Asigurările de credite, asigurările de garanţii şi asigurările de riscuri financiare
| Comentarii |
|
asigurările de credite, asigurările de garanţii şi asigurările de riscuri financiare, Noţiunea de credit. Asigurarea creditelor financiar-bancare. Asigurarea creditelor garantate. Asigurarea bunurilor obiect al contractelor de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare. Reglementare. Asigurarea creditelor (creanţelor) comerciale obişnuite. Reguli speciale aplicabile asigurărilor de credite şi garanţii. Asigurarea de garanţii directe şi indirecte. Asigurarea de pierderi financiare
Asigurările de credite, asigurările de garanţii şi asigurările de riscuri financiare fac parte din marea categorie a asigurărilor generale şi sunt reglementate de Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor.
Fiecare dintre cele trei forme de asigurare alcătuiesc câte o clasă distinctă de asigurări, cu riscuri proprii de acoperire. Astfel, potrivit Anexei nr. 1 la Legea nr. 32/2000, asigurările de credite alcătuiesc clasa a paisprezecea din asigurările generale şi acoperă următoarele riscuri: insolvabilitate, credit de export, vânzare în rate. credit ipotecar şi credit agricol.
Asigurările de garanţii formează clasa a cincisprezecea şi acoperă două tipuri de garanţii: directe şi indirecte.
Asigurările de pierderi financiare constituie grupa a şaisprezecea a asigurărilor generale şi acoperă: riscurile de şomaj; insuficienţa veniturilor; pierderi datorate condiţiilor meteorologice nefavorabile; nerealizarea beneficiilor; riscurile aferente cheltuielilor curente; cheltuielile comerciale neprevăzute; deprecierea valorii de piaţă; pierderile de rentă sau alte venituri similare; pierderile comerciale indirecte, altele decât cele menţionate anterior; pierderile financiare necomerciale; alte pierderi financiare, conform clauzelor contractelor de asigurare.
în sfârşit. Codul civil stabileşte şi el obiectul asigurărilor de credite şi garanţii în cuprinsul art. 2221 alin. (1), potrivit căruia asigurările de credite şi garanţii pot avea ca obiect acoperirea riscurilor de insolvabilitate generală, de credit de export, de vânzare cu plata preţului în rate, de credit ipotecar, de credit agricol, de garanţii directe sau indirecte, precum şi altele asemenea, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui competenţă, potrivit legii, intră supravegherea activităţii din domeniul asigurărilor.
După cum se observă din prezentarea celor trei clase de asigurări şi a riscurilor pe care le acoperă, aceste asigurări au un pronunţat caracter comercial, derivat din legătura strânsă cu activitatea comercială şi financiar-bancară.
Noţiunea de credit
în limbajul general al afacerilor, noţiunea de credit are două sensuri: în dreptul comercial clasic, creditul reprezintă perioada de timp lăsată de către creditor
debitorului pentru a-şi executa obligaţia. Obligaţiile ce alcătuiesc noţiunea creditului trebuie să aibă ca obiect prestaţii băneşti', adică să fie vorba de creanţele pe care creditorul le are împotriva debitorului şi pentru plata cărora debitorul beneficiază de un anumit termen. Aşadar, în accepţiunea dreptului comercial sau a activităţii comerciale obişnuite, noţiunea de credit încorporează atât creanţa pe care creditorul o are împotriva debitorului, cât şi intervalul de timp acordat acestuia în vederea plăţii. Dacă obligaţia debitorului este cu termen, dar are ca obiect orice altă prestaţie în afară de sume de bani, această situaţie nu îndeplineşte condiţiile noţiunii de credit.
O altă accepţiune a creditului este cea specifică activităţii financiar-bancare. în acest sens, în accepţiunea reglementărilor bancare, creditul reprezintă orice angajament de punere la dispoziţie sau acordarea unei sume de bani ori prelungirea scadenţei unei datorii în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă.
Am prezentat cele două semnificaţii ale noţiunii de credit, pentru că, pe de o parte, între acestea există unele deosebiri şi, pe de altă parte, reglementările din domeniul asigurărilor diferă în funcţie de cele două accepţiuni.
în ceea ce priveşte deosebirile, observăm că, deşi cele două noţiuni se aseamănă prin aceea că ambele presupun existenţa unei creanţe, acestea se deosebesc din punctul de vedere al titularilor şi al cauzei din care izvorăsc. în creditul comercial obişnuit, titularul creditului, al creanţei, poate fi orice comerciant persoană fizică sau juridică, indiferent de comerţul pe care îl practică. în schimb, creditele specifice operaţiunilor financiar-bancare au ca titulari exclusiv instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare.
Cauza creditelor comerciale o reprezintă o multitudine de raporturi juridice izvorâte din locaţiune, vânzare-cumpărare, executare de lucrări, prestare de servicii etc., în temeiul cărora creditorul acordă un anumit răgaz debitorului pentru plata creanţei. Creditele financiar-bancare îşi au cauza. în marea majoritate a cazurilor, în contractul de împrumut de sume de bani.
Indiferent, însă, de cauza creditelor sau titularul acestora, ca principiu, toate creditele pot constitui obiect al contractelor de asigurare.
