglementare este destul de simplistă având în vedere implicațiile pe care le poate avea comercializarea de produse alimentare care au depășit perioada de valabilitate și riscurile la care sunt expuși consumatorii prin consumul acestor produse. Din punctul nostru de vedere, articolul mai sus citat ar trebui completat în sensul introducerii unor prevederi suplimentare de natură să garanteze în mod real că operatorii economici sunt conștienți de riscurile la care îi expun pe consumatori; mai mult decât atât, cu toate că există un act normativ special referitor la sancțiunile aplicabile în caz de comercializare a produselor alimentare expirate, asta nu justifică această reglementare foarte generală. Atenția legiuitorului ar trebui să se centreze mai mult pe aspectele cele mai relevante, care pot da naștere unor reale riscuri la adresa sănătății consumatorilor. Un act normativ nu prezintă importanță sub aspectul său cantitativ, ci prin calitatea reglementării, protecția consumatorului putând fi într-adevăr văzută ca o politică dezvoltată de statul român.
Tot ca măsuri de protecție a consumatorilor, au fost reglementate informarea și educarea acestora, consumatorii având dreptul „de a fi informați în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină securitate” și că „informarea consumatorilor despre produsele și serviciile oferite se realizează, în mod obligatoriu, prin elemente de identificare și caracterizare ale acestora, care se înscriu în mod vizibil, lizibil, ușor de înțeles, într-o formă care să nu permită ștergerea și să nu fie inscripționate în locuri obscure, să nu fie întrerupte prin desen sau imagini, după caz, pe produs, etichetă, ambalaj de vânzare sau în cartea tehnică, contract, instrucțiunile de folosire ori altele asemenea, ce însoțesc produsul sau serviciul, în funcție de natura acestuia”.
Aceste dispoziții sunt extrem de importante, având în vedere că, așa cum am arătat, la nivelul UE, un mijloc de aducere la îndeplinire a obiectivelor stabilite în ceea ce privește politica de protecție a consumatorilor este informarea acestora.
În momentul în care consumatorul este informat, el este în măsură să aleagă între diferitele produse existente pe piață, astfel încât riscul să fie indus în eroare se diminuează semnificativ, exceptând cazul în care operatorii economici încalcă prevederile legale, alegând să inducă în eroare consumatorii prin prezentarea unor elemente de identificare și caracterizare a produsului care nu corespund adevărului; bineînțeles că în momentul în care operatorii economici aleg să facă acest lucru, încalcă prevederile legale în vigoare, fiind pasibili de a răspunde pentru produsele pe care le comercializează, dacă acestea nu prezintă siguranță pentru consumul uman.
În ceea ce privește dreptul consumatorilor de a fi informați, O.G. nr. 21/1992 prevede următoarele: „(1) Producătorul trebuie să informeze despre denumirea produsului, denumirea și/sau marca producătorului, cantitatea și, după caz, termenul de vala-bilitate/data de minimă durabilitate sau data-limită de consum/ data durabilității minimale, durata medie de utilizare, principalele caracteristici tehnice și calitative, compoziția, aditivii folosiți, despre eventualele riscuri previzibile, modul de utilizare, manipulare, transport, depozitare, conservare sau păstrare, despre contraindicații. (2) Producătorii și importatorii din state care nu sunt membre ale Uniunii Europene au obligația să își precizeze adresa poștală a sediului social în elementele de identificare. Producătorii, ambalatorii sau distribuitorii din state membre ale Uniunii Europene au obligația să își precizeze adresa poștală a sediului social unde pot fi contactați. (3) Produsele de folosință îndelungată trebuie să fie însoțite de certificatul de garanție și, dacă reglementările în vigoare prevăd, de declarația de conformitate, precum și de cartea tehnică ori de instrucțiunile de folosire, instalare, exploatare, întreținere, eliberate de producător”.
