Răspunderea pentru produsele alimentare nesigure
| Comentarii |
|
Răspunderea pentru produsele alimentare nesigure trebuie analizată din mai multe perspective pentru a reuși să clarificăm natura juridică a acesteia și pentru a stabili condițiile în care această formă a răspunderii se angajează, având în vedere că în România problema acestei forme de răspundere nu a fost analizată în doctrină. Astfel, pentru a stabili condițiile în care răspunderea pentru produsele alimentare nesigure intervine, trebuie analizate cu prioritate prevederile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, urmând a analiza dispozițiile în vigoare referitoare la răspunderea pentru produsele defectuoase, în final revenindu-ne sarcina de a caracteriza această formă a răspunderii prin prisma condițiilor care trebuie îndeplinite pentru angajarea acesteia.
Răspunderea civilă delictuală. Condițiile generale ale răspunderii
Răspunderea juridică, prin toate însușirile și funcțiile sale se află, fără îndoială, în centrul întregii răspunderi sociale, poziție pe care o are din cele mai vechi timpuri și continuă să o aibă și în prezent. Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea civilă este reprezentată de un raport obligațional în temeiul căruia o persoană are îndatorirea să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa.
Răspunderea civilă delictuală s-a aflat într-o continuă evoluție în ultimele secole, pornind de la etapa în care fapta omului constituia punctul de plecare pentru orice fel de răspundere reglementată de Codul civil și până în prezent, când accentul este pus pe prejudiciu, prejudiciul apărând ca „adevărata premiză a oricărei ipoteze de răspundere delictuală”.
Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală, trebuie întrunite cumulativ anumite condiții cerute expres de către Codul civil, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și culpa autorului faptei ilicite. Aceste condiții au fost calificate ca fiind „elemente constitutive” ale răspunderii civile delictuale. În cele ce urmează, vom expune pe scurt condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, cu analizarea prevederilor noului Cod civil, recent intrat în vigoare.
Fapta ilicită
În literatura de specialitate, fapta ilicită a fost definită ca fiind acea acțiune sau inacțiune contrară legii, care are drept rezultat încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane. Astfel, fapta ilicită se poate înfățișa ca o faptă comisivă sau ca o faptă omisivă, iar în momentul în care, printr-o acțiune sau printr-o inacțiune se încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale unei persoane, se intră în sfera ilicitului civil, conturându-se nașterea răspunderii civile delictuale.
Există anumite situații expres prevăzute de lege când, cu toate că printr-o faptă se produce un prejudiciu, răspunderea autorului faptei nu poate fi antrenată deoarece caracterul ilicit al faptei este înlăturat, nefiind așadar îndeplinită condiția privitoare la ilicitul faptei. Spre deosebire de prevederile Codului civil de la 1864 care nu reglementa cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, Codul civil în vigoare reglementează acele cauze care, în momentul în care își fac apariția, caracterul ilicit al faptei prejudiciabile este înlăturat. Așa cum s-a precizat și în literatura de specialitate, aceste împrejurări care înlătură caracterul ilicit al faptei nu trebuie confundate cu acele situații care reprezintă cauze de înlăturare a vinovăției.
Revenind la cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, acestea își găsesc reglementarea, așa cum precizam mai sus, în dispozițiile Codului civil actualmente în vigoare. Astfel, reprezintă cauze de înlăturare a caracterului ilicit al faptei prejudiciabile: legitima apărare, starea de necesitate, săvârșirea faptei prejudiciabile în îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege sau în executarea unui ordin al superiorului, săvârșirea faptei prejudiciabile în exercitarea normală și legală a unui drept subiectiv și consimțământul victimei. În momentul în care oricare dintre aceste cauze apare, în condițiile impuse de Codul civil, deși fapta a fost săvârșită, autorul nu va fi chemat să răspundă pe tărâm delictual, faptei lipsindu-i caracterul ilicit.