împrejurarea că ambele tipuri de credite, comerciale şi financiar-bancare, pot fi asigurate, rezultă din chiar clasa de asigurări de credite, care cuprinde atât riscurile creditului financiar-bancar (reglementând, spre exemplu, creditul ipotecar, creditul agricol), cât şi riscurile specifice activităţii comerciale obişnuite (consacrând, spre exemplu, riscul vânzării în rate).
Pe de altă parte, Ordinul nr. 10/2008’ pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurările de credite, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, reglementează cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un asigurător în momentul subscrierii riscurilor de credite de consum. Această reglementare vine să întărească susţinerea anterioară, în sensul că, deşi în clasa asigurărilor de credite nu este cuprins creditul de consum, potrivit Ordinului de mai sus, acesta poate forma şi el obiect al poliţelor de asigurare. Oricum, cu valoare de principiu, putem afirma că atâta vreme cât legislaţia din domeniul asigurărilor nu limitează asumarea riscurilor aferente creditelor, în temeiul principiului libertăţii contractuale, asigurătorii pot subscrie riscurile oricăror tipuri de credite.
Asigurarea creditelor financiar-bancare
Aşa cum s-a arătat în cele ce preced, creditele financiar-bancare îşi au cauza în împrumuturile pe care instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare le acordă solicitanţilor. în asigurarea creditelor financiar-bancare, obiectul asigurării îl reprezintă creditele acordate, pentru că asupra lor planează riscurile.
Riscul asigurat specific acestor forme de asigurare îl constituie nerambursarea totală sau parţială a ratelor de credit şi a dobânzilor aferente. Se înţelege că interesul asigurat aparţine instituţiei de credit sau instituţiei financiare nebancare, care va avea în acelaşi timp şi calitatea de asigurat şi care, ca urmare a producerii cazului asigurat, va încasa indemnizaţia de asigurare.
Ca atare, creditele financiar-bancare se asigură pentru riscul nerambursării la scadenţă a sumelor acordate cu titlu de împrumut şi a dobânzilor aferente. Prin urmare, pentru ca o poliţă de asigurare a creditului financiar-bancar să fie operabilă, este necesar ca creditul acordat să nu fie rambursat la scadenţa stabilită în contractul de credit. Din perspectiva nerambursării creditelor la scadenţă, asigurarea creditelor financiar-bancare poate fi: la prima cerere sau condiţionată.
Este la prima cerere asigurarea care antrenează răspunderea asigurătorului în momentul împlinirii scadenţei urmată, bineînţeles, de neplata creanţei de către debitor. în acest tip de asigurare, ajungerea la scadenţă a creanţei şi neplata de către debitor este suficientă pentru ca asigurătorul să fie obligat la achitarea indemnizaţiei de asigurare. în asigurarea la prima cerere sau necondiţionată a creditelor, motivele pentru care debitorul nu plăteşte creanţa nu prezintă niciun fel de relevanţă din punctul de vedere al plăţii despăgubirilor de asigurare. Este suficient ca asiguratul, adică creditorul din raporturile principale, să facă dovada că s-a împlinit scadenţa şi că debitorul nu a plătit creanţa şi, astfel, asigurătorul va fi obligat să acorde despăgubirea.
Alta este situaţia plăţii indemnizaţiei de asigurare în cazul asigurării condiţionate a creditului. Aşa cum sugerează însăşi denumirea, acoperirea despăgubirilor de către asigurător este condiţionată de anumite motive pentru care debitorul nu-şi execută obligaţia ce are ca obiect prestaţii în creanţe. Cauzele pentru care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de restituire a creditelor şi a dobânzilor pot fi mul-
tipie: insolvabilitate totală sau parţială, insolvenţă prezumată sau declarată: lipsă vremelnică de lichidităţi; diferite acte care perturbă activitatea debitorului: greve, controale, amenzi, sechestrarea bunurilor, suspendarea activităţii etc. în asigurarea condiţionată a creditului nu este suficientă ajungerea creanţei la scadenţă şi ne-executarea sa de către debitor, ci trebuie îndeplinită şi cauza neplăţii, care poate fi una dintre cele menţionate. Spre exemplificare: dacă se încheie o asigurare a creditelor condiţionată de insolvabilitatea debitorului, pe lângă scadenţă, pentru a opera răspunderea asigurătorului, mai este necesar ca debitorul să nu facă plata datorită stării de insolvabilitate ce caracterizează patrimoniul şi care face imposibilă achitarea creanţei.
Se constată că în asigurările condiţionate de credite, riscul nerambursării împrumuturilor este circumstanţiat de anumite motive, cauze, situaţii, care la rândul lor reprezintă veritabile riscuri asigurabile, cum este, spre exemplu, riscul de insolvabilitate, cuprins, de altfel, în clasa asigurărilor de credite. Ca atare, asigurarea condiţionată a creditului este asigurarea care conţine mai multe riscuri asigurate.
