Răspunderea pentru produsele defectuoase
| Comentarii |
|
Răspunderea pentru produsele defectuoase reprezintă una dintre problemele majore care marchează criza și viitorul răspunderii civile. Reglementarea unei atare forme de răspundere are ca finalitate protecția intereselor consumatorilor, aceasta fiind asigurată printr-un comportament responsabil al producătorilor, prin informarea corespunzătoare a consumatorilor și printr-o implicare efectivă în întregul proces de către autoritățile și instituțiile implicate în domeniul analizat.
La nivelul UE, răspunderea pentru produsele defectuoase își găsește reglementarea în Directiva 85/374/CEE, prevederile acestei directive fiind transpuse în legislația națională prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte. Pe parcursul prezentei secțiuni, ne vom referi atât la dispozițiile Legii nr. 240/2004, cât și la dispozițiile Directivei 85/374/CEE, în vederea analizării prevederilor ambelor acte normative, pentru a putea oferi, astfel, o viziune de ansamblu cu privire la răspunderea pentru produsele defectuoase care pot afecta siguranța alimentară a consumatorilor români.
În ceea ce privește natura juridică a răspunderii pentru produsele cu defect, aceasta a fost calificată ca o răspundere de tipul al treilea, o formă de răspundere specială, derogatorie de la cea civilă - delictuală și contractuală. Această afirmație se întemeiază pe următoarele argumente: dreptul special reprezintă doar o nuanțare normativă a celui comun, acesta fiind abandonat în aplicare, de îndată ce există o normă specială, aceasta fiind motivul pentru care dreptul special nu are amploarea și forța de a disloca în întregime dreptul comun, el având nevoie de acesta pentru a se defini: dreptul e diferit într-o anumită circumstanță față de cel comun. Dreptul comun îi furnizează dreptului special regulile și principiile generale de la care acesta din urmă înregistrează abateri de conjunctură.
Tot în privința naturii juridice a răspunderii pentru produsele defectuoase, s-a apreciat că aceasta revoluționează materia răspunderii civile delictuale prin faptul instituirii „unei noi forme de răspundere obiectivă pentru prejudicii provocate de produsele defectuoase”, în temeiul Directivei 85/374/CEE răspunzând pentru prejudiciile cauzate de produsele defectuoase cel care a pus pe piață produsul respectiv, „indiferent de calitatea lui de producător și indiferent dacă a acționat în mod diligent sau nu". Tot în favoarea caracterizării acestei forme de răspundere ca o răspundere obiectivă s-a mai adus un argument, respectiv temeiul reparării prejudiciului, care este unul obiectiv, fundamentul acestei forme a răspunderii fiind riscul de activitate.
S-a apreciat că prevederile Directivei 85/374/CEE se întemeiază pe o concepție obiectivă a răspunderii civile delictuale, deoarece subzistă trei din cele patru condiții clasice ale răspunderii civile delictuale, fiind înlăturată doar condiția vinovăției.
Răspunderea pentru produsele defectuoase a fost caracterizată ca fiind o răspundere specială, fiind întemeiată pe o concepție obiectivă a răspunderii civile delictuale, fapt ce o diferențiază de aceasta.
Anterior analizării condițiilor în care această formă de răspundere obiectivă se angajează, se impune clarificarea anumitor noțiuni caracteristice, precum și arătarea domeniului de aplicare. Aspectele care țin de răspunderea pentru produsele defectuoase vor fi analizate prin prisma a două acte normative și anume: Directiva 85/374/CEE și Legea nr. 240/2004.
În primul rând, trebuie analizate dispozițiile celor două acte normative referitoare la noțiunea de „produs”, în vederea stabilirii domeniului de aplicare a prevederilor Directivei și ale Legii. Potrivit dispozițiilor Directivei, „în sensul prezentei directive, «produs» înseamnă toate bunurile mobile, chiar în cazul în care sunt încorporate în alte bunuri mobile sau într-un bun imobil. Termenul
«produs» se referă și la electricitate”, pentru ca în continuare să se prevadă „prezenta directivă nu se aplică prejudiciilor cauzate de accidentele nucleare reglementate de convenții internaționale ratificate de statele membre". Forma actuală a definiției produselor a fost introdusă în anul 1999, odată cu modificarea Directivei, textul inițial al articolului referitor la definiția produselor având următorul conținut: „în conformitate cu prezenta directivă, «produs» înseamnă orice bun mobil, cu excepția produselor agricole primare și a vânatului, chiar în cazul în care sunt încorporate într-un alt bun mobil sau imobil. «Produsele agricole primare» reprezintă produsele solului, de crescătorie de animale și cele pescărești, cu excepția produselor care au fost supuse unei prime prelucrări. Termenul «produs» se referă și la electricitate".
Analizând reglementarea inițială a Directivei 85/374/CEE și reglementarea existentă în prezent, observăm diferențe notabile în ceea ce privește definirea produselor, întrucât forma inițială a art. 2 din Directivă excludea din categoria produselor care intră sub incidența prevederilor acesteia, produsele agricole primare, respectiv produsele solului, de crescătorie de animale și cele pescărești, precum și vânatul, cu excepția cazului în care acestea erau supuse unei prime prelucrări. Față de reglementarea inițială, apreciem că modificarea intervenită în prevederile Directivei este de natură a extinde categoria produselor, aspect care are menirea de a spori încrederea consumatorilor, prin asigurarea că și în cazul în care produsele agricole primare, astfel cum ele sunt definite de prevederile directivei europene, dar și vânatul, sunt nesigure pentru consumul uman, pot antama răspunderea pentru produse defectuoase în sarcina persoanelor chemate să răspundă.
În ceea ce privește reglementarea Legii nr. 240/2004 care, așa cum precizam anterior, transpune în ordinea juridică internă prevederile Directivei 85/374/CEE, produsele sunt definite astfel: „orice bun mobil, chiar dacă acesta este încorporat într-un alt bun mobil sau imobil; prin produs se înțelege și energia electrică". După cum era firesc, prevederile Legii nr. 240/2004 au preluat textul Directivei în forma sa modificată, respectiv fără a exclude din categoria produselor care sunt supuse dispozițiilor sale produsele agricole primare și vânatul.
Următorul termen asupra căruia ne vom opri pentru a prezenta definițiile date de cele două acte normative este acela al producătorului deoarece, așa cum vom vedea când vom prezenta subiecții răspunderii, această noțiune a ridicat anumite probleme prin prisma faptul că în noțiunea de producător au fost incluse și alte categorii de persoane care, deși nu sunt producători, răspund pentru defectuozitatea produselor întocmai ca și producătorul.
Prevederile Directivei dedică noțiunii de producător un întreg articol, stabilind că: „(1) «producător» reprezintă fabricantul unui produs finit, producătorul oricărei materii prime sau fabricantul unei părți componente, precum și pe orice persoană care, aplicân-du-și numele, marca sau alt semn distinctiv pe produs, se prezintă drept producătorul acestuia. (2) Fără a aduce atingere răspunderii producătorului, orice persoană care importă un produs în Comunitate, în scopul vânzării, locațiunii, leasing-ului sau altei forme de distribuție în cadrul activității sale comerciale, este considerat producător, în înțelesul prezentei directive și este răspunzător ca producător. (3) Atunci când nu poate fi identificat producătorul produsului, orice furnizor este considerat drept producător, cu excepția cazului în care acesta comunică persoanei prejudiciate, în termen util, identitatea producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul. Aceleași norme se aplică în cazul unui produs importat, în cazul în care pe acesta nu este indicată identitatea importatorului menționat la alineatul (2), chiar în cazul în care numele producătorului este indicat''.
Astfel, în sensul prevederilor Directivei, producătorul este fie fabricantul unui produs finit, producătorul unei materii prime sau fabricantul unei părți componente sau oricare altă persoană care se prezintă drept producător prin aplicarea numelui, al mărcii sau al altui semn distinctiv pe produs, fie o persoană care importă un produs în UE, fie orice furnizor, în măsura în care producătorul produsului nu poate fi identificat. Astfel, este instituită o ierarhie în ceea ce privește ordinea în care producătorii în sensul Directivei sunt chemați să răspundă în cazul în care produsele sunt considerate defectuoase.
