Capitalul social al societăților de asigurare
| Comentarii |
|
capitalul social al societăţilor de asigurare, Întinderea capitalului social. Aporturile permise la formarea capitalului social. Obiectul de activitate. Studiul de fezabilitate. Natura angajamentelor sau a riscurilor pe care asigurătorul îşi propune să le acopere. Metodele actuariale de calcul folosite pentru stabilirea rezervelor tehnice. Principiile programului de reasigurare şi lista cu reasigurătorii. Resursele financiare pentru acoperirea cheltuielilor
Capitalul social al societăților de asigurare prezintă câteva particularităţi în comparaţie cu capitalul social al societăţilor comerciale pe acţiuni din dreptul comun. Regulile specifice din materia asigurărilor privesc atât întinderea, cât şi modalitatea de formare a capitalului social.
Sediul materiei privind capitalul social al societăţilor de asigurare persoane juridice române, îl constituie Legea nr. 32/2000, în principal art. 16, precum şi Ordinul nr. 16/2012 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, Ordinul nr. 3105/2005’ pentru modificarea şi completarea Normelor privind actualizarea limitei minime a capitalului social vărsat al asigurătorilor, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3109/2004.
Întinderea capitalului social
Potrivit noilor modificării aduse Legii nr. 31/1990, capitalul social al societăţilor pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei, cu posibilitatea Guvernului de a modifica cel mult o dată la 2 ani plafonul minim al capitalului social, ţinând cont de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei a sumei de 25.000 euro.
Legislaţia din domeniul asigurărilor cuprinde câteva norme derogatorii în privinţa capitalului social. Astfel, art. 2 din Ordinul nr. 3109/2004 prevede că „de la data intrării în vigoare a prezentelor norme, capitalul social vărsat al asigurătorilor, se actualizează la următoarele valori:
a) 8.000.000 lei, pentru activitatea de asigurări generale, exceptând asigurările obligatorii;
b) 12.000.000 lei, pentru activitatea de asigurări generale;
c) 12.000.000 lei, pentru activitatea de asigurări de viaţă;
d) suma valorilor prevăzute la lit. a) şi c) sau b) şi c), după caz, în funcţie de activităţile de asigurare desfăşurate'.
Faţă de prevederile legale mai sus arătate, întinderea capitalului social al unei societăţi de asigurare variază în raport de categoriile de asigurări pe care asigurătorul ce se înfiinţează îşi propune să le exercite'.
Capitalul social, după distincţiile mai sus arătate, trebuie vărsat în întregime în momentul constituirii societăţii, mai precis, anterior solicitării autorizării de constituire de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Reţinem, în acest sens, dispoziţiile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 32/2000, potrivit cărora, capitalul social trebuie să fie depus integral atât la constituirea, cât şi la majorarea acestuia şi, de asemenea, prevederile art. 12 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 32/2000, care pentru
obţinerea autorizaţiei de funcţionare impun şi prezentarea dovezilor în legătură cu vărsarea capitalului social în contul unei bănci autorizate de Banca Naţională a României.
în ceea ce priveşte momentul vărsării capitalului social al asigurătorilor societăţi comerciale, observăm deosebirea în comparaţie cu societatea pe acţiuni reglementată de Legea nr. 31/1990. Potrivit art. 9 din această lege, societatea pe acţiuni se constituie prin subscriere integrală şi simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripţie publică. în cazul subscrierii integrale şi simultane a capitalului social de către toţi semnatarii actului constitutiv, capitalul social vărsat la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris. Diferenţa de capital social subscris va fi vărsată: pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la data înmatriculării societăţii: pentru acţiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării.
Prin urmare, o societate de asigurare, pentru a se constitui în mod legal şi a obţine autorizaţia din partea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, va trebui să aibă întregul capital social vărsat în momentul constituirii.
Aporturile permise la formarea capitalului social
Fiind obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de aduce în societate o anumită valoare patrimonială, aportul societăţilor de asigurare este supus unor reguli derogatoriii de la dreptul comun al societăţilor comerciale. Regulile speciale privesc, în principal, obiectul aportului şi modalitatea de vărsare a cestuia.
După cum este cunoscut, la societăţile comerciale obişnuite, asociaţii pot subscrie orice fel de bun sau valoare patrimonială, iar la societăţile de persoane, şi aporturi în cunoştinţe specifice. De aceea, în doctrina de specialitate se tratează aportul în numerar, aportul în natură şi aportul în muncă, în funcţie de obiectul acestuia. Pentru societăţile de asigurare, reglementările legale permit doar aporturile în numerar. în acest sens, potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 32/2000, capitalul social subscris al societăţii de asigurare trebuie să fie depus integral în formă bănească, atât la constituirea, cât şi la majorarea acestuia.
