Principalele obligaţii ale personalului medical
| Comentarii |
|
principalele obligaţii ale personalului medical, Obligaţia acordării asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate. Obligaţia de diligenţă şi prudenţă în exercitarea profesiei. Obţinerea acordului informat al pacientului
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii instituie o serie de obligaţii în sarcina personalului medical. Fiind prevăzute de lege, le denumim obligaţii legale, dar nu trebuie omis faptul că, între personalul medical, unităţile spitaliceşti sau farmaceutice, după caz, şi pacient se pot încheia diferite convenţii de tratament şi asistenţă medicală, fapt ce denotă că vor fi avute în vedere şi aceste obligaţii contractuale. Prin urmare, personalului medical îi revin îndeplinirea obligaţiilor legale reglementate, în principal, de Legea nr. 95/2006 şi obligaţii contractuale rezultate din convenţiile încheiate cu pacienţii.
Personalul medical va trebui să-şi îndeplinească, atât obligaţiile legale, cât şi cele contractuale în strictă concordanţă cu standardele terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau în lipsa acestora, cu standardele recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective.
Aşa cu precizam şi în cele de mai sus, principalele obligaţii ce incumbă personalului medical, în exercitarea profesiei, sunt prevăzute de Legea nr. 95/2006. Dintre acestea amintim: obligaţia acordării asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate, obligaţia de diligenţă şi prudenţă în exercitarea profesiei şi obţinerea acordului (consimţământului) informat al pacientului.
Obligaţia acordării asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate
Potrivit dispoziţiilor art. 654 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, medicul, asistentul medical/moaşa, angajaţi ai unei instituţii furnizoare de servicii medicale, au obligaţia acordării asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate pacientului care are dreptul de a primi îngrijiri medicale şi de sănătate în cadrul instituţiei, potrivit reglementărilor legale. Din cuprinsul textului de lege citat deducem că acordarea asistenţei medicale şi, după caz, a îngrijirilor de sănătate constituie o obligaţie esenţială, de
serviciu, a personalului medical. Această obligaţie nu poate fi evitată decât pentru cazuri determinate expres de lege.
în acest sens, Legea nr. 95/2006, în art. 652 alin. (3) prevede că medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia de a accepta pacientul în situaţii de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol în mod grav şi ireversibil sănătatea sau viaţa pacientului. Pentru ca personalul medical să fie obligat la furnizarea de servicii medicale trebuie mai întâi să accepte persoana în cauză ca pacient. Art. 652 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 stipulează că medicul, medicul dentist asistentul medical/moaşa au obligaţia de a acorda asistenţa medicală/îngrijiri de sănătate unei persoane doar dacă au acceptat-o în prealabil ca pacient.
Interpretarea textului art. 652 din Legea nr. 95/2006, la prima vedere, acreditează ideea că medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa pot refuza în mod arbitrar acceptarea ca pacient a persoanelor solicitante de asistenţă medicală şi îngrijiri de sănătate. Pentru interpretarea corectă şi completă a dispoziţiilor art. 652 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 cu privire la acceptarea în prealabil ca pacient a persoanelor solicitante trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 654 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 653 din aceeaşi lege.
Articolul 654 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 dispune că medicul poate refuza asigurarea asistenţei medicale în situaţiile menţionate la art. 653 alin. (1) lit. c) din lege. Potrivit art. 654 raportat la art. 653 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 95/2006 medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa pot refuza acordarea asistenţei medicale în următoarele două situaţii: atunci când pacientul este trimis altui medic furnizând toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite: pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de medic.
Din dispoziţiile textelor de lege menţionate, precum şi din economia Legii nr. 95/2006 rezultă că personalul medical nu poate refuza acceptarea unei persoane ca pacient decât în cele două situaţii expres prevăzute de lege.