Diferenţa esenţială între asigurarea creditelor la prima cerere şi asigurarea creditelor condiţionată rezidă în aspectele probatorii şi momentul în care începe să opereze răspunderea asigurătorului. Astfel, în asigurarea necondiţionată a creditului, asiguratul va trebui să dovedească doar împlinirea scadenţei şi neplata creanţelor de către debitor, pentru ca asigurătorul să fie obligat la acoperirea despăgubirilor. în această formă de asigurare, momentul răspunderii asigurătorului coincide cu scadenţa creanţei. în schimb. în asigurarea de credite condiţionată, pentru a fi îndreptăţit la indemnizaţia de asigurare, asiguratul va face dovada împlinirii scadenţei, a neplăţii creanţelor de către debitor, precum şi a cauzei sau motivului pentru care creanţa nu a fost achitată. De pildă, instituţia de credit sau instituţia financiară nebancară va trebui să dovedească asigurătorului şi existenţa cauzei pentru care debitorul nu restituie creditul (insolvabilitatea, insolvenţă etc.).
Asigurarea creditelor garantate
Asigurarea creditelor specifice activităţii financiar-bancare nu se confundă cu asigurarea creditelor garantate. Am arătat în cele de mai sus că din clasa asigurărilor de credite financiar-bancare face parte şi creditul ipotecar. Creditul ipotecar este, prin natura sa, un credit garantat cu ipotecă asupra terenului şi, după caz, a construcţiei ce se edifică pe acesta, din sumele acordate cu titlu de împrumut. Aceeaşi calitate o au şi creditele pentru investiţii imobiliare, care sunt creditele acordate pentru cumpărarea locuinţelor, extinderea, îmbunătăţirea, repararea etc. a imobilelor. Şi în asigurarea creditelor pentru investiţii imobiliare se instituie o ipotecă asupra imobilelor supuse investiţiilor în favoarea creditorului.
Specific asigurării creditelor garantate este faptul că, după plata indemnizaţiei de asigurare, ca efect al producerii cazului asigurat, asigurătorul se subrogă în dreptul asiguratului în vederea valorificării garanţiilor constituite în favoarea acestuia. Astfel, dacă este vorba despre o garanţie reală, asigurătorul dobândeşte un drept de regres împotriva debitorului, de urmărire a bunurilor cu care s-a
garantat, pentru obţinerea sumelor plătite sub formă de despăgubiri asiguratului. Dacă este o garanţie personală, asigurătorul, după plata indemnizaţiei, se subrogă în drepturile creditorului plătit şi se va îndrepta împotriva fidejusorului din raporturile fundamentale.
Asigurarea bunurilor obiect al contractelor de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare
Asigurarea garanţiilor creditului
Asigurarea creditelor garantate nu se confundă cu asigurarea garanţiilor creditului. în virtutea regulilor de prudenţă bancară, instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare au obligaţia preconstituirii de garanţii, care să le asigure certitudinea rambursării împrumuturilor şi a dobânzilor de către debitori. Din această cauză, împrumutătorii solicită împrumutaţilor garanţii reale sau personale. Dintre cele mai frecvente garanţii personale întâlnite în practica creditelor financiar bancare este fideiusiunea. Iar garanţiile reale mai des practicate sunt ipoteca imobiliară, ipoteca mobiliară şi gajul. Aşa cum sugerează şi denumirea, asigurarea garanţiilor creditului nu are ca obiect creditul acordat iar riscul asigurat nu îl reprezintă nerambursarea împrumutului. Obiectul asigurării în asigurarea garanţiilor creditului îl reprezintă bunurile mobile sau imobile cu care debitorul a garantat restituirea împrumutului, iar riscul asigurat îl reprezintă pericolul pierderii, al furtului sau al pieirii totale ori parţiale a bunurilor respective (de exemplu: incendiul, inundaţia, furtul, degradarea, distrugerea etc.).
în temeiul acestei asigurări, asigurătorul răspunde nu pentru nerestituirea creditului şi a dobânzilor, ci pentru pieirea totală sau parţială a bunurilor cu care s a garantat împrumutul. Aşadar, indemnizaţia de asigurare nu reprezintă echivalentul creditului nerambursat, ci contravaloarea bunului din momentul pieirii. înseamnă că, chiar dacă debitorul nu restituie împrumutul la scadenţă, dar bunurile mobile sau imobile pot fi valorificate de către creditor, asigurătorul nu poate fi obligat la acordarea despăgubirilor. Deci, dacă în asigurarea creditelor garantate, asigurătorul acorda despăgubire ca urmare a nerestituirii creditului, păstrând acţiunea în regres pentru valorificarea bunurilor cu care s a garantat, în asigurarea garanţiilor creditului asigurătorul răspunde numai în cazul pieirii bunurilor cu care s a garantat şi se înţelege că nu există acţiune în regres decât dacă se dovedeşte că există o persoană vinovată de pieirea bunurilor obiect al garanţiei.
Reglementare
Creditul ipotecar constituie obiect de reglementare al Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare. Legea nr. 190/1999 prevede că, creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare este creditul ce îndeplineşte următoarele condiţii:
a) este acordat în scopul efectuării de investiţii imobiliare cu destinaţie locativă sau cu altă destinaţie decât cea locativă ori în scopul rambursării unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare contractat anterior;
b) acordarea creditului este garantată cel puţin cu ipoteca asupra imobilului care face obiectul investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia se acordă creditul, respectiv cu ipoteca asupra imobilului obiect al investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia a fost anterior acordat un credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, a cărui rambursare urmează a fi astfel finanţată [art. 2 lit. c) din lege].