Obligația de informare trebuie să existe și în ceea ce privește: „(4)(...) prețul final al produsului sau despre tariful serviciului prestat, pe care îl suportă consumatorul, care să cuprindă toate costurile, inclusiv taxa pe valoarea adăugată și toate costurile suplimentare, și să le ofere acestora toate informațiile și documentele tehnice, după caz, care trebuie să însoțească produsul sau serviciul. (5) Toate informațiile privitoare la produsele și serviciile oferite consumatorilor, documentele însoțitoare, inclusiv cele referitoare la informațiile privind securitatea produsului și instrucțiunile de utilizare, precum și contractele, inclusiv cele
pre-formulate, trebuie să fie scrise în limba română, indiferent de țara de origine a acestora, fără a exclude prezentarea acestora și în alte limbi. (6) Fac excepție de la prevederile alin. (5) biletele de avion sau alte bilete de transport internațional, documentele elaborate în baza unor acorduri internaționale pe care România le-a acceptat și le-a semnat, precum și voucherele turistice internaționale. (7) Operatorii economici de transport internațional care își desfășoară activitatea pe teritoriul României sunt obligați să ofere în scris consumatorilor, în completare la biletul de transport, indiferent de forma de prezentare a acestuia, informații în limba română referitoare la: itinerar, program, durată, distanță, locul alocat în mijlocul de transport, condițiile generale de transport, precum și orice alte informații utile pentru consumatori, referitoare la serviciul respectiv”.
Astfel, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, informarea consumatorilor se face de către producător în ceea ce privește aspectele reglementate în art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 21/1992. După cum vom vedea în secțiunea următoare, în cazul în care intervine răspunderea pentru un produs defectuos, în funcție de cazul concret, vor răspunde persoane diferite. Așadar, această reglementare prezintă importanță sub aspectul intervenirii răspunderii pentru produsele defectuoase, în momentul în care sunt comercializate produse care nu sunt conforme cu prevederile dispozițiilor legale în vigoare.
În ceea ce privește producătorii și importatorii din statele care nu sunt membre ale UE, aceștia trebuie să își precizeze adresa poștală a sediului social în elementele de identificare. În privința acestei reglementări, ea nu este completă, deoarece nu se arată unde trebuie să fie precizate aceste elemente de identificare. Având în vedere articolul în care aceste prevederi sunt cuprinse, informațiile referitoare la adresa poștală a sediului social trebuie înscrise pe ambalajul produsului. Ca o propunere de lege ferenda, considerăm că se impune completarea art. 20 alin. (2) din O.G. nr. 21/1992 în sensul arătat mai sus. În doctrină s-a apreciat că aceste prevederi au fost instituite pentru a se asigura aplicarea principiului trasabilității, respectiv acel principiu potrivit căruia un produs poate fi „urmărit” de la producător până la consumatorul final.
Și producătorii, ambalatorii sau distribuitorii din statele membre UE au obligația precizării adresei poștale unde pot fi contactați.
Precizările arătate mai sus sunt valabile și în ceea ce privește această reglementare; modalitatea de reglementare existentă în prezent poate induce în eroare, deoarece nu se precizează unde trebuie să fie arătate elementele de identificare, respectiv adresa unde producătorii, ambalatorii sau distribuitorii pot fi contactați. În momentul în care, să presupunem că niciuna dintre categoriile de persoane arătate mai sus nu își îndeplinește această obligație și dă spre comercializare produse care nu sunt considerate sigure în conformitate cu prevederile legale în vigoare, vor apărea probleme în legătură cu răspunderea pentru respectivul produs defectuos, deoarece va fi mai dificil de stabilit traiectoria pe care a urmat-o produsul din momentul în care a fost distribuit de producător.