Prejudiciul
Prejudiciul a fost definit în literatura de specialitate ca fiind rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau morală, consecință a încălcării sau vătămării drepturilor și a intereselor legitime ale unei persoane. S-a susținut în doctrină, pe bună dreptate, faptul că prejudiciul constituie cel mai important element al răspunderii civile, acesta reprezentând o condiție de sine stătătoare, esențială a răspunderii. Acest aspect nu înseamnă însă că, odată dovedită existența și întinderea prejudiciului, răspunderea se angajează în toate cazurile; pentru angajarea răspunderii trebuie îndeplinite și celelalte condiții cerute de lege, nu doar aceea a prejudiciului.
În eventualitatea în care nu s-a cauzat un prejudiciu, răspunderea civilă delictuală nu poate fi angajată, acest aspect fiind susținut și de practica judiciară chiar anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil. Așadar, condițiile cerute de Codul civil trebuie privite atât în individualitatea lor, cât și în ansamblu, ca un întreg, deoarece acesta este scopul reglementării cumulative a celor patru condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
În ceea ce privește repararea prejudiciului, se face distincție între repararea prejudiciului material și repararea prejudiciului moral.
Prejudiciul material este rezultatul atingerii unui interes patrimonial, ce poate fi evaluat în bani. Ca structură, prejudiciul material cuprinde două elemente, respectiv: pierderea suferită și beneficiul nerealizat. Pierderea suferită reprezintă diminuarea valorilor active ale patrimoniului, „paguba trebuind să fie fizică, constând în pierderea efectivă, distrugerea sau stricarea unui bun asupra căruia se exercită un drept subiectiv, ori care se afla numai în detenția celui păgubit”, în timp ce beneficiul nerealizat „constă în lipsirea activului patrimonial de o sporire, creștere eventuală ce ar fi intervenit dacă nu se săvârșea fapta ilicită. Prejudiciul patrimonial se poate înfățișa sub forma câștigului nerealizat în caz de lipsire a victimei de folosința unui lucru, în situația pierderii totale sau parțiale a veniturilor din muncă”.
Atingerea adusă intereselor personal nepatrimoniale poate da naștere unui prejudiciu care să fie susceptibil de reparație, făcând obiectul unei despăgubiri. Prejudiciile morale nu pot fi evaluate pecuniar, ele constând întotdeauna în dureri fizice și psihice ale victimei, fiind urmarea încălcării drepturilor personale nepatrimoniale ce sunt apte a defini personalitate umană din perspectivă tripartită: personalitate fizică, personalitate morală și personalitate socială. Prejudiciul moral a fost definit ca reprezentând consecința dăunătoare, de natură nepatrimonială, a unei fapte ilicite și culpabile, prin care se aduce o vătămare drepturilor personale, fără conținut economic, legate de personalitatea umană.
Repararea prejudiciilor morale a ridicat numeroase probleme de-a lungul timpului, însă prin intrarea în vigoare a Codului civil, această formă de reparație a fost clarificată. Astfel, repararea prejudiciului nepatrimonial a fost reglementată expres în dispozițiile Codului, stabilindu-se posibilitatea instanței de judecată de a acorda despăgubiri în cazul producerii unor prejudicii nepatrimoniale rezultate din săvârșirea de fapte ilicite cauzatoare de vătămări ale integrității corporale sau sănătății unei persoane. Mai mult decât reglementarea expresă a reparării prejudiciului nepatrimonial, Codul prevede și categoriile de persoane îndreptățite a primi despăgubiri ca urmare a producerii prejudiciului nepatrimonial, aceste categorii de persoane fiind „ascendenții, descendenții, frații, surorile și soțul, precum și
orice persoană care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu”.
Codul reglementează, de asemenea, și cazurile în care dreptul la despăgubire poate fi cedat, dar și imposibilitatea de transfer al acestui drept la moștenitori, aceștia având doar posibilitatea de a continua o eventuală acțiune promovată de către defunct în timpul vieții. Această reglementare nu este deloc surprinzătoare dacă avem în vedere caracterul personal al drepturilor a căror încălcare dau naștere prejudiciului moral. Drepturile protejate de prevederile legale, fiind strâns legate de persoana prejudiciată, în momentul în care se produce o încălcare a acestora, doar persoana vătămată poate solicita acordarea de despăgubiri.