Prevederile Legii nr. 240/2004 redau aproape fidel dispozițiile mai sus citate, stabilind că este producător: „1. fabricantul produsului finit al unei materii prime sau părți componente ale produsului; 2. orice persoană care se prezintă ca producător, prin faptul că își înscrie pe produs numele, marca sau alt semn distinctiv;
3. orice altă persoană, care importă un produs în România în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activității proprii de comercializare în cadrul societății, este considerată producător al acestuia și răspunde în aceeași măsură ca și producătorul; 4. orice altă persoană, care importă un produs din Uniunea Europeană în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activității proprii de comercializare în cadrul societății, este considerată producător al acestuia și răspunde în aceeași măsură ca și producătorul; 5. dacă producătorul unui produs nu poate fi identificat, fiecare furnizor al produsului respectiv va fi tratat drept producător, dacă el nu comunică consumatorului prejudiciat, într-un interval de timp rezonabil, datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul; această dispoziție este valabilă și pentru un produs importat, în cazul în care produsul nu indică identitatea importatorului prevăzut la pct. 3 ori 4, chiar dacă este precizat numele producătorului”, astfel încât, în legătură cu această noțiune, precizările făcute în legătură cu prevederile unui act normativ sunt valabile și în ceea ce privește celălalt act.
După cum s-a apreciat în doctrină, conceptul de producător reprezintă „una dintre invențiile Directivei”, fapt ce diferențiază răspunderea pentru produsele defectuoase de răspunderea delictuală bazată pe culpă; Directiva (și Legea, s.n.) vine în sprijinul consumatorului pentru a-i ușura situația în cazul în care produsul defectuos provine din afara UE, din acest considerent conceptul de producător incluzând și importatorul care a introdus produsul pe piață.
Astfel, în vederea asigurării unei protecții sporite a consumatorilor, legiuitorul european și ulterior legiuitorul național au considerat că este necesară extinderea noțiunii de producător și asupra altor persoane care, deși nu sunt producători, totuși sunt implicate fie în importul de produse, fie în furnizarea acestora în interiorul pieței UE. Referitor la interpretarea în sens larg sau în sens restrâns a noțiunii de producător, s-a apreciat în literatura de specialitate că această noțiune trebuie privită în sensul interpretării conceptului de producător lato sensu, din moment ce legiuitorul dorește să ofere celui prejudiciat posibilități multiple de valorificare a pretențiilor, lărgind sfera persoanelor care pot fi acționate în justiție, astfel încât ar trebui inclusă în sfera de aplicare a Directivei orice persoană care prin activitatea sa a realizat și a pus pe piață un produs nou, indiferent dacă este producător în sens restrâns sau comerciant care a preluat anumite activități productive, acționând pe cont propriu.
În ultimul rând, dorim să analizăm definiția dată de cele două acte normative „prejudiciului”, în accepțiunea Directivei 85/374/ CEE, respectiv „pagubă” în termenii Legii nr. 240/2004. Potrivit dispozițiilor Directivei, „prejudiciu" reprezintă:„(a) prejudiciul cauzat prin deces sau leziuni corporale; (b) prejudiciul sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu un prag minim de 500 ECU, cu condiția ca bunul: (i) să fie în mod normal destinat utilizării sau consumului privat și (ii) să fie utilizat de persoana prejudiciată mai ales pentru uz propriu sau pentru consum privat. Prezentul articol nu aduce atingere dispozițiilor de drept intern privind daunele morale”, în timp ce Legea stabilește că termenul de „pagubă” reprezintă: „1. prejudiciul cauzat prin moartea sau vătămarea integrității corporale sau a sănătății unei persoane; 2. deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiția ca bunul respectiv să fie în mod normal destinat folosinței ori consumului privat și să fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal, iar valoarea lui să fie mai mare de 200*) lei; 3. deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiția ca bunul respectiv să fie în mod normal destinat folosinței ori consumului privat și să fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal, iar valoarea lui să fie mai mare decât echivalentul în lei a 500 euro.
Indiferent de termenul utilizat, respectiv „prejudiciul” sau „paguba”, presupun aceleași condiții: să se fi cauzat decesul sau leziuni corporale ori prejudiciul sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte. Astfel, pentru a se considera că s-a produs un prejudiciu în sensul Directivei sau în sensul Legii, trebuie să intervină una dintre situațiile reglementate în prevederile celor două acte normative. După cum reiese din cele două articole citate mai sus, prevederile actului normativ aplicabil în ordinea juridică internă este diferit de prevederile Directivei. În timp ce Directiva oferă drept la despăgubire pentru „prejudiciul cauzat prin deces sau leziuni corporale", legea extinde sfera de aplicare stabilind că paguba reprezintă „prejudiciul cauzat prin moartea sau vătămarea integrității corporale sau a sănătății unei persoane”. Astfel, suplimentar față de reglementarea existentă în Directiva europeană, Legea națională include în sfera prejudiciului reparabil și atingerea adusă sănătății unei persoane. Acest aspect este foarte important dacă avem în vedere răspunderea specială pentru produsele alimentare nesigure; în eventualitatea în care sănătatea consumatorilor este vătămată prin consumul de alimente nesigure, va interveni, răspunderea celor care se fac culpabili de punerea în circulație a unor atare alimente.
Celelalte aspecte care intră în definiția prejudiciului, respectiv a pagubei, nu ridică probleme de interpretare, astfel încât nu le vom analiza în prezenta secțiune, urmând a le trata în secțiunea referitoare la condițiile angajării răspunderii pentru produsele defectuoase.
Prin prezentarea acestor considerații introductive, am dorit să expunem viziunea legiuitorului european și a legiuitorului național privitoare la răspunderea pentru produsele defectuoase. Așa cum am arătat, prevederile Legii nr. 240/2004 transpun prevederile Directivei 85/374/CEE, însă, în anumite situații, dispozițiile celor două acte normative diferă; acest aspect nu este de natură să conducă la raționamentul că transpunerea nu s-a efectuat potrivit prevederilor legale în vigoare, ci aspectele reglementate în Legea nr. 240/2004 sunt de natură a clarifica aspecte importante privind, în special, prejudiciul rezultat ca urmare a încălcării dispozițiilor referitoare la siguranța produselor.
Condițiile angajării răspunderii pentru produsele defectuoase
Potrivit prevederilor Legii nr. 240/2004, „pentru angajarea răspunderii civile a producătorului, persoana prejudiciată trebuie să facă dovada pagubei, a defectului și a raportului de cauzalitate dintre defect și pagubă”. Astfel, odată identificat producătorul așa cum este definit în lege, persoana prejudiciată va trebui să facă dovada prejudiciului, a defectului, și a legăturii de cauzalitate dintre aceste două elemente ale răspunderii pentru produse defectuoase, ca formă specială a răspunderii civile.
Identificarea producătorului nu este în toate cazurile ușor de efectuat având în vedere cele arătate la prezentarea noțiunii de producător atât în termenii Directivei 85/374/CEE cât și în termenii Legii nr. 240/2004. Așa cum s-a apreciat și în literatura de specialitate, dispozițiile legale se limitează doar la a enumera categoriile de persoane care intră în sfera de aplicare a prevederilor acestor acte normative, fără însă a defini fiecare dintre persoanele chemate să răspundă în eventualitatea angajării răspunderii pentru produsele defectuoase. S-a apreciat că prevederile legale au în vedere întreprinzătorul și nu colaboratorii, angajații sau organele acestuia având în vedere că dispozițiile actelor normative nu indică activitățile la care se referă; răspunderea se referă, în aceste condiții, la orice activitate, indiferent de modul și forma de desfășurare prin care se realizează produse care sunt comercializate pentru consum și utilizare; răspunderea se bazează pe ideea de control asupra procesului de producție, între definiția conceptului de producător și a conceptului de defect existând o legătură organică.