Prin investiţie imobiliară se înţelege, în concepţia Legii nr. 190/1999, investiţia având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil prin acte juridice cu titlu oneros, amenajarea unui imobil, viabilizarea, consolidarea sau extinderea acestuia, dar fără a se limita la acestea.
în temeiul legii, creditele ipotecare pentru investiţii imobiliare trebuie să fie asigurate. în acest sens, art. 16 din Legea nr. 190/1999 dispune că, în cazul ipotecării unei construcţii, împrumutatul va încheia un contract de asigurare acoperind toate riscurile aferente acesteia.
Părţile contractului de asigurare a bunurilor obiect al ipotecii în cazul creditelor ipotecare pentru investiţii imobiliare
Contractul de asigurare a construcţiilor asupra cărora s-a constituit ipotecă pentru un credit ipotecar pentru investiţii imobiliare se înfăţişează ca un contract distinct de contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu părţi, obiect şi efecte juridice specifice.
în conformitate cu Legea nr. 190/1999 [art. 16 alin. (1)], obligaţia încheierii contractului de asigurare asupra construcţiei ce constituie obiect al ipotecii unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare aparţine împrumutatului. Potrivit aceleaşi legi (art. 18), contractul de asigurare se va încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător.
Ca atare, calitatea de asigurat o va avea împrumutatul, debitorul din contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, iar cea de asigurător societatea de asigurare aleasă de către împrumutatul asigurat. Chiar dacă drepturile sunt cesionate creditorului ipotecar, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, calitatea de asigurat o are doar debitorul, cel mult creditorul ar putea să îndeplinească rolul de beneficiar al asigurării, dar în niciun caz nu este parte contractantă în contractul de asigurare.
Durata contractului (asigurării)
Reglementările din Legea nr. 190/1999 instituie regula potrivit căreia asigurarea construcţiei obiect al ipotecii în legătura cu care s-a contractat un credit ipotecar pentru investiţii imobiliare va fi cel puţin egală cu durata creditului, cu perioada de rambursare a creditului respectiv. Pentru această situaţie, art. 16 alin. (1) din lege stipulează: „contractul de asigurare va fi încheiat şi reînnoit astfel încât să acopere întreaga durată de valabilitate a creditului”.
în consecinţă, părţile pot încheia de la început un contract de asigurare asupra imobilului ipotecat pe întreaga perioadă de valabilitate a creditului sau pe perioade mai scurte. Desigur că dacă se optează pentru cea de-a doua modalitate, aşa cum la început creditorul ipotecar nu poate impune un asigurător anume, nu are această posibilitate nici ulterior, cu prilejul reînnoirii poliţelor de asigurare. Nici asiguratul nu este ţinut să reînnoiască poliţa cu acelaşi asigurător.
Plata primelor de asigurare
Legea nr. 190/1999 menţionează şi partea căreia îi revine obligaţia de plată a primelor pentru acest tip de asigurare. Astfel, art. 16 alin. (6) prevede că primele de asigurare vor fi achitate de împrumutat, urmând ca acesta să prezinte creditorului ipotecar dovada plăţii, la datele convenite în contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare.
Sancţiunea neplăţii primelor de asigurare sau a refuzului de a încheia sau reînnoi poliţa de asigurare asupra construcţiei ipotecate va fi cea stabilită în contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, inclusiv rezilierea contractului cu consecinţa considerării ca exigibilă a întregii sume a creditului şi a dobânzilor aferente. Principalul argument în soluţia propusă îl găsim chiar în lege, mai exact în cuprinsul art. 19 şi art. 20. Potrivit prevederilor art. 19 din Legea nr. 190/1999, creditorul poate trimite debitorului o notificare prin care să-l avertizeze asupra consecinţelor încălcării contractului de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare. în cazul în care, în termen de 30 de zile de la data notificării, împrumutatul nu execută obligaţiile asupra cărora a fost notificat, contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare se consideră reziliat de plin drept şi întreaga sumă a creditului, cu dobânzile aferente la data operării rezilierii, devine exigibilă (art. 20). Sancţiunea rezilierii, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor de asigurare, este cu atât mai operabilă când este inserată în contractul de credit ipotecar.
Riscurile asigurate
în legătură cu riscurile asigurate, reglementarea legală consacră două reguli esenţiale, dintre care una cu aplicabilitate generală şi cealaltă pentru situaţii bine determinate. Regula cu aplicabilitate generală este cuprinsă în conţinutul art. 16 din Legea nr. 190/1999, potrivit căruia, în cazul ipotecării unei construcţii, contractul de asigurare va trebui să acopere toate riscurile aferente acesteia. Aşadar, asigurarea construcţiilor ipotecate obiect al creditelor ipotecare pentru investiţii imobiliare este o asigurare a tuturor riscurilor ce planează asupra bunului în cauză. în concret, riscurile specifice acestei forme de asigurare pot consta în: incendiu, cutremur, alunecări de teren, inundaţii etc., mai cu seamă toate riscurile aferente asigurării de bunuri, pentru că în realitate suntem pe tărâmul asigurărilor de bunuri. Deci, în această formă de asigurare a construcţiilor asupra cărora poartă ipoteca ce însoţeşte creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, riscul asigurat nu îl reprezintă nerambursarea creditului, ci pieirea totală sau parţială a bunului ipotecat din cauze specifice riscurilor pentru care s-a contractat asigurarea.