în lipsa unor reglementări speciale în domeniul asigurărilor, formarea capitalului social al unei societăţi de asigurare urmează procedurile instituite de Legea nr. 31/1990 referitoare la societăţile pe acţiuni. în concret, o societate de asigurare îşi poate acumula capitalul social necesar, urmând procedura constituirii simultane sau cea a constituirii prin subscripţie publică''.
Capitalul social şi alte resurse ale societăţii
Capitalul social nu trebuie confundat cu alte resurse de care dispune şi pe care trebuie să le deţină asigurătorii, precum: fondul de rezervă liber vărsat, fondul de siguranţă şi rezervele tehnice.
Fondul de rezervă, potrivit Legii nr. 32/2000, reprezintă totalul sumelor cu care membrii societăţilor mutuale de asigurare contribuie la crearea acesteia.
Fondul de siguranţă reprezintă o treime din marja de solvabilitate minimă pe care trebuie să o deţină fiecare asigurător autorizat să funcţioneze.
Marja de solvabilitate constituie limita minimă de resurse financiare pe care trebuie să o deţină asigurătorul în orice moment, în vederea satisfacerii creanţelor asiguraţilor sau a altor creditori ai societăţii.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 32/2000, asigurătorul care exercită o activitate de asigurări generale, are obligaţia să constituie şi să menţină rezerva de prime, rezerva de daune, rezerva de daune neavizate, rezerva de catastrofă, rezerva pentru riscuri neexpirate şi rezerva de egalizare. întinderea acestor rezerve, precum şi activele admise să le acopere, sunt stabilite prin Norme, de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Obiectul de activitate
Potrivit art. 8 lit. c) din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv trebuie să cuprindă clauze privind obiectul de activitate al societăţii ce se înfiinţează. Din punctul de vedere al contractului de societate comercială, obiectul îl reprezintă prestaţiile la care se obligă acţionarii, adică aporturile la formarea sau majorarea capitalului social, iar în sensul limbajului curent al societăţilor comerciale, noţiunea de obiect desemnează activitatea societăţii. Legea nr. 31/1990 consacră principiul libertăţii alegerii obiectului de activitate al societăţilor comerciale obişnuite, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale.
Dreptul asigurărilor cuprinde unele reguli speciale cu privire la obiectul de activitate al societăţilor de asigurare. Astfel, printre condiţiile necesare autorizării constituirii asigurătorilor, enumerate în art. 12 din Legea nr. 32/2000. la alin. (4) lit. f), figurează şi aceea potrivit căreia societatea trebuie să desfăşoare exclusiv activitate de asigurare.
Art. 3 din aceeaşi lege, după ce stipulează că activitatea de asigurare se grupează în asigurări de viaţă şi asigurări generale, dispune că un asigurător poate desfăşura numai una dintre cele două categorii de asigurări. După cum se poate observa, spre deosebire de dreptul comun, unde societatea pe acţiuni poate avea ca obiect, de principiu, orice fel de operaţiuni economice şi comerciale, societatea de asigurare, pentru a se constitui în mod legal, trebuie să-şi stabilească în obiectul de activitate exclusiv exercitarea comerţului cu asigurări. Dar nu toate opera
ţiunile de asigurare pot constitui obiectul de activitate al unui asigurător societate comercială.
Aşa cum arătam anterior, legea permite asigurătorilor să desfăşoare doar una din cele două categorii de asigurări. Altfel spus, o societate de asigurare care-şi propune să încheie asigurări de viaţă, nu poate practica asigurările generale şi invers.
La nivelul Uniunii Europene, separarea celor două categorii de asigurări s-a realizat prin Directiva nr. 2002/83/CE, care recomandă statelor membre să nu autorizeze un asigurător ce-şi propune să desfăşoare simultan activităţi de asigurare de viaţă şi asigurare generală’. Finalitatea acestei dispoziţii a fost aceea ca interesele titularilor de asigurări de viaţă şi ale titularilor de asigurări generale să fie protejate, iar obligaţiile financiare minime referitoare la una din activităţi să nu fie suportate de cealaltă activitate, ok
Cu toată exactitatea prevederilor legale privind unicitatea obiectului de activitate constând în exercitarea numai a uneia din categoriile de asigurări menţionate la art. 3 din Legea nr. 32/2000, societăţile de asigurare pot efectua şi alte operaţiuni comerciale. Este vorba de art. 19 din Legea nr. 32/2000, care dispune că asigurătorii pot investi sau fructifica capitalul social, rezervele de capital şi rezervele tehnice, în bunuri mobiliare şi imobiliare, precum acţiuni, obligaţiuni, alte titluri de participaţie, depozite bancare, clădiri destinate activităţii proprii sau închirierii. Este fără putinţă de tăgadă că operaţiunile enumerate de art. 19 din Legea nr. 32/2000, sunt activităţi lucrative. Deci, chiar dacă în aparenţă obiectul de activitate al unei societăţi de asigurare trebuie să privească exclusiv activităţi de asigurare, în realitate, aceasta poate exercita şi alte operaţiuni economice. în toate cazurile, însă, exercitarea acestor categorii de activităţi lucrative, rezervate societăţilor de asigurare, sunt limitate, aşa cum însuşi art. 19 prevede, la capitalul social şi la rezervele tehnice.