Pentru a fi reparabil, prejudiciul, în oricare formă a sa, trebuie să aibă anumite caractere care dau naștere dreptului la reparație, respectiv: caracterul cert, caracterul direct, caracterul personal, prejudiciul să rezulte din încălcarea unui drept sau interes legitim. Astfel, așa cum s-a apreciat în literatura de specialitate, existența unui prejudiciu este o condiție necesară, dar insuficientă pentru nașterea obligației de reparare.
Caracterul cert al prejudiciului reprezintă acea condiție esențială potrivit căreia existența acestuia este neîndoielnică și sigură dar, totodată, și întinderea prejudiciului poate fi stabilită în prezent. Pot fi incluse în categoria prejudiciilor certe prejudiciile actuale și cele viitoare, prejudiciile actuale fiind deja produse în momentul pretinderii reparării acestora, iar prejudiciile viitoare, cu toate că nu s-au produs încă, este sigur că se vor produce, fiind susceptibile de evaluare. Astfel, diferența dintre prejudiciile actuale și cele viitoare constă în faptul producerii lor la momentul la care se pretinde reparația; prejudiciul viitor dă dreptul la reparație deoarece, cu toate că nu s-a produs la momentul la care se pretinde reparația, putând fi evaluat, va putea face obiectul unei despăgubiri.
În acest sens sunt și dispozițiile Codului civil care prevăd că „se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică”. Astfel, în cazul prejudiciului viitor, partea vătămată va putea obține despăgubiri dacă demonstrează că acesta are un caracter cert și, în consecință, este susceptibil de evaluare. Pierderea șansei de a obține un avantaj prin producerea unei fapte ilicite va fi despăgubită în mod proporțional cu probabilitatea obținerii respectivului avantaj. Aceeași este situația și în cazul pierderii șansei de a evita producerea unui prejudiciu.
În ceea ce privește prejudiciul eventual, a cărui producere nu este sigură, acesta nu poate fi calificat ca fiind un prejudiciu cert, ceea ce înseamnă că nu poate justifica o acordare de despăgubiri. Un exemplu de prejudiciu eventual este acela invocat de părintele victimei care la data decesului nu întrunea condițiile pentru primirea pensiei de întreținere. Împrejurarea invocată de părinte că în viitor ar putea fi incapabil de a munci din cauza vârstei, cu dreptul de a pretinde pensie de întreținere, reprezintă o simplă eventualitate, ce nu justifică acordarea despăgubirilor, prejudiciul constând în faptul că minorul va pierde un an de școală, fiind astfel întârziată cu un an încadrarea în muncă, sau prejudiciul ce s-ar produce copilului victimei, după împlinirea vârstei de 18 ani, dacă s-ar afla în continuarea studiilor.
A doua condiție cerută pentru ca prejudiciul să poată fi reparat este aceea ca prejudiciul să fie direct, adică să existe raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul injust cauzat victimei. S-a apreciat că acest caracter direct al prejudiciului există atât în cazul prejudiciilor cauzate în mod direct, cât și în cazul prejudiciilor directe cauzate indirect. S-a atras atenția în literatura de specialitate că noțiunea de prejudiciu direct nu trebuie confundată și nici suprapusă cu noțiunea de prejudiciu cauzat în mod direct; în timp ce noțiunea de prejudiciu direct include atât prejudiciul cauzat printr-o legătură cauzală directă cât și printr-o legătură cauzală
indirectă, prejudiciul este indirect în momentul în care între fapta ilicită și prejudiciu nu există raport de cauzalitate.
Această condiție nu este analizată de întreaga doctrină existentă în materie, însă apreciem utilitatea ei având în vedere următoarea condiție pe care o vom analiza, respectiv aceea a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Așa cum precizam și anterior, nu este suficient ca numai una dintre condițiile răspunderii civile delictuale să fie îndeplinită, ci acestea trebuie analizate atât individual cât și în ansamblu, cerințele Codului civil fiind în sensul reglementării acestor condiții în mod cumulativ; complexitatea răspunderii civile delictuale ca formă a răspunderii juridice nu poate fi contestată și aspectele teoretice deopotrivă cu cele practice ne conduc la o interpretare și o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor legale în materie.