Cea dea doua regulă ce cârmuieşte riscurile specifice asigurărilor bunurilor ipotecate pentru creditele ipotecare pentru investiţii imobiliare este reglementată în art. 17 din Legea nr. 190/1999. Potrivit textului de lege citat, în cazul în care prin creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare se finanţează construirea, reabilitarea, consolidarea, extinderea unor imobile, creditorul ipotecar poate solicita împrumutatului să încheie un contract de asigurare pentru riscul nefinalizării investiţiilor imobiliare pentru care s-a acordat creditul.
Evident că între cele două reguli de asigurare, sub aspectul situaţiilor pentru care se aplică, există deosebiri substanţiale.
Prima asigurare are ca obiect toate riscurile apte a se produce asupra bunului ipotecat, astfel cum am încercat să exemplificăm mai sus, în timp ce a doua asigurare are un obiect bine determinat, acela al nefinalizării investiţiilor imobiliare. De reţinut că norma legală nu circumstanţiază cauzele din pricina cărora nu s-au finalizat investiţiile imobiliare, de unde consecinţa că acestea pot fi dintre cele mai diverse, insuficienţa fondurilor datorită creşterii preţurilor materialelor şi a materiei prime, a creşterii preţurilor manoperei, exproprierea pentru cauză de utilitate publică. confiscarea etc.
O altă deosebire constă în caracterul lor: asigurarea prevăzută de art. 16. cea a tuturor riscurilor bunului ipotecat, este obligatorie, pe când asigurarea pentru riscul nefinalizării investiţiilor imobiliare este facultativă. De aceea, consecinţele neres-pectării obligaţiilor născute în legătură cu această din urmă asigurare nu vor fi atât de drastice.
Efectele celor două tipuri de asigurări sunt şi ele diferite. Asigurarea riscurilor specifice construcţiei ipotecate acoperă şi respectiv va opera doar în cazul pieirii totale sau parţiale a bunului, pe când cea de-a doua acoperă doar riscul nefinalizării investiţiei imobiliare, indiferent de cauzele din pricina cărora nu s-au realizat. Nimic nu împiedică părţile să stabilească şi eventuale cauze ce atrag răspunderea asigurătorului, dar acestea trebuie prevăzute expres în contractul de asigurare, altfel asigurătorul va răspunde necondiţionat.
Cesiunea drepturilor din asigurare
Potrivit legii, drepturile asiguratului derivând din ambele forme de asigurare, atât cea a tuturor riscurilor aferente construcţiei ipotecate, cât şi cea privind riscul nefinalizării investiţiilor imobiliare, vor fi cesionate în favoarea creditorului ipotecar. Aceasta înseamnă că cesiunea va opera în virtutea legii, fără să fie necesară vreo menţiune în acest sens în contractul de credit ipotecar sau în contractul de asigurare. Principala consecinţă a acestui efect este aceea că, în momentul producerii cazului asigurat, indemnizaţia de asigurare va fi încasată direct de către creditorul ipotecar.
Trebuie reţinut că, potrivit art. 24 din Legea nr. 190/1999, creanţele ipotecare care fac parte din portofoliul unei instituţii autorizateprin lege pot fi cesionate unei alte instituţii de acelaşi tip ori altor entităţi autorizate şi reglementate în acest sens prin legi speciale. Drepturile derivând din contractul de asigurare se transmit şi ele noului creditor ipotecar odată cu cesiunea creanţelor ipotecare. Art. 24 alin. (2) din Legea nr. 190/1999 prevede că cesionarul dobândeşte, pe lângă dreptul de ipotecă aferent creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare, drepturile decurgând din contractul de asigurare pentru bunul care face obiectul acestei ipoteci. Desigur că din exprimarea normei legale rezultă că vor fi cesionate doar drepturile decurgând din contractul de asigurare a bunului ipotecat, însă nimic nu împiedică părţile să convină şi cesiunea drepturilor decurgând din contractul de asigurare asupra riscului nefinalizării investiţiilor imobiliare ca efect al cesiunii creanţelor ipotecare.
Precizarea este de mare însemnătate juridică deoarece, potrivit dreptului pozitiv, în asigurările de bunuri persoana ce încheie o asigurare trebuie să justifice un interes legitim în asigurarea bunului. Tot reglementările din materia asigurărilor de bunuri prevăd că pierderea interesului în asigurare are drept consecinţă încetarea contractului de asigurare. Am precizat la momentul potrivit’ că pierderea relaţiei juridice asupra bunului conduce la încetarea asigurării. însă acest efect nu se produce datorită excepţiei pe care o reglementează în mod expres art. 24 alin. (2) din Legea nr. 190/1999 şi astfel contractul de asigurare îşi păstrează existenţa indiferent de numărul cesiunilor intervenite până la producerea cazului asigurat.