Prejudiciul
Odată identificată persoana, aceasta este chemată să răspundă în temeiul prevederilor dispozițiilor legale privitoare la prejudiciul suferit. În ceea ce privește atât prevederile Directivei cât și prevederile Legii, răspunderea producătorului este condiționată de un prag valoric minim al prejudiciilor; aceste acte normative limitează suma totală a despăgubirilor, exclud din sfera răspunderii prejudiciile morale, prejudiciile provocate de alt bun decât produsul defectuos și prejudiciile cauzate de produsele industriale.
În cele ce urmează, vom analiza pe scurt ipotezele reglementate de prevederile legale în vigoare în ceea ce privește noțiunea de „prejudiciu”, respectiv noțiunea de „pagubă”.
Prima ipoteză reglementată de Legea nr. 240/2004 este aceea a „prejudiciului cauzat prin moartea sau vătămarea integrității corporale sau a sănătății unei persoane”. Cu privire la această primă formă de prejudiciu care poate angaja răspunderea producătorului pentru produse defectuoase în cazul în care și celelalte cerințe ale răspunderii sunt îndeplinite, putem aprecia următoarele: așa cum arătam și în secțiunea anterioară, față de reglementarea Directivei care limitează prima ipoteză reglementată doar la prejudiciile cauzate „prin moartea sau atingerile aduse integrității corporale”, reglementarea din ordinea juridică națională apare ca fiind mai cuprinzătoare, aprecierea prejudiciului fiind extins și la vătămarea sănătății unei persoane.
S-a apreciat că în categoria acestor prejudicii se pot încadra cheltuielile de spitalizare, îngrijire medicală, plata unui însoțitor, diminuarea capacității de muncă sau efortul suplimentar, diferența de venituri, medicamentație, alimentație specială, cheltuieli de înmormântare. Toate aceste consecințe pecuniare nu exclud, așa cum prevede Legea nr. 240/2004 „aplicarea dispozițiilor legale referitoare la daunele morale.
Astfel, ori de câte ori utilizarea sau consumul unui produs defectuos cauzează moartea sau vătămarea integrității corporale sau a sănătății unei persoane, se naște prezumția că producătorul trebuie să răspundă; producătorul va răspunde bineînțeles în condițiile în care toate elementele răspunderii sunt întrunite; cu toate că legea nu detaliază aspecte care țin de vătămarea integrității corporale sau a sănătății unei persoane, pentru a stabili care sunt condițiile minime pentru ca răspunderea să intervină pentru acestea, apreciem că orice atingere adusă integrității corporale sau sănătății unei persoane dă naștere dreptului de a pretinde despăgubiri în temeiul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 240/2004.
Dacă legiuitorul ar fi dorit să limiteze răspunderea doar la vătămările de o anumită gravitate aduse integrității corporale sau sănătății persoanelor, apreciem că ar fi trebuit să reglementeze expres acest aspect, așa cum a făcut-o în ceea ce privește prejudiciile materiale reglementate de art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 2 și 3; în lipsa unei atare prevederi exprese, apreciem că, în ceea ce privește vătămarea integrității corporale sau a sănătății persoanelor, răspunderea se va angaja indiferent de gravitatea acestei atingeri, fiind suficient să se dovedească și cea mai mică atingere.
Considerăm că interpretarea dată mai sus este cea corectă având în vedere că integritatea corporală și viața persoanelor nu pot fi comparate cu prejudiciile care decurg din celelalte cazuri prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.
Următoarea ipoteză reglementată de Legea nr. 240/2004 este aceea a prejudiciului cauzat prin „deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiția ca bunul respectiv să fie în mod normal destinat folosinței ori consumului privat și să fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal, iar valoarea lui să fie mai mare de 200 lei”, respectiv „echivalentul în lei a 500 euro”. Spre deosebire de prima formă a prejudiciului, observăm să prevederile legale citate mai sus impun anumite reguli pentru a fi în prezența prejudiciului ce dă dreptul la reparație în beneficiul persoanei prejudiciate.
Astfel, pentru ca victima să poată pretinde despăgubiri în temeiul prevederilor mai sus citate, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: să se producă o deteriorare sau o distrugere a unui bun; bunul deteriorat sau distrus trebuie să fie altul decât produsul cu defecte; bunul deteriorat sau distrus să fie destinat în mod normal folosinței sau consumului privat; bunul deteriorat sau distrus să fi fost folosit de către persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal, iar ultima condiție este o condiție de ordin valoric, stabilindu-se un prag minim de 200 lei, respectiv echivalentul în lei a 500 euro. Aceste condiții trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se angaja răspunderea producătorilor pentru produsele defectuoase; în momentul în care una dintre condiții nu este îndeplinită, producătorul va fi exonerat de răspundere. Despre cazurile de exonerare de răspundere vom vorbi în cele ce urmează, motiv pentru care nu vom dezvolta acum aceste aspecte.
Aceste limitări reglementate de către Directiva 85/374/CEE și transpuse în legislația națională prin Legea nr. 240/2004 au fost făcut obiectul unor controverse, așa cum s-a arătat și în literatura de specialitate; controversele au fost întemeiate în principal pe următoarele considerente: dacă tragerea la răspundere este condiționată de prezența unui prejudiciu minim fixat de lege, s-a pus întrebarea dacă doar peste această limită vor fi acoperite prejudiciile sau dacă în cazul unor prejudicii peste limita stabilită de lege despăgubirile vor acoperi întregul prejudiciu suferit; un considerent apreciat ca fiind rezonabil în aprecierea limitării răspunderii a fost acela că în cazurile de relevanță minoră, respectiv în acele cazuri care nu se încadrează în limita stabilită de prevederile legale, administrarea probatoriului ar ridica dificultăți. S-a dat ca exemplu în susținerea acestui raționament că „o boală de durată scurtă și ușoară provocată de alimente este greu de probat pentru că, de obicei, nu se păstrează toate bonurile de casă de pe urma cumpărăturilor sau altor mijloace de probă în vederea stabilirii producătorului”. S-a reținut în literatura de specialitate că prin această coparticipare a consumatorului la suportarea prejudiciului, nu se urmărește decât promovarea unui comportament diligent din partea sa.
În legătură cu acest raționament, tindem să avem îndoieli având în vedere interpretarea coroborată a dispozițiilor europene și interne referitoare la protecția consumatorilor și a dispozițiilor referitoare la răspunderea pentru produse defectuoase sau a produselor alimentare nesigure în acest caz. În primul rând, consumatorii trebuie să fie protejați de toate pericolele care pot apărea la adresa lor, fie că acestea sunt sau nu evaluabile în bani. A stabili o sumă minimă a prejudiciului înseamnă a exclude de la răspundere acei producători împotriva cărora sarcina probei este dificil de realizat. A implementa și a dezvolta o reală politică de protecție a consumatorilor trebuie să se realizeze indiferent de natura prejudiciului și indiferent de valoarea acestuia; posibilitatea victimei prejudiciului de a se îndrepta împotriva producătorului pentru ca acesta din urmă să răspundă pentru produsul cu defect sau pentru produsul alimentar nesigur nu trebuie să fie întemeiată pe criterii arbitrare, ci ar trebui să se întemeieze pe reglementări clare stabilite în favoarea consumato-rului-victimă a unui prejudiciu. În altă ordine de idei, consumatorul nu poate fi responsabilizat prin excluderea unor anumite prejudicii de la reparația la care este îndreptățit.
Transpunerea pragului valoric nu s-a făcut de către toate statele membre, acestea justificându-și măsura prin aceea că prin instituirea unui prag valoric s-ar încălca drepturile fundamentale ale cetățenilor. Aceste susțineri au fost făcute în fată Curții de Justiție a Comunității Europene, ocazie cu care s-au invocat prevederile art. 6 din Convenția Europeană privind Protecția Drepturilor Omului și Libertățile Fundamentale. Pe de o parte s-a susținut faptul că prin prevederile Directivei este afectat dreptul la justiție al consumatorilor iar pe de altă parte prin introducerea pragului valoric pentru posibilitatea reparării prejudiciului se încalcă principiul tratamentului egal al consumatorilor. Curtea a respins argumentele înaintate de către cele două țări, apreciind în ambele cauze că statele nu și-au respectat obligațiile care le revin în virtutea art. 9 alin. (1) lit. b) din Directiva 85/374/CEE prin faptul că nu au prevăzut în Legea națională pragul de 500 euro prevăzut de dispoziția legală arătată.