Un alt caracter pe care prejudiciul trebuie să îl îndeplinească pentru a da naștere dreptului la reparație este acela de a nu fi fost reparat în prealabil de o terță persoană fizică sau juridică. Așa cum s-a apreciat în literatura de specialitate, această condiție se justifică prin aceea că, altfel, repararea prejudiciului ar constitui o îmbogățire fără just temei a victimei. Cum este firesc, prejudiciul poate fi reparat o singură dată, astfel încât, ori de câte ori o terță persoană a reparat prejudiciul cauzat de autorul faptei, victima nu mai poate solicita pentru a doua oară repararea prejudiciului.
Regula în materia răspunderii civile delictuale este constituită de obligația autorului faptei ilicite de a repara prejudiciul produs. Cu toate acestea, în anumite situații, o terță persoană este cea care repară prejudiciul cauzat de fapta ilicită. În literatura de specialitate au fost analizate trei ipoteze în care un terț plătește victimei despăgubirile rezultate ca urmare a săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, respectiv: ipoteza în care victima primește o indemnizație de asigurare, ipoteza în care victima beneficiază de o pensie de la asigurările sociale de stat și ipoteză în care victima primește o sumă de bani de la o terță persoană, în toate aceste cazuri o altă persoană decât autorul faptei ilicite fiind cea care plătește victimei despăgubirea.
Fiecare dintre aceste ipoteze are caracteristicile proprii, astfel încât, în anumite cazuri, victima prejudiciului poate fi obligată la o plată parțială a prejudiciului, în funcție de ipoteza analizată. În funcție de particularitățile fiecărei ipoteze expuse anterior, se va stabili în ce măsură victima are posibilitatea să solicite despăgubiri și de la autorul faptei ilicite.
O altă condiție pe care prejudiciul trebuie să o îndeplinească pentru a se naște dreptul la despăgubiri este aceea a caracterului personal. Această condiție este analizată doar de o parte a doctrinei, însă considerăm că scurte aprecieri se impun asupra acesteia, sub aspectul problemelor ridicate caracterul de personal al prejudiciului.
S-a apreciat ca acest caracter al prejudiciului presupune că doar persoana-victimă a prejudiciului cauzat are dreptul de a pretinde repararea acestuia, răspunderea civilă fiind orientată spre protecția persoanei umane, fără a se ajunge la concluzia că dreptul de a solicita despăgubiri se limitează doar la prejudiciul cauzat unei persoane privite individual. Dimpotrivă, se constată o tendință în aplicarea dispozițiilor privitoare la răspunderea civilă delictuală cu privire la vătămările cauzatoare de prejudicii care sunt de natură a leza categorii sau grupuri de persoane; în momentul intervenirii unei încălcări a unor drepturi sau interese legitime care aparțin acestor categorii sau grupuri de persoane, prejudiciile cauzate sunt denumite prejudicii colective. Prejudiciile colective reprezintă, așadar, acele prejudicii cauzate mai multor persoane de unul și același eveniment.
Ultima condiție pe care prejudiciul trebuie să o îndeplinească pentru a se putea angaja răspunderea autorului faptei ilicite pe tărâm delictual este aceea că prejudiciul trebuie să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim. Prejudiciul nu poate fi conceput decât în momentul în care apare ca urmare a încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, așa cum rezultă și din dispozițiile Codului civil care prevăd obligativitatea oricărei persoane de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane. Astfel, fiecărui destinatar al legii civile îi incumbă obligația de a nu vătăma drepturile și interesele altor persoane.
Așa cum rezultă din aspectele privitoare la prejudiciu prezentate mai sus, pentru a da naștere dreptului la reparație, prejudiciul trebuie să îndeplinească acele condiții cerute de lege pentru a fi reparabil. În cazul în care unul dintre caracterele prejudiciului nu este îndeplinit, cu toate că prejudiciul s-a produs sau este sigur că se va produce în viitor, acesta nu dă naștere dreptului la despăgubiri, astfel încât autorul faptei ilicite nu va fi răspunzător în temeiul dispozițiilor răspunderii civile delictuale.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu
Așa cum am precizat în expunerea realizată pe parcursul acestei secțiuni, în momentul în care este analizată răspunderea civilă delictuală ca instituție de drept civil, trebuie privite toate elementele sale constitutive și dacă acestea sunt îndeplinite potrivit prevederilor legale. Următorul element al răspunderii civile delictuale este legătura sau raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. S-a arătat că raportul de cauzalitate prezintă importanță din cel puțin două motive: lipsa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu echivalează cu inexistența răspunderii civile delictuale și caracterul raportului de cauzalitate de a fi factorul care determină întinderea reparației datorate victimei prejudiciului.