Această reglementare, pe lângă cele arătate mai sus, are menirea și de a da consumatorilor posibilitatea să se adreseze producătorilor din statele care nu sunt membre ale UE sau producătorilor, ambalatorilor și distribuitorilor, în cazul statele membre UE, în măsura în care doresc să adreseze întrebări în legătură cu produsele comercializate de către aceștia. Având în vedere că aceste prevederi legale își găsesc locul în capitolul referitor la informarea și educarea consumatorilor, dispozițiile legale arătate vin în completarea celorlalte dispoziții referitoare la informarea consumatorilor.
Ca măsură suplimentară de asigurare a protecției consumatorilor, O.G. nr. 21/1992 cuprinde sancțiuni aplicabile celor care săvârșesc abateri de la prevederile legale.
Așa cum arătam la începutul acestei secțiuni, vom trata și dispozițiile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, având în vedere faptul că prevederile acestei legi se aplică în același timp cu dispozițiile O.G. nr. 21/1992, pe care deja le-am expus.
Spre deosebire de reglementarea existentă în ordonanță, reglementarea legii este mult mai concretă și subliniază în mod corect aspectele importante relative la protecția consumatorilor. Codul consumului stabilește obligații distincte în sarcina operatorilor economici, respectiv în sarcina producătorilor.
În esență, printre obligațiile operatorilor economici se numără: comercializarea de alimente care sunt însoțite de documente care atestă originea, proveniența și securitatea, comercializarea de alimente care sunt manipulate și comercializate în condiții de igienă, care nu pun în pericol viața și sănătatea consumatorilor, respectând normele sanitare în vigoare și, în al treilea rând, obligația de a comercializa alimente care nu afectează viața și sănătatea consumatorilor. De asemenea, ca o obligație negativă stabilită în sarcina operatorilor economici este interdicția de comercializare a produselor care nu sunt alimentare, dar care imită produsele alimentare și care pot pune în pericol viața sau securitatea consumatorilor.
Suplimentar față de obligațiile prevăzute în art. 21 și art. 22 din Legea nr. 296/2004, sunt stabilite în sarcina operatorilor economici și următoarele obligații care cad atât în sarcina operatorilor economici persoane fizice, cât și în sarcina operatorilor economici persoane juridice: comercializarea sau oferirea cu titlu gratuit numai a produselor sigure, aflate în termenul de valabilitate și care nu prezintă riscuri pentru viața, sănătatea și/sau securitatea consumatorilor; necomercializarea de produse alimentare preambala-te sau ambalate, în spații în care nu pot fi asigurate acele condiții de păstrare cerute de producător în vederea evitării perisabilității accelerate a produselor respective; obligația negativă de a nu comercializa, produse alimentare noi, folosite sau recondiționate, în alte condiții decât cele impuse de legislația în vigoare, fără ca aceste produse să poată fi probate, verificate sau în privința lor să fie asigurate condițiile de păstrare cerute de producător, în vederea menținerii caracteristicilor produselor în cauză.
Spre deosebire de O.G. nr. 21/1992 care stabilește obligații numai în sarcina producătorilor, Codul consumului conține, așa cum arătam mai sus, dispoziții complete și mult mai clare, stabilind în sarcina operatorilor economici obligații specifice iar în sarcina producătorilor, obligațiile care le incumbă doar acestora, de asemenea fiind stabilite obligații și în sarcina distribuitorilor de produse.
În ceea ce privește obligațiile stabilite în sarcina producătorilor, acestea sunt următoarele: răspunderea pentru prejudiciul actual și viitor cauzat de un produs cu defect sau cauzat de produsul cu defect cumulativ cu o acțiune sau o omisiune din partea unei terțe persoane; punerea pe piață numai a produselor sigure și care respectă condițiile prescrise sau declarate; oprirea de livrări, retragerea de pe piață sau de la consumatori a acelor produse asupra cărora s-a constatat neîndeplinirea condițiilor cerute de legislația în vigoare pentru a putea fi puse în circulație sau care prezintă un pericol la adresa vieții, sănătății sau securității consumatorilor, dacă prin intermediul acestei măsuri se pot elimina neconformitățile constatate; de asemenea, în sarcina producătorilor este stabilită obligația de a asigura condiții igienico-sanitare pe toată durata procesului de producție, în conformitate cu cerințele specifice sanitare. Condițiile în care intervine răspunderea producătorului vor fi analizate, așa cum precizam și mai sus, în secțiunea următoare dedicată răspunderii pentru produsele defectuoase, analizarea acestor aspecte neîncadrându-se în obiectivul prezentei secțiuni.