Curtea de Justiție a reținut că prevederile Directivei reprezintă rezultatul unei evaluări complexe, evaluare ce include ideea garantării unei competiții nedistorsionate în interiorul UE, garantarea protecției consumatorilor și o administrare eficientă a justiției, arătând că interesele consumatorilor nu sunt vătămate și acestora nu li se restricționează accesul la justiție, consumatorii având posibilitatea să își valorifice pretențiile în instanță în temeiul răspunderii civile contractuale sau delictuale, după caz.
Astfel, având în vedere raționamentul Curții, în momentul în care o țară nu a prevăzut în Legea națională pragul stabilit în Directiva 85/374/CEE, se face vinovată de transpunerea necorespunzătoare a prevederilor Directivei în dreptul intern. Așa cum am arătat și mai sus, instituirea pragului valoric minim are menirea de a restricționa posibilitatea tuturor consumatorilor de a-și recupera prejudiciul suferit ca urmare a folosirii unor produse defectuoase sau a consumului de alimente nesigure. Apreciem că legiuitorul european ar trebui să revadă condițiile
prejudiciului și să modifice prevederile legale existente în sensul eliminării pragului valoric. În ceea ce privește posibilitățile statului, acestea sunt limitate având în vedere jurisprudența Curții, care a reținut că statele nu și-au îndeplinit obligațiile în momentul în care nu au reglementat în dreptul național pragul valoric instituit de prevederile Directivei 85/374/CEE.
Astfel, reglementarea existentă în ceea ce privește prejudiciul este susceptibilă de a fi modificată, pentru argumentele arătate anterior.
Defectul produselor
A doua condiție specială pentru angajarea răspunderii pentru produsele defectuoase este, așa cum am arătat și anterior, existența unei defectuozități a produsului.
Pentru a analiza această condiție a răspunderii pentru produse defectuoase, vom porni de la prevederile Directivei 85/374/CEE și ale Legii nr. 240/2004, pentru a vedea maniera de reglementare existentă în cele două acte normative. Astfel, Directiva 85/374/ CEE stabilește că: „(1) Un produs are defecte atunci când nu oferă siguranța la care o persoană se poate aștepta, ținând seama de toate împrejurările, printre care: (a) prezentarea produsului; (b) utilizarea căreia îi este destinată în mod rațional produsul; (c) momentul punerii în circulație a produsului. (2) Un produs nu poate fi considerat defect pentru simplul motiv că un produs mai bun a fost pus în circulație ulterior’’ în timp ce prevederile Legii nr. 240/2004 sunt în următorul sens în ceea ce privește produsele cu defecte: „produs cu defecte - produsul care nu oferă siguranța la care persoana este îndreptățită să se aștepte, ținându-se seama de toate împrejurările, inclusiv de: 1. modul de prezentare a produsului; 2. toate utilizările previzibile ale produsului; 3. data punerii în circulație a produsului. (2) Un produs nu poate fi considerat cu defecte numai pentru că, ulterior, un produs similar perfecționat a fost pus în circulație”.
Așa cum reiese din dispozițiile legale anterior citate și așa cum s-a reținut și în literatura de specialitate, obiectul acțiunii privind angajarea răspunderii producătorului vizează lipsa de securitate a produsului, în accepțiunea construcției și utilizării normale a acestuia. Un produs este defectuos dacă nu oferă securitatea la care publicul se poate aștepta în mod legitim O altă opinie exprimată în doctrină a fost că termenul de produs defectuos este un concept nedefinit, care trebuie interpretat de la caz la caz, în funcție de suma circumstanțelor în care produsul defectuos a ajuns la consumator.
Legiuitorul comunitar întemeiază conceptul de defect pe un standard abstract, nefiind dată o definiție descriptivă a termenului; răspunderea pentru produsele defectuoase este întemeiată pe comportamentul de piață al producătorului, determinantul central al standardului fiind constituit de așteptările coroborate ale consumatorului și ale producătorului, cu luarea în considerare a proiectării, fabricării, comercializării și utilizării produsului defectuos.
Elementele enumerate în articolele celor două acte normative nu au un caracter limitativ, ele fiind prevăzute cu titlu de exemplu pentru a se oferi o orientare în funcție de care produsele pot fi calificate drept defectuoase. Criteriul în funcție de care se apreciază defectuozitatea produsului este un criteriu obiectiv, legiuitorul reglementând „așteptarea legitimă a publicului”.
S-a apreciat că nu poate fi pretinsă de către consumatori o securitate absolută a produselor, granițele dintre caracterul defectuos și cel de securitate al produselor fiind maleabile și trebuind precizate de la caz la caz de instanțe, acestea putând stabili standarde diferite pe piața comună.
Într-adevăr, în calitate de consumatori nu putem cere o protecție absolută din partea autorităților, însă putem pretinde reglementări complete care cel puțin să dea aparența unei protecții absolute. În ceea ce privește modalitatea de formulare a art. 6 din Directivă, așa cum s-a apreciat și în literatura de specialitate, reglementarea duce la ideea de așteptările pe care le are consumatorul mediu, și nu la așteptările pe care le are consumatorul individual prejudiciat de produsul defectuos; această modalitate de reglementare are consecințe în privința stabilirii persoanelor care sunt protejate de către Directivă; art. 6 din Directivă conduce la ideea interpretării extinse a răspunderii producătorului și pentru prejudiciile provocate de produsele sale defectuoase nu numai consumatorului actual al produsului, dar și terței persoane prejudiciate, care poate fi altcineva decât cel care a utilizat sau folosit produsul defectuos.
O altă problemă ridicată în literatura de specialitate a fost aceea a posibilității includerii în sfera persoanelor protejate de prevederile Directivei și implicit ale Legii și a persoanelor care nu sunt consumatori sau utilizatori obișnuiți ai produselor defectuoase, dar totuși sunt expuse riscurilor prezentate de aceste produse ca și consumatorii sau utilizatorii produselor respective. În legătură cu acest aspect, s-a apreciat că ar fi justificat ca și aceste categorii de persoane să fie incluse în sfera de protecție a acestor dispoziții legale deoarece produsul a fost fabricat sau proiectat potrivit acestor cerințe.
În legătura cu acest raționament, avem o oarecare reticență având în vedere că, din moment ce persoanele despre care am făcut vorbire nu utilizează sau nu consuma produsul defectuos, nu se pot bucura de protecția prevederilor legale.
Defectuozitatea produselor trebuie analizată, așadar, de la caz la caz în funcție de speța concretă; pentru a stabili dacă un produs este sau nu defectuos trebuie analizate condițiile reglementate expres în Directivă și implicit în Lege, fără însă a se face o limitare la acele condiții. Așa cum arătam, defectuozitatea unui produs trebuie privită și prin prisma persoanei protejate de prevederile actelor normative în vigoare care reglementează domeniul analizat, respectiv trebuie stabilit ce persoane sunt protejate efectiv de prevederile legale; doar utilizatorii și consumatorii? Sau protecția trebuie extinsă și asupra altor categorii de persoane care, deși nu se încadrează în sfera consumatorilor sau a utilizatorilor produselor defectuoase, totuși sunt supuse riscurilor în egală măsură cu categoriile de persoane protejate de actele normative.
Raportul de cauzalitate
În urma stabilirii persoanei răspunzătoare pentru defectul produsului, a prejudiciului și a defectuozității produsului, următoarea condiție care trebuie îndeplinită pentru angajarea răspunderii pentru produsul defectuos este aceea a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu și defectul produsului.
În acest sens, Directiva prevede că „partea prejudiciată trebuie să facă proba prejudiciului, defectului și relației cauzale dintre defect și prejudiciu”, în timp ce Legea prevede că „pentru angajarea răspunderii civile a producătorului, persoana prejudiciată trebuie să facă dovada pagubei, a defectului și a raportului de cauzalitate dintre defect și pagubă”.