De cele mai multe ori, stabilirea raportului de cauzalitate este ușor de realizat, între fapta ilicită și prejudiciu existând o legătură evidentă. S-a dat exemplu, în literatura de specialitate, situația în care lovirea cu un obiect ascuțit într-o zonă vitală are drept consecință decesul victimei sau când o persoană distruge sau înstrăinează bunul altuia; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul suferit de victimă este de asemenea evident, fără a ridica probleme în ceea ce privește stabilirea acestuia.
Există însă și anumite situații în care stabilirea raportului de cauzalitate apare ca anevoioasă; în cazul în care prejudiciul este urmarea unor acțiuni și inacțiuni concurente, unele având rol de cauze iar altele cu rol de condiție, selectarea faptei concrete care a condus la producerea prejudiciului pare foarte dificilă. În eventualitatea în care asemenea situatii intervin, au fost elaborate studii și s-au formulat anumite teorii pentru stabilirea raportului de cauzalitate, respectiv teoria echivalenței condițiilor, teoria cauzalității adecvate, teoria cauzei proxime, pentru ca ulterior să fie dezvoltată o teorie care le sintetizează pe toate celelalte. Această din urmă teorie a fost dezvoltată în dreptul românesc de către unul dintre cei mai valoroși autori români.
Teoria despre care facem vorbire a fost denumită teoria unității indivizibile dintre cauză și condiții. Potrivit acesteia, se pornește de la ideea că în stabilirea legăturii de cauzalitate trebuie să se aibă în vedere faptul că fenomenul care reprezintă cauza nu acționează singur, ci în ambianța unor condiții externe. Împrejurările concurente contribuie ca un tot unitar la producerea prejudiciului, eficiența cauzală a fiecăruia dintre elementele care sunt incidente trebuind să fie recunoscută și tratată cu importanța cuvenită.
Pentru stabilirea cauzelor care constituie complexul cauzal trebuie să se determine în mod științific, prin intermediul expertizelor de specialitate, toate corelațiile dintre faptele și împrejurările incidente în cauză, pentru a se putea ajunge la stabilirea acelor fapte și împrejurări care au contribuit „direct sau indirect, nemijlocit sau mediat la producerea prejudiciului a cărui reparare este cerută. Cercetarea se încheie cu stabilirea de către judecător, pe bază de probe, a cauzelor principale și secundare, interne și externe, concurente sau asociate, dar și a condițiilor care au asigurat sau facilitat acțiunea cauzelor”.
Astfel, teoria unității indivizibile dintre cauză și condiții presupune analiza tuturor factorilor implicați în producerea faptei ilicite și a prejudiciului; rolul final în stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceste două elemente constitutive ale răspunderii civile delictuale revine, așa cum s-a apreciat și în literatura de specialitate, judecătorului care, pe baza probelor administrate și a situației concrete, va aprecia care dintre cauze au contribuit la producerea prejudiciului a cărui reparație se solicită.
Codul civil a reglementat anumite împrejurări de înlăturare a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; în cazul în care se dovedește existența unei cauze străine care a contribuit la producerea faptei ilicite, autorul faptei nu va mai fi ținut să răspundă în temeiul răspunderii civile delictuale. Aceste fapte care sunt de natură să excludă existența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu sunt: forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei și fapta unei terțe persoane. În cazul în care intervine oricare dintre aceste împrejurări ce au caracter de cauze ce exclud existența raportului de cauzalitate, se ajunge la inexistența raportului de cauzalitate și implicit la inexistența răspunderii civile delictuale ca urmare a lipsei unui element constitutiv.