întrucât condiţiile cesiunii drepturilor decurgând din contractul de asigurare sunt reglementate în mod expres de lege, înseamnă că cesiunea acestor drepturi va opera indiferent de voinţa asigurătorului, acesta trebuind doar să fie notificat pentru opozabilitate. Valabilitatea cesiunii drepturilor ce decurg din contractul de asigurare nu este condiţionată de consimţământul asigurătorului®. Cu alte cuvinte, cesiunea drepturilor din contractul de asigurare operează indiferent de voinţa societăţii de asigurare. Legea cere însă îndeplinirea condiţiilor de publicitate. In acest scop, art. 16 alin. (3) din Legea nr. 190/1999 stipulează că opozabilitatea cesiunii faţă de terţi, cu excepţia asigurătorului, se face prin înscrierea acesteia la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, pe cheltuiala asiguratului. Faţă de asigurător, opozabilitatea cesiunii drepturilor decurgând din contractul de asigurare, se realizează prin notificarea acestuia prin scrisoare cu confirmare de primire sau prin intermediul executorilor bancari ori judecătoreşti (art. 16 alin. (4) din Legea nr. 190/1999].
Acordarea despăgubirilor
La survenirea evenimentului asigurat, despăgubirile se vor acorda direct creditorului ipotecar şi nu împrumutatului, adică asiguratului din contractul de asigurare. Soluţia îşi are fundamentul în mecanismul cesiunii legale a drepturilor decurgând din contractul de asigurare. Creditorul ipotecar, cesionar al drepturilor de asigurare primeşte astfel calitatea de beneficiar al asigurării în care calitate va încasa indemnizaţia de asigurare. Legea nr. 190/1999 prevede în art. 16 alin. (5) că despăgubirile încasate de creditorul ipotecar vor duce la stingerea creanţei în următoarea ordine: dobânzile scadente şi neachitate aferente capitalului împrumutat, suma ratelor de credit rămase de achitat, alte sume datorate de împrumutat creditorului ipotecar la data primirii despăgubirii, în baza contractului de credit. Textul de lege face o adevărată imputaţie a plăţii asupra sumelor primite de către creditorul ipotecar de la societatea de asigurare.
Legea nu dispune, dar credem că eventualele sume rămase după satisfacerea creanţelor creditorului ipotecar în ordinea stipulată de norma legală se vor restitui
asiguratului împrumutat. O altă soluţie ar conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a creditorului ipotecar, cesionar al drepturilor decurgând din contractul de asigurare.
Asigurarea creditelor (creanţelor) comerciale obişnuite
Creditul comercial reprezintă intervalul de timp acordat de creditor debitorului, pentru plata creanţei. Și creditul comercial, indiferent de izvorul creanţei sau de întinderea acesteia, poate constitui obiect al poliţelor de asigurare.
Specific asigurării creditelor comerciale este cauza acestora, care îşi are izvorul în diferite raporturi juridice dintre creditorul asigurat şi debitorul raporturilor comerciale principale. în concret, riscul asigurat în asigurările de credite comerciale îl reprezintă neplata creanţelor care se pot înfăţişa sub forma preţului din contractul de vânzare-cumpărare, a chiriei din contractul de locaţiune, a antreprizei din contractul de antrepriză sau a oricăror sume de bani rezultate din producerea de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii.
Creditorul îşi poate asigura toate creanţele prezente şi viitoare pe care le are sau care se vor naşte împotriva oricărui debitor prezent sau viitor. Prin urmare, spre deosebire de creditele financiar-bancare care presupun existenţa creanţei în momentul încheierii contractului de asigurare, asigurarea creditelor comerciale poate avea ca obiect şi creanţe nenăscute, adică viitoare.
Ca regulă generală, asigurătorul solicită creditorului să-şi asigure toate creanţele, din mai multe considerente. Prima de asigurare se va calcula în funcţie de numărul şi întinderea creanţelor. Cu cât creanţele sunt mai multe, cu atât prima de asigurare este mai mare.
Un alt motiv este cel rezultat din riscurile asigurate. în sensul că asiguratul poate să facă o selecţie şi să-şi asigure doar creanţele pe care le are împotriva debitorilor rău-platnici, realizându-se astfel o expunere mare a asigurătorului. Or, prin asigurarea tuturor creanţelor se realizează o dispersie a riscurilor (de expunere) din partea asigurătorului, prin aceea că creanţele (rele) greu recuperabile se compensează cu primele aferente creanţelor împotriva debitorilor care prezintă garanţia plăţii acestora.
în concluzie, asigurătorul va plăti indemnizaţia de asigurare numai pentru creanţele pe care creditorul nu le-a încasat de la debitor. Şi aici asigurarea poate fi necondiţionată sau condiţionată de anumite cerinţe (insolvabilitatea sau insolvenţă debitorului, suspendarea activităţii, pierderea anumitor pieţe, greve etc.).
Asigurarea creditului comercial condiţionată este menită să protejeze asigurătorul de orice maşinaţiuni dolosive ale creditorului. Spre exemplu, dacă avem în vedere asigurarea creditului ce poartă asupra preţului bunurilor livrate în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare. asigurarea poate fi condiţionată de executarea cu promptitudine a obligaţiei de predare a bunurilor sau a mărfurilor de către vânzător, în cazul nostru de către asigurat, şi de îndeplinirea cu exactitate a acestei obligaţii, în sensul ca vânzătorul să fi livrat marfa în cantitatea şi calitatea cerută în mod expres de către cumpărător. Prin urmare, în asigurarea condiţionată a creditului comercial, pentru atragerea răspunderii asigurătorului şi, implicit, acti
varea poliţei de asigurare, asiguratul, adică creditorul, va trebui să facă dovada că el însuşi şi-a îndeplinit obligaţiile cu promptitudine şi exactitate. Altfel asigurarea este fără cauză.