Studiul de fezabilitate
Pentru ca o societate comercială de asigurare să fie constituită în mod legal şi să obţină autorizarea din partea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, este necesar ca, pe lângă actele constitutive, acţionarii să întocmească un înscris ce poartă denumirea de studiu de fezabilitate.
Reglementările din domeniul asigurărilor nu se preocupă de natura juridică a studiului de fezabilitate, însă, în ce ne priveşte, suntem de părere că nu poate fi considerat ca făcând parte din categoria actelor constitutive ale societăţii, deşi el trebuie elaborat în momentul constituirii asigurătorului. Cercetând dispoziţiile legale [art. 12 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 32/2000], se observă că în conţinutul studiului de fezabilitate nu sunt incluse aspecte ce ţin de constituirea societăţii de asigurare, precum: acţionari, obiect, capital etc.
Elementele studiului de fezabilitate se referă mai mult la organizarea şi funcţionarea asigurătorului, motiv pentru care socotim că natura juridică a acestui înscris este aceea a unui act dezvoltător privind organizarea, funcţionarea şi managementul societăţii comerciale de asigurare.
Principalele elemente pe care trebuie să le conţină studiul de fezabilitate sunt prevăzute în art. 12 din Legea nr. 32/2000 şi diferă în funcţie de categoria de asigurări pe care îşi propune societatea să o practice.
Natura angajamentelor sau a riscurilor pe care asigurătorul îşi propune să le acopere
Exprimarea legiuitorului în legătură cu clauza mai sus enunţată este mai degrabă economică decât juridică. Aceasta pentru că angajamentele se înfăţişează din punct de vedere juridic sub forma contractelor de asigurare, iar riscurile pe care asigurătorul îşi propune să le acopere acreditează ideea că un asigurător, după ce a optat pentru una din cele două categorii de asigurări, poate practica toate clasele şi formele de asigurare din categoria respectivă, sau doar o parte din acestea. Considerăm că era mai potrivit ca legiuitorul să fi folosit sintagma „clase de asigurări” în loc de riscuri asigurate, aceasta deoarece clasele de asigurări sunt reglementate, în schimb riscurile nu sunt prevăzute de sine stătătoare, ci tot prin prisma claselor de asigurări.
Norma legală, aşa cum a fost mai sus reprodusă, trebuie interpretată în sensul că, indiferent dacă asigurătorul practică toate sau doar o parte din clasele de asigurări, aferente unei categorii de asigurare, el are posibilitatea să încheie asigurări doar cu privire la anumite riscuri dintr-o clasă sau din mai multe clase de asigurări, în toate cazurile însă, în spiritul prevederilor legale, studiul de fezabilitate trebuie să indice felul contractelor de asigurare pe care intenţionează să le încheie, precum şi riscurile pe care îşi propune să le acopere.
Metodele actuariale de calcul folosite pentru stabilirea rezervelor tehnice
Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 32/2000 prin O.U.G. nr. 201/2005, fiecare asigurător pentru a obţine autorizarea funcţionării trebuie să fie în relaţii de muncă cu cel puţin un actuar. Atribuţiile actuarilor sunt enumerate în art. 12 din lege, printre acestea sunt: determinarea valorii rezervelor tehnice, calculul primelor de asigurare, calculul marjei de solvabilitate etc.
în ştiinţa actuarială se folosesc diverse metode de calcul a tarifelor de prime pentru stabilirea ulterioară a marjei de solvabilitate, care diferă în raport de o serie de factori, precum tipurile de asigurare pentru care se calculează, unitatea de timp luată ca referinţă, rata daunelor aproximative pentru asigurarea aleasă etc.