Exceptând diferențele de ordin terminologic pe care le-am sesizat în momentul prezentării noțiunilor celor două acte normative analizate, observăm transpunerea identică a prevederilor Directivei în ordinea juridică internă. Așa cum rezultă din prevederile legale mai sus citate, sarcina probei aparține părții prejudiciate, respectiv reclamantului dintr-un eventual litigiu intervenit între victima prejudiciului și producător în sensul dispozițiilor legale.
Având în vedere specificul acestei forme de răspundere, spre deosebire de răspunderea civilă clasică, reclamantul nu va fi ținut să facă dovada culpei producătorului, datorită faptului că răspunderea pentru produsele defectuoase este o răspundere obiectivă ce nu implică o culpă din partea persoanei răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de defectul produsului.
Bineînțeles că aceste prevederi nu rămân aplicabile în cazul în care prejudiciul nu se încadrează în pragul valoric stabilit de Legea nr. 240/2004, caz în care victima prejudiciului se va îndrepta împotriva producătorului printr-o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală sau pe răspunderea civilă delictuală, după caz. În aceste ipoteze, victima va trebui să facă și proba culpei, potrivit dispozițiilor de drept comun în materie civilă.
Referitor la raportul dintre sarcina probei în privința răspunderii pentru produsele defectuoase, respectiv răspunderii delictuale bazate pe culpă, așa cum s-a apreciat și în doctrină, poziția persoanei prejudiciate de defectul unui produs este mult îmbunătățită. Această apreciere este întemeiată având în vedere că dovada culpei nu este întotdeauna ușor de făcut.
Dovada raportului de cauzalitate dintre defectul produsului și prejudiciu se face potrivit normelor dreptului comun și pe baza criteriilor de stabilire a acestuia care sunt agreate în jurisprudența europeană și cea națională. Desigur că de un real folos sunt expertizele de specialitate. În orice caz, proba în discuție trebuie să aibă ca rezultat stabilirea unei legături certe și neîndoielnice între defectul produsului și prejudiciul a cărui reparare este cerută de victimă. Dacă probele sunt echivoce ori contradictorii, proba raportului de cauzalitate nu este deplină și va antrena respingerea acțiunii victimei ca nedovedită.
În materia răspunderii pentru produsele defectuoase, sarcina probei defectului nu este simplă, în special în cazul defectelor de proiectare, pentru că persoana prejudiciată trebuie să dovedească faptul că prejudiciul nu ar fi intervenit dacă producătorul ar fi ales un alt design al produsului și că ar fi putut să aleagă designul alternativ, având în vedere riscul și utilitatea produsului; aceste informații nu sunt accesibile și ar fi mai ușor pentru producător să prezinte aceste probe, ceea ce nu trebuie exagerat având în vedere posibilitatea apelării la experti tehnici.
Comparativ cu răspunderea pentru vicii ascunse, unde viciul ascuns privește exclusiv imposibilitatea totală sau parțială a întrebuințării produsului conform destinației atribuite, în cazul răspunderii pentru produsele defectuoase se are în vedere securitatea generală a consumatorilor, fiind indiferent dacă produsul mai poate sau nu să fie întrebuințat conform destinației sale. Defectul afectează mai degrabă siguranța persoanelor și a bunurilor și mai puțin lucrul în materialitatea lui și poate consta în orice deficiență a produsului, viciu de fabricație, defect de concepție ori simplul fapt că produsul nu oferă siguranța la care persoana este îndreptățită să se aștepte.
Referitor la angajarea răspunderii pentru vicii ascunse sau a răspunderii pentru produse defectuoase, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat printr-o decizie pe următoarea situație de fapt: în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în timp ce conducea un autoturism, a suferit un accident de circulație soldat cu vătămarea sa fizică gravă, suferind leziuni ireversibile, cauza principală a producerii acestora fiind aceea că sistemul airbag nu a funcționat în mod corespunzător în momentul impactului frontal al autoturismului.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a stabilit că ne-funcționarea sistemului airbag echivalează cu un defect de fabricație. Prima instanță de judecată a reținut prevederile Codului civil referitoare la răspunderea pentru vicii ascunse. În apel, instanța nu a ținut cont de criticile formulate cu privire la reținerea unei situații de fapt neconforme adevărului de către prima instanță de judecată.
În motivarea recursului, recurenta a arătat următoarele aspecte: - inexistența răspunderii delictuale a pârâtei, dat fiind că nu este vânzătoarea autoturismului către reclamant, care i-a fost încredințat spre utilizare ocazională de SC F.B. SRL; inexistența viciului de fabricație imputat de pârât, ceea ce rezultă din sentința nr. 1499/2001 a Tribunalului Dolj, prin care a fost respinsă cererea de reziliere a contractului formulată de SC F.B. SRL; lipsa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs, întrucât autoturismul s-a rostogolit de mai multe ori, iar conducătorul auto nu purta centura de siguranță, leziunile putând fi rezultatul impactului pârâtului cu alte zone din autoturism neprotejate prin sistemul airbag, al unghiului coliziunii, necuplarea centurii de siguranță, fapta utilizatorului sau conducătorului auto în sensul unei intervenții neautorizate; corecta informare a clientilor de către pârâtă prin cartea tehnică a autoturismului și textul inscripționat pe parasolar, care avertizează în legătură cu modul de funcționare al sistemului airbag.
În examinarea recursului, Înalta Curte a reținut următoarele aspecte: „Răspunderea pârâtei în cazul de față nu are ca fundament garanția contra viciilor lucrului din materia vânzării (art. 1352 și urm. C. civ.) astfel încât nu pot fi primite susținerile acesteia ca mijloc de apărare referitoare la inexistența viciului de fabricație atestată printr-o hotărâre judecătorească dată în litigiul dintre pârâtă și o societate comercială cumpărătoare de autoturisme. În speță operează răspunderea obiectivă a producătorului pentru prejudiciul cauzat de un produs cu defect în sensul că asemenea produs nu oferă siguranța la care utilizatorul este îndreptățit să se aștepte. Drept consecință, este lipsit de relevanță faptul că pârâta nu este vânzătoare către reclamant a autoturismului, fiind suficient pentru antrenarea răspunderii producătorului ca autoturismul cu defect produs de pârâtă sa fi fost pus în circulație, iar între defect și pagubă să existe raport de cauzalitate".
În concret, autoturismul a fost fabricat de pârâtă, a fost vândut unei societăți comerciale și a ajuns în folosința reclamantului în temeiul unui contract de leasing. Este pe deplin dovedită legătura de cauzalitate dintre defect și pagubă, din raportul de expertiză rezultând că sistemul airbag nu a funcționat, neîndeplinindu-și astfel rolul de protecție, deși condițiile în care s-a produs impactul trebuia să declanșeze sistemul de protecție, iar din raportul de expertiză medicală reieșind că leziunile suferite de reclamant ar fi putut fi cel puțin diminuate dacă sistemul de protecție airbag ar fi funcționat. În fine, în mod temeinic instanțele au reținut și insuficienta informare de către pârâtă a clienților săi cu privire la performanțele și condițiile de utilizare a sistemului, stare de fapt care rezulta din propriul raport întocmit de pârâtă la 29 ianuarie 2001, în finalul căruia comisia tehnică însărcinată să examineze autoturismul implicat în accident, constatând că „nu este primul caz în care clienții reclamă nefuncționarea sistemului airbag din necunoașterea specificului acestuia”.
Or, în cadrul obligației de informare a producătorului, pârâta, odată cu prezentarea tipului de autoturism pus în vânzare, trebuia ca, în cadrul instrucțiunilor de utilizare, să includă și avertismentele privind eventualele riscuri derivând din dotarea cu sistemul airbag.
Așadar, instanța a trebuit să califice în speța mai sus amintită dacă răspunderea care intervine este răspunderea pentru vicii sau răspunderea pentru produse defectuoase, argumentele susținute de către recurent privitoare la lipsa calității sale de persoană răspunzătoare fiind respinse deoarece, așa cum a reținut instanța „este lipsit de relevanță faptul că pârâta nu este vânzătoare către reclamant a autoturismului, fiind suficient pentru antrenarea răspunderii producătorului ca autoturismul cu defect produs de pârâtă să fi fost pus în circulație, iar între defect și pagubă să existe raport de cauzalitate”.