Prima de asigurare şi indemnizaţia de asigurare în asigurarea creditului
Indiferent că este vorba de creditul comercial sau de creditele specifice activităţii financiare, prima de asigurare se stabileşte în raport de întinderea creanţei pe care o are de recuperat creditorul asigurat de la debitor. Ca regulă, asigurarea acoperă, în cazul creditului financiar-bancar, şi dobânzile aferente, iar în cazul creditelor comerciale, şi accesoriile creanţei, respectiv dobânzile sau penalităţile de întârziere.
Trebuie menţionat că, în cazul creditelor comerciale, prima de asigurare se raportează la valoarea creanţelor pe care le declară asiguratul. în cazul în care suma asigurată sau valoarea creanţelor asigurate este depăşită, pentru a beneficia de asigurarea tuturor creanţelor, asiguratul trebuie să plătească un supliment de primă. în caz contrar, indemnizaţia de asigurare se va limita la suma asigurată, sau la creanţele declarate în momentul perfectării poliţei de asigurare. Prima de asigurare poate fi plătită integral sau în rate, după distincţiile făcute în contractul de asigurare şi poate fi achitată intermediarilor cu care s-a încheiat asigurarea. De regulă, asigurătorii solicită asiguraţilor să prezinte, periodic, situaţia creanţelor şi a debitorilor acestora.
O ultimă menţiune ce trebuie făcută în legătură cu prima de asigurare, este aceea că, în cazul asigurării creditului, prima se stabileşte în raport de valoarea nominală a creanţelor sau a creditului, după caz.
Indemnizaţia de asigurare
întrucât prima de asigurare se fixează la valoarea nominală a creanţelor, tot astfel şi indemnizaţia de asigurare se va plăti în funcţie de valoarea nominală a creanţelor neîncasate.
Aceasta înseamnă că despăgubirea va acoperi doar valoarea nominală a creanţei şi, după caz, accesoriile acesteia (dobânzi, penalităţi), însă, ea nu va cuprinde şi devalorizarea creanţei prin deprecierea monedei în care se plăteşte . Altfel spus, riscul devalorizării creanţei ca efect al erodării monedei în care se plăteşte nu se acoperă în asigurarea creditului.
De asemenea, asigurarea creditului nu acoperă şi beneficiul nerealizat al asiguratului. Pentru ca asiguratul să fie indemnizat şi pentru pierderea de profit, ori beneficiul nerealizat, este necesară încheierea unei asigurări de pierderi financiare, cuprinsă în clasa a şaisprezecea de asigurări. Se înţelege că cele două tipuri de asigurare, respectiv asigurarea creditului şi asigurarea riscurilor pentru pierderi financiare pot coexista pentru acelaşi asigurat, deoarece au obiect şi finalitate diferite.
Ambele asigurări de credit, comercial şi financiar bancar, dau dreptul asigurătorului, după ce a plătit indemnizaţia de asigurare, să exercite acţiunea în regres’ împotriva celui vinovat de producerea cazului asigurat, adică a debitorului din raporturile principale. Subrogaţia asigurătorului se exercită fie împotriva garanţiilor creditului, cum este cazul creditelor garantate, fie împotriva întregului patrimoniu al debitorului. Obiectul acţiunii în regres îl constituie indemnizaţia efectiv plătită de asigurător, cheltuielile de judecată la care a fost obligat, precum şi cheltuielile ocazionate de exercitarea regresului.
Reguli speciale aplicabile asigurărilor de credite şi garanţii
Datorită importanţei şi complexităţii asigurărilor de credite şi asigurărilor de garanţii, legiuitorul a reglementat câteva reguli cu caracter de principii, care guvernează cele două clase de asigurări.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2221 alin. (2) Noul Cod Civil, dacă s-a convenit ca printr-un contract de asigurare directă de credite şi garanţii să se acopere riscul ca un debitor al asiguratului să nu plătească un credit care i s-a acordat, asigurătorul nu poate condiţiona plata indemnizaţiei de asigurare de declanşarea de către asigurat împotriva acelui debitor a procedurilor de reparare a prejudiciului, inclusiv prin executare silită.
Asigurarea de garanţii directe şi indirecte
Precizam în rândurile de mai sus că, după obiectul garanţiilor, acestea se împart în garanţii reale şi în garanţii personale. Dintre acestea, cele mai frecvente în activitatea comercială sunt cauţiunea, ipoteca imobiliară, ipoteca mobiliară şi gajul.
în lipsa unor prevederi exprese în reglementările dreptului comun şi în cele din domeniul asigurărilor, garanţiile sunt directe atunci când creditorul beneficiază în mod nemijlocit de acestea, şi sunt indirecte când ele depind de alte persoane sau situaţii. De exemplu, cazul răspunderii solidare.
Trebuie făcută precizarea că noţiunea de garanţie are cel puţin două sensuri: unul desemnează însuşi bunul sau patrimoniul cu care se garantează, iar într-o altă accepţiune, garanţia reprezintă obligaţia asumată de o persoană, prin care aceasta va executa o anumită prestaţie în cazul în care debitorul nu-şi execută el însuşi obligaţia garantată.