Așa cum precizam, Legea nr. 296/2004 stabilește o serie de obligații și în sarcina distribuitorilor de produse, respectiv: asigurarea că produsele comercializate sunt sigure și respectă condițiile prescrise sau declarate; interdicția de a comercializa produse despre care au informații sau consideră că pot fi periculoase; anunțarea autorităților competente și a producătorului despre existența pe piață a unui produs periculos; retragerea de la comercializare a produselor cu privire la care s-a constatat că nu îndeplinesc caracteristicile prescrise sau declarate, dacă retragerea de la comercializare reprezintă singurul mijloc existent pentru eliminarea neconformităților constatate, precum și asigurarea condițiilor tehnice și a cerințelor în materie de igienă în timpul transportului, manipulării, depozitării și desfacerii produselor a căror distribuire o asigură.
Reglementarea din Codul consumului este, calitativ, superioară reglementării O.G. nr. 21/1992. Afirmăm acest lucru având în vedere faptul că, așa cum am mai precizat, reglementarea Legii nr. 296/2004 acoperă mult mai multe situații care pot interveni și stabilește mai multe obligații în sarcina producătorilor. Faptul că O.G. nr. 21/1992 nu reglementează toate aspectele legate de domeniul protecției consumatorilor nu ar fi în mod necesar o problemă dacă prevederile ordonanței ar face trimitere la prevederile Codului consumului în completarea dispozițiilor sale.
Așa cum vom vedea când vom analiza dispozițiile dreptului UE referitoare la siguranța pentru produsele alimentare, ori de câte ori se adoptă un nou act normativ în domeniu, acesta cuprinde trimiteri la dispozițiile actului normativ deja în vigoare; în acest mod, instituțiile UE dețin controlul asupra legislației adoptate și mai ales facilitează aplicarea acesteia, având în vedere normele de trimitere care au menirea de a înlesni nu numai munca instituțiilor însărcinate cu supravegherea aplicării dreptului UE ci și activitatea celor chemați să transpună dispozițiile actelor normative în cauză sau să implementeze aplicarea acestora, precum și a destinatarilor actelor normative adoptate la nivel european.
Legiuitorul ar trebui să acorde o mai mare importanță acestor aspecte, în vederea evitării eventualelor probleme care pot interveni în legătură cu aplicarea și cu interpretarea dispozițiilor legale adoptate.
În continuarea dispozițiilor referitoare la obligațiile producătorilor, agenților economici și distribuitorilor, Legea nr. 296/2004 reglementează cadrul general al securității produselor, stabilind care sunt criteriile în funcție de care riscul se consideră „acceptabil și compatibil cu un grad înalt de protecție pentru siguranța și sănătatea consumatorilor”, stabilind că evaluarea riscului se face în funcție de anumite criterii, respectiv: „a) caracteristicile produsului, ale ambalării și ale instrucțiunilor de montaj și întreținere; b) efectul asupra altor produse, împreună cu care acesta poate fi folosit; c) modul de prezentare a produsului, etichetarea, instrucțiunile de folosire și orice alte indicații și informații furnizate de producător; d) categoria de consumatori expusă riscului prin folosirea produsului”.
Operatorii economici sunt obligați să introducă pe piață numai produse care sunt sigure pentru viața, sănătatea și securitatea consumatorilor; în momentul comercializării, operatorii economici trebuie să se asigure că produsele puse în circulație sunt sigure și să informeze consumatorii asupra riscurilor asociate utilizării și/sau consumului acestora. În legătură cu produsele sigure, se impune clarificarea acestei definiții.