în ceea ce priveşte primul caz al refuzului acordării asistenţei medicale, acela când pacientul este trimis altui medic cu competenţe sporite, reprezintă o situaţie obiectivă în favoarea pacientului care are posibilitatea de a beneficia de o asistenţă medicală, respectiv îngrijiri de sănătate la un nivel mai ridicat decât cel la care se află. O astfel de ipoteză este şi în favoarea prestatorilor şi furnizorilor de servicii
medicale, deoarece aceştia răspund faţă de pacient în împrejurarea în care şi-au depăşit limitele competenţei profesionale.
Articolul 642 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 stipulează că personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei şi atunci când îşi depăşeşte limitele competenţei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil personalul medical ce are competenţa necesară. Aşadar, personalul medical va fi exonerat de răspundere chiar dacă-şi depăşeşte limitele competenţei profesionale dar datorită urgenţei intervenţiei şi a circumstanţelor în care se află pacientul, acordarea asistenţei medicale nu suferă amânare.
La aceasta se adaugă şi indisponibilitatea personalului medical ce are competenţa medicală. Exprimarea legiuitorului trebuie interpretată extensiv. Anume, va fi exonerat de răspundere medicul ce şi-a depăşit limitele competenţei în situaţia în care în unitatea spitalicească în care-şi desfăşoară activitatea există personal medical ce are competenţa necesară, dar acesta nu este disponibil la momentul respectiv. Spre exemplu, este ocupat cu o altă intervenţie medicală, este în concediu, se află la diferite simpozioane de specialitate etc. Va fi exonerat de răspundere personalul medical şi atunci când în unitatea în care-şi desfăşoară activitatea nu există personal medical ce are competenţa necesară pentru acordarea asistenţei medicale, respectiv îngrijirilor de sănătate pacientului în cauză. în sfârşit, nu va răspunde personalul medical când îşi depăşeşte limitele competenţei nici atunci când există personal medical ce are competenţa necesară dar acesta se află într-o altă unitate medicală, eventual într-o altă localitate, iar situaţia de urgenţă în care se află pacientul nu permite transferul acestuia la unitatea specializată.
Cel de-al doilea caz ce îndreptăţeşte medicul să refuze asigurarea asistenţei medicale, acela în care pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de medic, va opera în funcţie de starea în care se află pacientul în cauză. Susţinerea noastră este că medicul poate refuza acordarea asistenţei medicale doar în situaţia în care manifestarea atitudinii ostile şi/sau ireverenţioase este independentă de cunoştinţa pacientului. Altfel spus, medicul rămâne obligat la acordarea asistenţei medicale în împrejurarea în care pacientul manifestă ostilitate şi atitudine ireverenţioasă faţă de acesta, care sunt independente de voinţa pacientului sau reprezintă o manifestare inconştientă a acestuia datorită bolii sau stării în care se află. Rezultă că atitudinea ostilă şi/sau ireverenţioasă a pacientului poate constitui refuz de acordare a asistenţei medicale doar în împrejurarea în care o astfel de conduită reprezintă o manifestare obişnuită a pacientului, fiind conştient şi stăpân pe manifestările şi atitudinile faţă de medic.
în legătură cu obligaţia personalului medical de acordare a asistenţei şi îngrijirilor medicale, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 652 alin. (2) din Legea nr. 95/2006. în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa nu pot refuza să acorde asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate pe criterii etnice, religioase şi orientare sexuală sau pe alte criterii de discriminare interzise prin lege.
Acordarea asistenţei medicale şi a îngrijirilor de sănătate poate fi întreruptă de către personalul medical în cazurile şi cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. în acest sens, dispoziţiile art. 653 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, stipulează că, atunci când medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au acceptat pacientul, relaţia poate fi întreruptă: 1. odată cu vindecarea bolii; 2. de către pacient; 3. de către medic, în următoarele situaţii: a) atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite; b) pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de medic.
Pentru a opera întreruperea relaţiei de asistenţă medicală, respectiv de acordare a îngrijirilor de sănătate, medicul va notifica pacientului, în situaţia prevăzută la punctul 3 lit. b), dorinţa terminării relaţiei, înainte cu minim 5 zile pentru ca acesta să găsească o alternativă, doar în măsura în care acest fapt nu pune în pericol starea sănătăţii pacientului, [art. 653 alin. (2) din Legea nr. 95/2006].