în dreptul pozitiv bancar, pentru anumite credite legiuitorul impune împrumutatului să încheie un contract de asigurare asupra bunurilor cu care s-a garantat creditul acordat. Este cazul creditelor ipotecare pentru investiţii imobiliare în care creditatul are obligaţia asigurării bunurilor ipotecate.
în dreptul asigurărilor, asigurarea de garanţii desemnează asigurarea obligaţiei asumată de către garant. Aşadar, obiectul asigurării, în această clasă de asigurări, îl reprezintă, nu bunurile sau patrimoniul cu care s-a garantat, ci obligaţia asumată, angajamentul luat de către girant în favoarea unui creditor. Aşa fiind, asigurarea de
garanţii poartă asupra unor obligaţii cu caracter accesoriu, pentru că garanţia este ea însăşi un accesoriu al principalului, adică a obligaţiei pe care o garantează. Consecinţa esenţială ce decurge din caracterul de accesorialitate al asigurării de garanţii rezidă în aceea că, întrucât garanţia urmează soarta obligaţiei principale, tot astfel, şi asigurarea va avea acelaşi regim juridic.
Prima de asigurare, în asigurarea de garanţii va fi determinată în raport de întinderea obligaţiei de garanţie şi nu de valoarea bunurilor cu care se garantează.
Tot ca efect al accesorialităţii garanţiilor, răspunderea asigurătorului şi, implicit, indemnizaţia de asigurare, vor varia în raport de obligaţia principală şi de felul răspunderii giranţilor. în concret, răspunderea asigurătorului va fi atrasă numai dacă se va solicita şi răspunderea girantului.
Plata indemnizaţiei de asigurare depinde, precizam mai sus, de felul răspunderii girantului. Astfel, dacă prin contractul de garanţie girantul renunţă la beneficiul de diviziune şi de discuţiune, indemnizaţia de asigurare va trebui plătită imediat ce a fost stabilită sau solicitată răspunderea girantului. Din contră, dacă girantul beneficiază de discuţiune şi de diviziunea răspunderii, se înţelege că asigurătorul va răspunde după aceste distincţii.
în toate cazurile însă, indemnizaţia de asigurare nu poate depăşi întinderea obligaţiei de garanţie a girantului. Se apreciază, totuşi, că singurele sume ce pot fi aprobate, sunt cele reprezentând cheltuielile de judecată sau cheltuielile reclamate de executarea garanţiei.
Precizăm că asigurat în asigurările de garanţii poate fi atât creditorul când asigură garanţiile aferente creanţei, sau acesta poate fi beneficiar al asigurării, când creditorul solicită debitorului să-i aducă o poliţă de asigurare pentru garanţiile instituite, cât şi debitorul-garant, când el însuşi încheie o poliţă de asigurare pentru eventualitatea în care va fi chemat să răspundă în temeiul garanţiilor asumate.
La fel ca în asigurarea creditului, şi în asigurarea de garanţii, după plata despăgubirii, asigurătorul se subrogă în drepturile girantului, urmărindu-l pentru recuperarea creanţei pe debitorul principal.
Asigurarea de garanţii poate coexista cu asigurarea bunurilor garantate, dar cu obiect şi efecte distincte. în asigurarea de garanţii, pentru că obiectul asigurării îl reprezintă obligaţia de garanţie, răspunderea asigurătorului operează numai în cazul în care girantul este urmărit de creditor, în timp ce asigurarea bunurilor cu care se garantează, fiind o asigurare de bunuri, răspunderea asigurătorului şi, respectiv, indemnizaţia de asigurare, operează numai în cazul în care se produce riscul asigurat ce a cauzat pieirea totală sau parţială a bunului asupra căruia poartă garanţia.
Asigurarea de pierderi financiare
După cum am menţionat în rândurile de mai sus, asigurarea de pierderi
financiare formează conţinutul clasei a şaisprezecea de asigurări şi acoperă o serie de riscuri ce pot genera pierderi financiare. Din cauza faptului că riscurile pe care le acoperă asigurarea de pierderi financiare sunt suficient de detaliate în Legea
nr. 32/2000, nu vom insista asupra lor, ci ne vom rezuma la a înfăţişa aspectele specifice acestei forme de asigurare.
Potrivit noului cod civil (art. 2222), dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare, indemnizaţia pentru asigurarea împotriva riscului de pierderi financiare trebuie să acopere paguba efectivă şi beneficiul nerealizat, incluzându-se şi cheltuielile generale, precum şi cele decurgând direct sau indirect din producerea riscului asigurat.
Rezultă din cele de mai sus că, spre deosebire de asigurarea de credite şi asigurarea de garanţii, care sunt asigurări la valoarea nominală a creanţelor, asigurarea de pierderi financiare este o asigurare care se întinde atât asupra damnam emergens, cât şi asupra lucmm cessans. înseamnă că, indiferent de valoarea nominală a creanţelor pierdute, în asigurarea pentru pierderi financiare, indemnizaţia de asigurare va acoperi şi profiturile sau beneficiile nerealizate, inclusiv cheltuielile făcute pentru evitarea sau limitarea riscurilor.
