Asigurarea bunurilor obiect al contractelor de leasing
Comentarii |
|
asigurarea bunurilor obiect al contractelor de leasing, potrivit reglementărilor din domeniul leasingului, bunurile asupra cărora poartă contractul de leasing trebuie să fie asigurate iar această obligaţie este pusă în sarcina locatorului/finanţatorului.
Obligaţia locatorului/finanţatorului de a asigura bunul dat în leasing, este prevăzută în art. 5 din O.G. nr. 51/1997, care dispune că acesta are libertatea alegerii societăţii de asigurare pentru încheierea contractului de asigurare. Acelaşi art. 5 stipulează că primele de asigurare vor fi plătite de către locatar/utilizator, dacă prin contract părţile nu convin altfel. Părţile contractante pot stabili atât asigurătorul cu care se va încheia poliţa de asigurare a bunului, cât şi partea care va suporta costul asigurării, adică plata primelor.
Dacă primele de asigurare sunt suportate de către locatar/utilizator, contravaloarea acestora poate fi finanţată de către locator, în baza unei înţelegeri exprese în acest sens. Prin urmare, chiar şi în cazul în care plata primelor de asigurare se face de către locatar/utilizator, calitatea de persoană asigurată nu o va avea acesta, ci locatorul/finanţatorul. Principala consecinţă ce decurge de aici este aceea că,
în cazul producerii riscului asigurat, indemnizaţia de asigurare va fi plătită de către asigurător direct locatorului/finanţatorului şi nu utilizatorului.
In acest scop, art. 26 din O.G. nr. 51/1997 dispune că în cazul înregistrării de daune şi al încasării sumelor din asigurarea bunurilor obiect al contractelor de leasing, părţile pot conveni stingerea creanţelor reciproce prin compensare, în condiţiile legii. Reglementarea este deosebit de utilă, pentru că, potrivit art. 10 lit. f), utilizatorul suportă riscul pieirii totale sau parţiale a bunului, cu obligaţia continuării plăţii sumelor cu titlu de rată de leasing, până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing. în temeiul acestei prevederi, utilizatorul are obligaţia plăţii tuturor ratelor de leasing corespunzătoare valorii contractului de leasing, chiar dacă bunul a pierit total sau parţial, fie şi din cauze fortuite. De aceea credem că principiul stingerii creanţelor reciproce prin compensare, în cazul pieirii bunului, consacrat de art. 26, se referă tocmai la creanţa finanţatorului împotriva utilizatorului, constând în echivalentul ratelor de leasing de plătit după pieirea bunului. Adică restul ratelor de leasing de plătit se vor compensa cu indemnizaţia de asigurare primită de finanţator, ca urmare a survenirii cazului asigurat.
în cazul existenţei unei poliţe de asigurare a bunului, dacă se produce riscul asigurat, deci bunul piere total sau parţial, potrivit art. 26, indemnizaţia de asigurare poate fi încasată de locator/finanţator şi acesta să se întoarcă împotriva utilizatorului din contractul de leasing, dacă despăgubirea nu acoperă prejudiciul produs, adică valoarea totală a contractului de leasing. Concluzia se impune pe principiile dreptului comun privind acoperirea prejudiciilor, izvorâte din pieirea parţială sau totală a bunurilor.
în cazul răspunderii pentru pieirea bunurilor, în dreptul comun, despăgubirile nu pot depăşi valoarea acestuia din momentul producerii prejudiciului. Altfel spus, este interzisă îmbogăţirea fără just temei a proprietarului, prin încasarea unor despăgubiri ce depăşesc valoarea bunului. Reglementările în domeniul leasingului nu cuprind nicio regulă derogatorie, cea ce înseamnă că, aşa cum arătam şi în cele de mai sus, finanţatorul se poate îndrepta împotriva utilizatorului, doar pentru diferenţa ce nu acoperă valoarea contractului de leasing. Admiterea unei alte soluţii ar echivala cu o îmbogăţire fără just temei a locatorului/finanţatorului, constând în. pe de o parte, încasarea indemnizaţiei de asigurare şi, pe de altă parte, a ratelor de leasing scadente, situaţie nepermisă în sistemul nostru legislativ.
Regulile care cârmuiesc raporturile de asigurare a bunurilor contractate în leasing au caracter dispozitiv, astfel că părţile pot conveni ca locatarul/utilizatorul să aibă calitatea de asigurat şi acesta să încaseze indemnizaţia de asigurare, sau se poate păstra calitatea de asigurat a finanţatorului, dar se poate stipula ca utilizatorul să fie beneficiarul asigurării’, calitate în care va încasa şi despăgubirile. Astfel se explică regula prevăzută în art. 26 din O.G. nr. 51/1997, potrivit căreia părţile pot conveni stingerea creanţelor reciproce prin compensare.