S-a apreciat că finalitatea litigiilor depinde de modul în care instanțele naționale stabilesc raportul de cauzalitate, potrivit standardului elaborat de dreptul național cu privire la răspunderea delictuală. Aplicând același standard al cauzalității atât pentru răspunderea bazată pe culpă cât și pentru răspunderea fără culpă, instanțele aplică anumite criterii care se bazează pe evaluarea comportamentului persoanei care a săvârșit delictul, adică, în cazul analizat, cel care a pus pe piață un produs defectuos care nu corespunde așteptărilor justificate de securitate ale consuma-torilor. Același autor a reținut că se pune întrebarea dacă și în ce măsură practicile diferite pe plan național privind cauzalitatea afectează gradul răspunderii și, deci, costul intrării pe piață în diferitele state membre ale UE.
Pentru stabilirea raportului de cauzalitate, pot fi diferențiate patru abordări existente pe plan european: condiția sine qua non, cauza proximă, cauza adecvată și abordarea flexibilă. Fiecare dintre aceste abordări conține aspecte specifice, referitoare la determinarea cauzalității în diferitele sisteme de drept.
În analizarea raportului de cauzalitate, apreciem că un rol determinant îl au instanțele de judecată, pentru a stabili în mod concret, de la caz la caz, incidența răspunderii pentru produsele defectuoase și îndeplinirea condițiilor acestei forme de răspundere obiectivă.
Dintre toate condițiile acestei forme de răspundere, considerăm că dovedirea raportului de cauzalitate poate apărea greu de efectuat având în vedere că și opiniile existente în doctrină sunt adeseori contradictorii, iar instanțele de judecată au opinii diferite în aplicarea dispozițiilor legale.
În orice caz, pentru stabilirea corectă a existenței raportului de cauzalitate, trebuie analizat de la caz la caz dacă această condiție este îndeplinită, pentru a se angaja răspunderea producătorului pentru produsele defectuoase.
Cauzele exoneratoare de răspundere
În conformitate cu prevederile Directivei 85/374/CEE, „Producătorul nu este răspunzător, în conformitate cu prezenta directivă, în cazul în care dovedește că: (a) nu a pus produsul în circulație; (b) ținând seama de împrejurări, este probabil ca defectul care a provocat prejudiciul să nu fi existat atunci când producătorul a pus în circulație produsul sau că respectivul defect a apărut de îndată după punerea lui în circulație sau (c) nu a fabricat produsul nici pentru vânzare sau pentru orice altă formă de distribuție cu scop economic, nici nu I-a fabricat sau distribuit în cadrul activității sale profesionale sau (d) defectul se datorează conformității produsului cu normele imperative emise de autoritățile publice sau (e) stadiul cunoștințelor științifice și tehnice în momentul punerii în circulație a produsului nu permitea descoperirea existenței defectului sau (f) în cazul producătorului unei părți componente, defectul este datorat concepției produsului în care a fost incorporată partea component sau instrucțiunilor date de fabricantul produsului”.
În legătură cu același aspect, respectiv al cauzelor exoneratoa-re de răspundere, prevederile Legii nr. 240/2004 sunt în următorul sens: „Producătorul este exonerat de răspundere, conform prevederilor prezentei legi, dacă dovedește unul dintre următoarele aspecte: a) nu el este cel care a pus produsul în circulație; b) în funcție de împrejurări, defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în circulație sau a apărut ulterior punerii în circulație a produsului, din cauze neimputabile lui; c) produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuție în scop economic al producătorului și nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activității sale profesionale; d) defectul se datorează respectării unor condiții obligatorii, impuse prin reglementările emise de autoritățile competente; e) nivelul cunoștințelor științifice și tehnice existent la momentul punerii în circulație a produsului nu i-a permis depistarea defectului în cauză; f) defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucțiunilor de utilizare furnizate în documentele tehnice care însoțesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de specialitate. (2) Producătorul de componente este exonerat de răspundere dacă dovedește că defectul este imputabil proiectării greșite a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucțiunilor date de producătorul produsului destinat consumatorului”.
Astfel, în cazul în care intervine una dintre cauzele de exonerare enumerare mai sus, producătorul nu va mai fi ținut să răspundă pentru prejudiciul cauzat ca urmare a defectuozității unui produs. Acest aspect nu trebuie să conducă la concluzia că răspunderea pentru produsele defectuoase nu este incidență în cauză, ci la faptul că, deși toate condițiile cerute de lege pentru angajarea răspunderii producătorului pentru produse defectuoase sunt îndeplinite, totuși, în cazul apariției uneia dintre cauzele de exonerare de răspundere, producătorul va fi absolvit de răspundere.
După cum s-a apreciat în doctrină, în legătură cu incidența cauzelor de exonerare de răspundere, situațiile enumerate de art. 7 nu constituie cazuri care exclud răspunderea, așa cum s-ar părea la prima vedere, ci limitează obiectul răspunderii. Astfel, producătorul, numai după ce dovedește îndeplinirea vreuneia dintre condițiile enumerate de art. 7, nu va mai fi obligat să răspundă în temeiul Directivei1’1 și implicit în temeiul Legii de transpunere a prevederilor acesteia (s.n.).
Așadar, cursul firesc în cazul răspunderii producătorului pentru produsele cu defect este următorul: victima prejudiciului trebuie să facă dovada existenței prejudiciului, a defectului produsului și a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu și defect; după această etapă, producătorul poate face dovada intervenirii uneia dintre cauzele de exonerare de răspundere; în literatura de specialitate, s-a apreciat că îndeplinirea de către persoana prejudiciată a condițiilor privitoare la răspundere reprezintă o condiție preliminară a aplicării art. 7 din Directivă.
În legătură cu condițiile exoneratoare de răspundere pentru produsele defectuoase, s-a constatat că între cauzele exoneratoare de răspundere nu se încadrează forța majoră sau cazul fortuit. Privitor la acest aspect, au fost formulate două opinii, respectiv: pe o parte s-a apreciat că aceste cauze nu au fost menționate deoarece redactorii Directivei, juriști provenind din sisteme de drept diferite, nu s-au putut pune de acord asupra unei definiții acceptabile pentru toți, dar nu au înțeles prin aceasta că aceste împrejurări nu ar îndepărta răspunderea. A doua opinie exprimată a fost aceea că menținerea exigenței legăturii de cauzalitate dintre defect și prejudiciu este suficientă pentru a menține efectul exonerator al cazului fortuit și al forței majore, pentru că existența uneia dintre aceste împrejurări s-ar opune constatării unei legături de cauzalitate între defect și prejudiciu. Tindem să fim de acord cu a doua opinie exprimată în doctrină, deoarece, așa cum am arătat, raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și defect poate fi adeseori greu de dovedit, fapt ce implică menținerea efectului exonerator al acelor cauze care nu au fost expres prevăzute în Directivă.
Revenind la cauzele exoneratoare de răspundere, astfel cum sunt reglementate de textele legale în vigoare, în cele ce urmează vom încerca să le analizăm, având în vedere particularitățile acestora în cadrul răspunderii civile obiective.
Prima cauză de exonerare de răspundere, așa cum rezultă din prevederile Legii nr. 240/2004, este cazul în care producătorul nu a pus în circulație produsul. Pentru angajarea răspunderii producătorului nu este necesar doar ca produsul să existe ci trebuie îndeplinită o condiție suplimentară, respectiv aceea de punere pe piață a acestuia. Punerea pe piață a produsului a fost definită în literatura de specialitate ca reprezentând operațiunea ce are ca urmare părăsirea sferei activității productive de către un produs determinat.