Vinovăția autorului »
Caracteristic răspunderii civile delictuale este, așa cum reiese din prevederile art. 1357-1358 C. civ. principiul răspunderii întemeiate pe vinovăția autorului faptei ilicite. În legătură cu aplicarea acestui principiu, se impune a preciza faptul că vinovăția este cerută drept condiție esențială în cazul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
În literatura de specialitate, vinovăția a fost definită ca fiind acea atitudine psihică a autorului faptei ilicite și prejudiciabile, față de fapta respectivă și față de urmările acestei fapte. Față de dispozițiile Codului civil român și ale Codului penal, vinovăția este de două feluri: intenția, care poate fi directă (când autorul faptei prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei faptei) sau indirecta (când autorul prevedere rezultatul faptei sale și, cu toate că nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui) și culpa, care poate îmbrăca forma im-
prudenței (când autorul prevede rezultatul faptei sale însă, deși nu îl acceptă, socotește fără temei că el nu se va produce) sau forma neglijenței (când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă).
În materia dreptului civil, intenția este cunoscută sub denumirea de doi, intenția directă reprezentând dolul direct iar intenția indirectă reprezentând dolul indirect. Spre deosebire de dreptul penal, unde forma de vinovăție cu care fapta prevăzută de legea penală este săvârșită este deosebit de importantă sub aspectul încadrării în categoria infracțiunilor, în dreptul civil, forma vinovăției nu prezintă un interes practic din moment ce prevederile Codului civil stabilesc faptul că „autorul răspunde pentru cea mai ușoară culpă”. Așadar, autorul faptei ilicite va răspunde pe tărâm delictual și va fi obligat la repararea prejudiciului indiferent dacă a săvârșit fapta cu intenție sau din culpă.
În dreptul civil, interesul practic este dat de dovedirea vinovăției autorului faptei, iar dovada vinovăției poate ridica probleme în funcție de forma acesteia. În cazul intenției, proba este ușor de făcut, neridicând probleme, însă, în cazul culpei, dovedirea vinovăției poate apărea ca dificilă. Pentru a clarifica problemele existente sub incidența prevederilor Codului civil de la 1864, Codul civil în vigoare a instituit un criteriu de apreciere a culpei ca formă de vinovăție în cazul răspunderii civile delictuale, adoptându-se o soluție potrivit căreia, la aprecierea culpei se are în vedere criteriul obiectiv, cu luarea în considerare a „împrejurărilor în care s-a produs prejudiciul”, astfel încât vor fi avute în vedere, așa cum s-a reținut și în literatura de specialitate, doar împrejurările concrete care reprezintă circumstanțele externe, autorul fiind în culpă numai în situația în care se va proba că nu a avut prudența și diligență de care ar fi dat dovadă modelul uman aflat în aceleași circumstanțe concrete.
Așadar, în materia răspunderii civile delictuale, forma de vinovăție cu care autorul săvârșește fapta ilicită prezintă importanță nu în privința angajării răspunderii, ci în ceea ce privește stabilirea vinovăției, potrivit considerentelor arătate mai sus.
După analizarea generală a elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale, putem concluziona importanța deosebită a acesteia ca instituție a dreptului civil român. Cu o importanță deosebită atât teoretică dar și practică, răspunderea civilă delictuală a ajuns în stadiul în care este reglementată în prezent ca urmare a aportului autorilor de drept civil, dar și a jurisprudenței pronunțate de instanțele române.
Tot cu titlu de noutate, Codul civil a reglementat răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte. Prevederile Codului civil fac trimitere la legea specială, astfel încât dispozițiile acestuia referitoare la răspundere nu se aplică în ceea ce privește produsele defectuoase.
În următoarea secțiune vom analiza această formă specială de răspundere prin prisma prevederilor legii speciale la care Codul civil face trimitere, dar și cu referire la actul normativ european care reglementează răspunderea pentru produsele cu defect. Așa cum vom vedea în cele ce urmează, răspunderea pentru produsele cu defect se diferențiază fundamental față de răspunderea civilă delictuală, forma specială de răspundere având condiții de angajare specifice, condiții care nu se regăsesc în legislația civilă. Cea mai mare deosebire între cele două forme de răspundere este constituită de lipsa cerinței vinovăției în cazul răspunderii pentru produsele cu defect. Astfel, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, așa cum arăta, răspunderea pentru produsele cu defect este o răspundere obiectivă, ce nu implică dovedirea culpei persoanei chemate să răspundă în virtutea prevederilor legale.