Obligaţia de diligenţă şi prudenţă în exercitarea profesiei
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii dispune în art. 655, cu valoare de principiu, că în acordarea asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate, personalul medical are obligaţia aplicării standardelor terapeutice stabilite prin ghi-duri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora,^ a standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective. în consecinţă, elementele de referinţă pentru acordarea asistenţei medicale şi respectiv a îngrijirilor de sănătate de către personalul medical sunt statuate în ghidurile de practică şi în standardele recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii în care medicul îşi desfăşoară activitatea.
per a contrario, ori de câte ori asistenţa medicală/îngrijirile de sănătate sunt acordate de către personalul medical cu abateri de la standardele terapeutice stabilite prin ghiduri de practică sau recunoscute de comunitatea medicală, vom fi în prezenţa unei asistenţe medicale neadecvate, astfel cum este definită de art. 658 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. în alţi termeni, nerespectarea standardelor terapeutice astfel cum au fost mai sus descrise de către personalul medical echivalează cu executarea necorespunzătoare (defectuoasă) a obligaţiilor de serviciu de către cei ce alcătuiesc, în concepţia legii, noţiunea de personal medical.
Obţinerea acordului informat al pacientului
Potrivit prevederilor art. 649 din Legea nr. 95/2006, pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament cu potenţial de risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent medical/moaşă, pacientului i se
solicită acordul scris. Pentru obţinerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa sunt datori să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia.
Informaţiile furnizate trebuie să conţină diagnosticul, natura şi scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor. prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului [art. 649 alin. (3) din lege). Din lecturarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate rezultă că personalul medical, înainte de efectuarea intervenţiei medicale, este obligat să purceadă la o informare corectă, completă şi pe înţelesul pacientului cu privire la starea sănătăţii sale, metodele de prevenţie, diagnostic şi tratament, riscurile acestora precum şi consecinţele neacordării asistenţei medicale.
Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat este de 18 ani. Minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa părinţilor sau reprezentantului legal, în următoarele cazuri:
- situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află. Suntem de părere că nu este necesar consimţământul informat al minorului nici în situaţia în care acesta nu are discernământul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află, dar părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, ca de exemplu, în situaţia în care aceştia nu sunt cunoscuţi, nu pot fi identificaţi sau nu se poate lua legătura cu ei, iar situaţia de urgenţă a minorului impune intervenţia medicală.
în legătură cu aceasta, art. 651 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 dispune că atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, medicul, asistentul medical/moaşa pot solicita autorizarea efectuării actului medical autorităţii tutelare sau pot acţiona fără acordul acesteia în situaţii de urgenţă, când intervalul de timp până la exprimarea acordului ar pune în pericol, în mod ireversibil, sănătatea şi viaţa pacientului.
- situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor sexuale şi reproductive. la solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani.
Excepţiile fiind expres prevăzute de lege. sunt limitative şi-şi vor găsi aplicare doar în cazurile avute în vedere de norma legală (art. 650 din Legea nr. 95/2006).
Cum era şi firesc, legea reglementează şi consecinţele acordării asistenţei medicale, respectiv a îngrijirilor de sănătate fără consimţământul informat al pacientului. Astfel, dispoziţiile art. 651 din Legea nr. 95/2006, prevăd că medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund atunci când nu obţin consimţământul informat al pacientului sau al reprezentanţilor legali ai acesteia, cu excepţia cazurilor în care pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, datorită situaţiei de urgenţă.
în consecinţă, cu excepţia lipsei discernământului pacientului cumulată cu imposibilitatea contactării reprezentantului legal sau al rudei celei mai apropiate datorită situaţiei de urgenţă în care se află, medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund pentru toate metodele de prevenţie, diagnostic şi tratament cu potenţial de risc aplicate fără consimţământul informat al pacientului. Se înţelege că astfel de conduite ale personalului medical constituie riscuri asigurabile şi producerea lor, pe lângă răspunderea personalului medical, atrag şi răspunderea asigurătorului de malpraxis medical.