Operațiunea de introducere pe piață poate fi privită din perspectiva mai multor categorii de persoane, respectiv: din punctul de vedere al producătorului, punerea pe piață reprezintă introducerea în comerț a unui produs; în ceea ce îl privește pe furnizorul de materii prime și produse componente, punerea pe piață reprezintă transmiterea produsului către cel care va prelucra și încorpora materiile prime și produsele componente într-un alt produs; în ceea ce îl privește pe importator, punerea pe piață a produsului reprezintă livrarea produsului unui comerciant en-gros pe piața în care produsul a fost importat iar în privința comerciantului en detail punerea pe piață este reprezentată de predarea produsului către consumatorul final.
Astfel, pentru a opera răspunderea pentru produsele defectuoase, nu este suficientă realizarea unui anumit produs determinat, ci este necesară și condiția punerii în circulație a produsului respectiv. În cazul în care producătorul sau categoriile de persoane asimilate acestuia dovedesc lipsa condiției referitoare la punerea în circulație a produsului defectuos, aceștia vor fi exonerați de răspundere.
Având în vedere aspectele pe care le-am subliniat mai sus, concluzionăm că răspunderea pentru produsele defectuoase se va angaja numai împotriva acelei persoane care a pus în circulație produsul deoarece, așa cum s-a apreciat în doctrină, defectul produsului reprezintă dovada certă a încălcării obligației de securitate ce există față de consumatorul final al produsului pus în circulație.
Față de cazurile concrete în care producătorul sau persoanele asimilate acestuia se pot exonera de răspundere, acestea pot interveni în momentul în care produsul este pus în circulație fără consimțământul acestora. În concret, ne referim la sustragerea produsului și punerea acestuia în circulație, în acest caz neputând fi demonstrată legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită (care, în cazul nostru, echivalează cu punerea în circulație a produsului) și prejudiciul cauzat consumatorului final de defectu-ozitatea produsului; așadar, ori de câte ori producătorul va putea face dovada punerii în circulație a produsului fără consimțământul său, acesta va fi exonerat de răspunderea pentru produsul defectuos.
O altă cauză care va atrage exonerarea de răspundere a producătorului este aceea a inexistenței defectului la momentul punerii în circulație a produsului sau apariția defectului ulterior, din cauze neimputabile producătorului. Apariția unui defect al produsului după punerea sa în circulație, din cauze care nu sunt imputabile producătorului, îl va exonera de răspundere pe acesta din urmă. Bineînțeles că producătorul va fi ținut să facă dovada că, la data punerii în circulație, produsul nu era defect, astfel încât prezenta siguranță în sensul dispozițiilor legale în vigoare.
În literatura de specialitate, s-a apreciat că transferul proprietății produsului de la producător la consumator are loc în momentul punerii în circulație a produsului. În legătură cu acest aspect, avem oarecare rețineri, deoarece produsul poate fi pus în circulație dar poate ajunge la consumatorul final la o perioadă îndelungată de la momentul punerii în circulație. Suntem de acord că defectele intervenite după punerea în circulație îl exonerează de răspundere pe producător, însă nu putem fi de acord cu aspectele referitoare la transferul dreptului de proprietate. După cum arătam la analizarea primei cauze de exonerare de răspundere, prin punere în circulație din perspectiva producătorului înțelegem introducerea în comerț a acestuia și nu transferul dreptului de proprietate de la producător la consumatorul final.
Așadar, la analizarea condițiilor răspunderii pentru produse defectuoase, nu ne interesează momentul transferului dreptului de proprietate, ci ne interesează starea în care produsul pleacă de la producător și starea ulterioară a produsului, după punerea sa în circulație.
În legătură cu această cauză exoneratoare de răspundere, trebuie reținut că, pentru a opera, trebuie îndeplinite anumite cerințe și anume: în momentul punerii în circulație, produsul să nu aibă niciun defect, defectul apărând ulterior, dintr-o cauză neimputabilă producătorului. În eventualitatea în care se constată ca defectul, chiar apărut ulterior, se datorează producătorului, cauza pe care o analizăm nu va fi incidență în cauză.
A treia cauză exoneratoare de răspunderea pentru produsele defectuoase se referă la cazul în care produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuție în scop economic al producătorului și nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activității sale profesionale. Această cauză exoneratoare de răspundere este aplicabilă dacă, spre exemplu, produsul a fost fabricat pentru testări sau experimentări sau operațiuni de distrugere a deșeurilor care cauzează prejudicii. Dacă prin operațiunile arătate mai sus se cauzează prejudicii, persoana responsabilă va răspunde în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și nu în temeiul răspunderii pentru produsele defectuoase pentru că, așa cum am stabilit mai sus, punerea în circulație sau comercializarea unui anumit produs reprezintă o condiție care trebuie îndeplinită în vederea angajării acestei forme a răspunderii civile obiective.
În momentul în care se naște obligația răspunderii pentru fapta proprie, victima prejudiciului va trebui să facă dovada elementelor constitutive ale acestei forme de răspundere civilă, inclusiv dovada vinovăției autorului faptei ilicite, în cazul nostru vinovăția producătorului. Așadar, producătorul va răspunde în temeiul răspunderii pentru produsele defectuoase numai în cazul în care pune în circulație produsul respectiv; orice alte fapte ilicite săvârșite în legătură cu fabricarea de produse va antrena răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, dacă sunt îndeplinite toate condițiile acestei forme de răspundere civilă.
Următorul caz de exonerare de răspundere prevăzut atât de Directiva 85/274/CEE, cât și de Legea nr. 240/2004 devine aplicabil în cazul în care defectul se datorează respectării unor condiții obligatorii, impuse de reglementările emise de autoritățile competente. În temeiul acestei cauze exoneratoare de răspundere, în eventualitatea în care producătorul respectă condițiile obligatorii impuse de autoritățile competente și în acest fel, fabrică un produs cu defect, va fi exonerat de răspundere.
În cele ce urmează, vom analiza „riscul de dezvoltare", această cauză reprezentând o noutate în reglementarea Directivei 85/374/ CEE. Definirea conceptului de risc de dezvoltare a făcut obiectul unor dispute teoretice și de ordin legislativ care s-au reflectat și în practica judiciară insuficient cristalizată, apreciindu-se că există riscul ca acest concept să nu aibă încă un contur prea bine desenat.
Riscul de dezvoltare își găsește aplicabilitate în Directiva 85/374/CEE, în art. 7 lit. e) care prevede că „stadiul cunoștințelor științifice și tehnice în momentul punerii în circulație a produsului nu permitea descoperirea existenței defectului” și reprezintă cauză exoneratoare de răspundere.
S-a pus întrebarea dacă riscul de dezvoltare drept cauză exoneratoare de răspundere se referă doar la riscurile de dezvoltare a produsului sau și la defectele de dezvoltare; diferența dintre cele două categorii este aceea că, în timp ce în cazul defectelor de dezvoltare a produsului suntem în prezența unei limite a cunoașterii umane cu privire la riscurile pe care le prezintă produsul, în cazul deficienței în dezvoltare, cu toate că riscurile produsului sunt cunoscute, nu există soluții tehnice pentru prevenirea sau eliminarea acestora.
În doctrina franceză s-a arătat că exonerarea întemeiată pe riscul de dezvoltare este parțial contrară ideii de răspundere obiectivă, promovată de Directivă în preambul, deoarece, într-o manieră indirectă, se revine la un sistem apropiat ideii de responsabilitate pentru culpa prezumată.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, în prezent Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a interpretat riscul de dezvoltare drept cauză de exonerare de răspundere într-o manieră restrictivă, reținându-se că nivelul la care trebuie să se plaseze jurisdicțiile naționale pentru a aprecia stadiul cunoștințelor științifice și tehnice nu este doar cel al sectorului industrial în care operează producătorul. Acest raționament al Curții a fost interpretat în literatura de specialitate în sensul că producătorul nu se poate exonera de răspundere justificând necunoașterea sa ca fiind specifică sectorului în care acționează, ci trebuie să fie o imposibilitate de cunoaștere obiectivă, generală în acel moment.
S-a subliniat că răspunderea pentru riscurile de dezvoltare nu înseamnă tragerea la răspundere a producătorului pentru prejudiciile provocate de un produs învechit, care nu mai corespunde noilor realizări tehnologice și, de aceea, prezintă pericol crescut.