Răspunderea pentru produsele alimentare nesigure - elemente specifice
În cele ce urmează, vom încerca să facem o caracterizare a acestei forme de răspundere, prezentând doar elementele sale specifice.
În ceea ce privește răspunderea pentru produsele alimentare nesigure, persoana răspunzătoare pentru nesiguranța alimentului este încadrată în această noțiune amplă a operatorilor economici. În literatura de specialitate, s-a apreciat că în categoria profesioniștilor sunt incluse următoarele persoane: categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil. Astfel, operatorii economici la care fac referire actele normative adoptate în domeniul siguranței pentru produsele alimentare, se încadrează, așa cum a fost semnalat și în literatura de specialitate, în categoria profesioniștilor.
La nivelul UE a fost adoptat Regulamentul nr. 178/2002 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a principiilor și a cerințelor generale ale legislației alimentare, de instituire a Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară și de stabilire a procedurilor în domeniul siguranței produselor alimentare a fost adoptat la data de 28 ianuarie 2002 și publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 31 din 1 februarie 2002.
În primul, trebuie stabilit în mod concret ce reprezintă alimentul nesigur, deoarece răspunderea va interveni doar în cazul în care se constată existența unui atare aliment care cauzează un prejudiciu consumatorului. Acesta este elementul definitoriu care diferențiază răspunderea pentru produsele alimentare nesigure de răspunderea pentru produsele defectuoase. Toate celelalte condiții referitoare la răspundere sunt perfect aplicabile și în cazul acestei a doua forme de răspundere specifice domeniului analizat de noi în prezenta cercetare.
Cu toate că nu este reglementată o definiție a alimentului sau a produsului alimentar sigur, Regulamentul nr. 178/2002 prevede în art. 14 faptul că „(1) Nu sunt introduse pe piață produsele alimentare care nu prezintă siguranță. (2) Se spune despre produse alimentare că nu prezintă siguranță atunci când se consideră că acestea: (a) sunt dăunătoare sănătății; (b) nu sunt adecvate consumului uman". Astfel, criteriile în funcție de care se apreciază dacă un produs alimentar prezintă sau nu siguranță în sensul actului normativ mai sus amintit sunt: alimentele nu sunt sigure dacă sunt dăunătoare sănătății și dacă nu sunt adecvate consumului uman. Aceste două criterii abstracte stabilite de regulament pot apărea ca greu de probat în eventualitatea angajării răspunderii pentru produsele alimentare nesigure.
Pentru a se facilita aplicarea prevederilor mai sus citate, Regulamentul nr. 178/2002 prevede în art. 14 anumite criterii suplimentare în vederea aprecierii siguranței sau nesiguranței unui produs alimentar: „(3) Atunci când se determină dacă un produs alimentar prezintă sau nu siguranță, trebuie să se aibă în vedere: (a) condițiile normale de folosire a produsului alimentar de către consumator și în fiecare etapă de producție, prelucrare și distribuție; (b) informațiile furnizate consumatorului, inclusiv informațiile de pe etichetă sau alte informații general disponibile pentru consumator în privința evitării unor anumite efecte negative asupra sănătății ale unui anumit produs alimentar sau ale unei anumite categorii de produse alimentare. (4) Atunci când se determină dacă un produs alimentar dăunează sănătății, trebuie să se aibă în vedere: (a) nu numai efectele probabile imediate și/sau pe termen scurt sau lung ale acelui produs alimentar asupra sănătății unei persoane care îl consumă, dar și asupra generațiilor următoare; (b) efectele toxice cumulative probabile; (c) sensibilitatea deosebită, din punct de vedere al sănătății, a unei categorii specifice de consumatori, atunci când produsul alimentar este destinat acelei categorii de consumatori”.