În conformitate cu dispozițiile legale în vigoare în România, produsul sigur este „produsul care, folosit în condiții normale sau previzibile, nu prezintă riscuri sau care prezintă riscuri minime, ținând seama de întrebuințarea acestuia; riscul se consideră acceptabil și compatibil cu un grad înalt de protecție pentru siguranța și sănătatea consumatorilor, în funcție de următoarele aspecte: a) caracteristicile produsului, ale ambalării și ale instrucțiunilor de montaj și întreținere; b) efectul asupra altor produse, împreună cu care acesta poate fi folosit; c) modul de prezentare a produsului, etichetarea, instrucțiunile de folosire și orice alte indicații și informații furnizate de producător; d) categoria de consumatori expusă riscului prin folosirea produsului”. Astfel, pentru a aprecia dacă un produs este sigur sau nu, trebuie avute în vedere criteriile enumerate în anexa la Legea nr. 296/2004.
În momentul în care se pune problema de a califica un produs ca fiind sigur, trebuie văzut în ce măsură cerințele ca un produs să fie considerat sigur sunt îndeplinite sau nu. Cu toate că legea nu prevede, toate criteriile trebuie analizate și neîndeplinirea unuia dintre ele conduce la declararea produsului ca fiind nesigur, îndeplinirea acestora fiind cerută cumulativ.
Anexa Legii nr. 296/2004 definește produsele periculoase ca fiind acele produse care nu pot fi definite ca produse sigure; așadar, ori de câte ori unul dintre criteriile arătate mai sus, care caracterizează un produs ca fiind sigur, nu este îndeplinit, suntem în prezența unui produs periculos; în cazul în care produsul periculos este comercializat, intervine instituția complexă a răspunderii juridice, instituție care va fi analizată, așa cum am precizat și anterior, în următoarea secțiune.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 296/2004, „este interzisă comercializarea produselor care nu sunt sigure, cât și a produselor neînsoțite de documentația obligatorie prevăzută de lege, prin care să se ateste că ele au fost testate și/sau certificate, după caz”.
Având în vedere cele arătate mai sus, pe plan național, protecția consumatorului și-a câștigat un loc deosebit de important. Statul, prin autoritățile competente, depune eforturi pentru a se alinia dispozițiilor adoptate la nivel european în ceea ce privește politica de protecție a consumatorilor; consumatorii devin din ce în ce mai interesați de calitatea produselor consumate/ utilizate; asigurarea unui cadru legal bine pus la punct și aplicarea corespunzătoare a măsurilor de informare a consumatorilor nu pot conduce decât la ideea că, în prezent, în domeniul protecției consumatorilor, pe plan național există o politică de protecție a consumatorilor. Faptul că legile adoptate pot fi îmbunătățite nu reprezintă un aspect caracteristic doar României; chiar și la nivel european există prevederi legale care pot fi supuse unor modificări legislative.
Aceste aspecte nu trebuie să conducă la descurajarea consumatorilor; dimpotrivă, ele sunt de natură a spori interesul acestora în ceea ce privește rolul deosebit de important acordat consumatorilor prin ultimele modificări legislative. Așa cum am mai arătat, consumatorii informați reprezintă imaginea reflectată a statului care dezvoltă politica de protecție a consumatorilor; astfel, în momentul în care avem consumatori informați, avem fără îndoială un domeniu al protecției consumatorilor bine reglementat, avem autorități competente implicate și avem o bună colaborarea între instituțiile UE și autoritățile competente din statul membru.
Nu este mai puțin adevărat că apariția unor probleme legate de calitatea și siguranța produselor în general și a produselor alimentare în special este de natură să pună la grea încercare autoritățile competente în gestionarea crizelor apărute și, mai ales în recâștigarea încrederii consumatorilor.