După cum rezultă din cele arătate mai sus, riscul de dezvoltare, cu toate că este reglementat drept cauză de exonerare de răspundere a producătorului pentru produsele defectuoase, a ridicat numeroase probleme de interpretare. Statele membre, având sisteme de drept diferite și interpretând în mod distinct prevederile Directivei, au viziuni contradictorii în anumite cazuri în legătură cu aplicarea prevederilor referitoare la riscul de dezvoltare. Aceste aspecte mai puțin clare vor fi rezolvate prin interpretările date de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în deciziile pronunțate. Până la o clarificare jurisprudențială, nu ne rămâne decât să avem în vedere opiniile pronunțate în literatura de specialitate și practica deja existentă în domeniul analizat.
Răspunderea pentru produsele defectuoase poate părea o formă de răspundere simplă, care nu ridică mari probleme practice. Având în vedere toate considerentele expuse în această subsecțiune, apreciem că, în realitate, această formă specială de răspundere a producătorului se poate dovedi la fel de complexă ca oricare formă a răspunderii civile, prin prisma aspectelor problematice pe care le ridică.
Ca măsură de protecție a consumatorilor, reglementarea la nivelul UE a răspunderii producătorului pentru produsele cu defecte, a avut o importanță deosebită deoarece, în acest fel, consumatorii români beneficiază de aceeași protecție ca oricare alți consumatori europeni, prevăzută de actul normativ european. Bineînțeles că, în transpunerea Directivei, statele dispun de o marjă de apreciere cu privire la reglementarea anumitor aspecte care țin de această formă specială de răspundere, acesta fiind momentul decisiv în transpunerea oricărei directive, însă existența unor standarde minime stabilite prin această directivă asigură un anumit grad de protecție pentru toți consumatorii europeni, indiferent de naționalitatea lor.
În cazul în care transpunerea nu se face în mod corespunzător, nivelul de protecție a consumatorilor și bineînțeles încrederea acestora în sistemul de drept național pot fi grav afectate.
Un alt caz exonerator de răspundere reglementat de actele normative ale căror prevederi le-am analizat în prezenta secțiune este acela care intervine în eventualitatea în care consumatorul nu respectă instrucțiunile de utilizare puse la dispoziție de către producător. Astfel, produsul nu este defectuos atunci când este pus în circulație de către producător însă, ulterior, ca urmare a întrebuințării necorespunzătoare de către consumator, se defectează. Acesta este momentul în care intervine această cauză de exonerare, producătorul trebuind să facă dovada că produsul s-a defectat ca urmare a folosirii necorespunzătoare de către consumatorul final.
Așa cum s-a apreciat și în literatura de specialitate, în cazul în care consumatorul nu respectă instrucțiunile primite, iar produsul se defectează și cauzează o vătămare sau distrugerea bunurilor sale, producătorul va fi exonerat de răspundere întrucât, în lanțul cauzal, intervine propria faptă a victimei prejudiciului.
Directiva 85/374/CEE și Legea nr. 240/2004 prevăd un ultim caz exonerator de răspundere și anume cazul în care producătorul de componente este exonerat de răspundere dacă dovedește că defectul este imputabil proiectării greșite a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucțiunilor date de către producătorul produsului destinat consumatorului. Astfel, ori de câte ori producătorul de componente sau materii prime care sunt încorporate în produsul final poate dovedi că defectuozitate produsului a fost cauzată de proiectarea greșită sau de instrucțiunile date de producător, atunci va fi exonerat de răspundere. Așa cum s-a arătat în mod corect în literatura de specialitate, această situație care conduce la exonerarea de răspundere a producătorului de componente sau materii prime constituie doar o aplicare a principiului enunțat în art. 3, respectiv în art. 7 lit. b) și nu o excepție.
Conform art. 8 din Legea nr. 240/2004 „răspunderea producătorului poate fi limitată sau înlăturată de instanța competentă, în cazul în care paguba este cauzată atât de defectul produsului, cât și de culpa persoanei vătămate ori prejudiciate sau a altei persoane pentru care aceasta este ținută să răspundă”. Potrivit acestor prevederi legale, trebuie să distingem între două ipoteze și anume: pe de o parte, răspunderea producătorului va putea fi limitată dacă prejudiciul este cauzat atât de defectul produsului cât și de culpa unei persoane, iar pe de altă parte răspunderea poate fi chiar înlăturată în același context, respectiv dacă se constată culpa unei alte persoane.
Din punctul nostru de vedere, articolul mai sus citat este incomplet având în vedere următoarele argumente: textul de lege prevede că răspunderea producătorului va putea fi limitată sau chiar înlăturată de către instanța de judecată în cazul dovedirii concursului culpei persoanei vătămate ori a altei persoane pentru care aceasta răspunde alături de defectuozitatea produsului. În doctrină s-a apreciat că ar fi trebuit să se reglementeze expres care sunt cazurile care conduc la limitarea răspunderii și care sunt cazurile care conduc la înlăturarea acesteia.
Așa cum este reglementat art. 8 din lege, nu putem identifica niciun criteriu în funcție de care instanța de judecată poate aprecia cu privire la cele două soluții pe care le-ar putea dispune în momentul în care ar fi învestită cu soluționarea unei atare cauze. Reglementarea legală, în forma sa actuală, nu poate conduce, după părerea noastră, la pronunțarea unei soluții legale și temeinice din moment ce textul legal nu cuprinde nici măcar criteriile după care instanța se poate ghida în judecarea unui asemenea caz.
Apreciem că, din moment ce este expres reglementată, culpa consumatorului final, care constă în nerespectarea instrucțiunilor date de către producător, nu va putea servi drept temei pentru înlăturarea culpei producătorului în baza art. 8 din Legea nr. 240, ci în baza art. 7 lit. f) din același act normativ. Ca o propunere de lege ferenda, apreciem, având în vedere cele arătate mai sus, că se impune completarea art. 8 din Legea nr. 240/2004 în sensul prevederii exprese a cauzelor care conduc la înlăturarea, respectiv la limitarea răspunderii pentru produsele defectuoase.
Această completare a reglementării se impune având în vedere că, la aplicarea legii, judecătorul nu are temei de drept pentru a soluționa o asemenea acțiune. Mai mult decât atât, există posibilitatea ca judecătorii să interpreteze diferit dispozițiile în vigoare și să pronunțe soluții diferite, fapt ce ar conduce la o aplicare neunitară a legii.
După cum reiese din cauzele de exonerare de răspundere analizate pe parcursul acestei subsecțiuni, răspunderea producătorului poate fi înlăturată dacă poate dovedi intervenirea unuia dintre cazurile expres reglementate în actele normative adoptate la nivelul UE și transpuse în ordinea juridică internă.
Este adevărat că dovedirea intervenirii unei cauze exoneratoa-re de răspundere poate apărea ca fiind dificilă, însă, ca o protecție a producătorilor, au fost reglementate anumite cazuri în care, dacă reușește să facă dovada intervenției unei cauze străine la apariția defectului produsului, răspunderea să fie înlăturată.
Așa cum arătam mai sus, există de asemenea posibilitatea ca producătorii să fie chemați să răspundă în temeiul răspunderii pentru fapta proprie, deci nu pentru defectul unui produs fabricat care a fost pus în circulație.
După cum reiese din cele arătate mai sus, instituția răspunderii civile, fie în forma răspunderii civile delictuale, fie în forma răspunderii pentru produse defectuoase, poate ridica probleme practice atât timp cât aceste forme de răspundere nu sunt reglementate corespunzător. În timp ce răspunderea civilă delictuală se bucură de o reglementare completă, răspunderea pentru produse defectuoase poate face obiectul unor modificări legislative, tocmai în vederea completării dispozițiilor legale care o reglementează. Este adevărat că România, ca stat membru al UE relativ recent, a făcut eforturi notabile în vederea alinierii actelor normative naționale cu actele normative adoptate la nivelul UE în domeniu, însă, la adoptarea actelor normative, trebuie să fie avut în vedere scopul final al politicilor dezvoltate în materia analizată, respectiv asigurarea unui nivel înalt de protecție a consumatorilor.