La determinarea faptului dacă un produs alimentar nu este adecvat consumului uman, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 14 alin. (5), respectiv „trebuie să se aibă în vedere dacă produsul alimentar este inacceptabil pentru consumul uman potrivit utilizării căreia îi era destinat, din motive de contaminare, indiferent dacă aceasta se face printr-o substanță străină sau în alt mod sau prin putrefacție, deteriorare sau descompunere. (6) în cazurile în care un produs alimentar care nu prezintă siguranță face parte dintr-un transport, dintr-un lot sau dintr-o șarjă de mărfuri alimentare din aceeași clasă sau având aceeași descriere, se presupune că toate produsele alimentare din respectivul transport, lot sau șarjă nu prezintă nici ele siguranța, în afara cazurilor în care, în urma unei evaluări detaliate, nu există nici o dovadă că restul transportului, lotului sau șarjei nu prezintă siguranță. (7) Produsele alimentare care sunt în conformitate cu prevederile comunitare speciale ce reglementează siguranța produselor alimentare se consideră ca neprezentând riscuri cu privire la aspectele acoperite de dispozițiile comunitare speciale. (8) Conformitatea unui produs alimentar cu dispozițiile speciale aplicabile acelui produs alimentar nu împiedică autoritățile competente să ia măsuri adecvate de impunere a restricțiilor privind introducerea sa pe piață sau să solicite retragerea sa de pe piață, în cazurile în care există motive să se suspecteze că, în ciuda acestei conformități, produsul alimentare respectiv prezintă riscuri din punct de vedere al siguranței produselor alimentare. (9) în cazul în care nu există prevederi comunitare speciale, se consideră că produsele alimentare nu prezintă riscuri atunci când se conformează prevederilor speciale ale legislației alimentare interne a statului membru pe al cărui teritoriu se comercializează alimentul respectiv, astfel de prevederi fiind redactate și aplicate fără a se aduce atingere prevederilor tratatului, în special articolelor 28 și 30”.
Astfel, în momentul în care instanța de judecată este investită cu o cerere având ca obiect răspunderea pentru produsele alimentare nesigure, va trebui să aibă în vedere, la stabilirea primei condiții a acestei forme de răspundere, respectiv dacă produsul alimentar este sau nu sigur, criteriile de mai sus. După cum rezultă din prevederile de mai sus, această operațiune de apreciere a siguranței unui produs alimentar, se poate dovedi anevoioasă, însă, pe baza probelor administrate și cu respectarea prevederilor Regulamentului nr. 178/2002, se poate stabili în final dacă produsul alimentar care i-a cauzat consumatorului un prejudiciu a fost sau nu sigur.
În ceea ce privește condiția prejudiciului, acesta poate consta în vătămarea integrității corporale a consumatorului, în atingerea gravă adusă sănătății acestuia sau chiar, în cele mai sumbre ipoteze, în decesul consumatorului. La nivelul anului 2008, în China s-a raportat decesul a patru persoane ca urmare a consumului de lapte contaminat cu melamină, o substanță chimică toxică.
În ceea ce privește legătura de cauzalitate în materia răspunderii pentru produsele alimentare nesigure, apreciem că cele arătate la răspunderea pentru produsele defectuoase sunt perfect aplicabile, astfel încât nu vom mai reveni asupra considerentelor deja expuse în secțiunea anterioară. Această apreciere referitoare la aplicabilitatea prevederilor Directivei 85/374/CEE este susținută și de prevederile art. 21 din Regulamentul nr. 178/2002 care stabilesc următoarele: „Dispozițiile prezentului capitol nu aduc atingere Directivei 85/374/CEE a Consiliului din 25 iulie 1985 de apropiere a actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre în ceea ce privește răspunderea pentru produsele cu defect”.
Apreciem că acel consumator care a suferit un prejudiciu ca urmare a consumului de alimente nesigure poate opta între angajarea acestei forme specifice de răspundere obiectivă și răspunderea civilă delictuală, caz în care va trebui să probeze, suplimentar, vinovăția producătorului.
După cum reiese din aspectele particulare arătate mai sus, răspunderea pentru produsele alimentare nesigure este aplicabilă, deși practic dovada consumului unui anumit aliment nesigur poate fi greu de făcut. Legiuitorul român ar trebui să își îndrepte atenția asupra acestui domeniu nereglementat ca atare și să găsească o soluție legislativă care să instituie o protecție mai mare în ceea ce îi privește pe consumatori, formulând în acest sens o propunere de lege ferenda.