Principiile programului de reasigurare şi lista cu reasigurătorii
Potrivit acestei cerinţe legale, societăţile de asigurare, indiferent de categoria de asigurare pe care o practică, trebuie să elaboreze un program de reasigurare. Reasigurarea reprezintă operaţiunea de asigurare a unui asigurător sau reasigurător de către un reasigurător.
Normele nr. 16/2012 ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor prevăd în Anexa nr. 2 elementele programului de reasigurare: criteriile de selectare a unui reasigurător; schema programului de reasigurare al întregului portofoliu; limitele reasigurării automate, pe clase şi riscuri acoperite, termenele şi condiţiile contractuale; criterii cu privire la reasigurările facultative, pe risc şi pe eveniment, bazate pe analiza riscului şi a costurilor reasigurării; capacitatea de subscriere conferită, pe contract şi pe întregul program de reasigurare; evaluarea actuarială a riscului şi a faptului că acesta a fost transferat aşa cum s-a avut în vedere; sistemul de raportare şi principiile controlului intern în ceea ce priveşte programul de reasigurare; sistemul de verificare a raportării daunelor care sunt în sarcina reasigurătorului şi de verificare a sumelor datorate de către acesta.
Componentele fondului de siguranţă
Pentru realizarea finalităţii regulilor de prudenţă financiară în asigurări, legiuitorul instituie în sarcina asigurătorilor obligaţia de a-şi constitui fonduri băneşti sau de a deţine bunuri mobile sau imobile în vederea creării de lichidităţi cu scopul de a consolida situaţia patrimonială.
Dintre acestea, un rol deosebit îl are fondul de siguranţă. Legiuitorul defineşte fondul de siguranţă prin raportare la marja de solvabilitate minimă, arătând că este o treime din aceasta. Metodologia de stabilire a fondului de siguranţă este reglementată pentru asigurările generale de Ordinul nr. 3/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind metodologia de calcul al marjei de solvabilitate de care dispune asigurătorul care practică asigurări generale, al marjei de solvabilitate minime şi al fondului de siguranţă, iar pentru asigurările de viaţă, de Ordinul nr. 4/2008 '' pentru punerea în aplicare a Normelor privind metodologia de calcul al marjei de solvabilitate de care dispune asigurătorul care practică asigurări de viaţă, al marjei de solvabilitate minime şi al fondului de siguranţă.
Valoarea minimă a fondului de siguranţă diferă în raport de categoria de asigurări pe care o practică asigurătorul. Astfel, fondul minim de siguranţă pentru societăţile de asigurare ce încheie asigurări generale, este echivalentul în lei a 2,2
milioane de euro, la data raportării, care în funcţie şi de clasele de asigurări practicate, se poate ridica până la echivalentul în lei a 3,2 milioane de euro. Fondul minim de siguranţă pentru o societate care exercită asigurări de viaţă este echivalentul în lei a 3,5 milioane de euro.
Indiferent de categoria de asigurări pe care o practică societatea de asigurare, componentele fondului minim de siguranţă sunt următoarele:
- rezervele minime de capital, din reevaluare, legale, statutare şi de conversie;
- profitul net rezultat după deducerea dividendelor care trebuie plătite, sau, după caz, pierderea înregistrată de asigurător;
- acţiunile preferenţiale cumulative;
- titlurile de valoare cu durată determinată şi alte titluri de valoare, inclusiv acţiunile preferenţiale cumulative, altele decât cele menţionate la punctul de mai sus'.
Cu încuviinţarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor mai pot fi incluse şi rezervele nete ascunse provenind din evaluarea activelor, în măsura în care aceste rezerve nu au o natură excepţională.
Resursele financiare pentru acoperirea cheltuielilor
Resursele financiare pentru acoperirea cheltuielilor diferă în raport de clasele de asigurare şi de limita în timp.
Astfel, sub aspectul întinderii în timp, art. 12 din Legea nr. 32/2000 prevede că pentru primele trei exerciţii financiare, studiul de fezabilitate trebuie să cuprindă următoarele elemente:
a) estimarea cheltuielilor aferente conducerii executive. Aceste cheltuieli sunt cele privind administrarea şi conducerea societăţii şi privesc retribuţia administratorilor, directorilor, membrilor consiliului de supraveghere, membrilor directoratului şi a personalului societăţii;
b) estimarea primelor şi a daunelor. Prima reprezintă suma de bani pe care o plăteşte asiguratul (contractantul) asigurătorului pentru asumarea riscului şi este denumită şi preţul asigurării. Prin daună se înţelege prejudiciul suferit de asigurat în urma realizării cazului asigurat. Prin urmare, estimarea despre care face vorbire legea trebuie să se refere la volumul primelor prognozate pe trei exerciţii financiare şi a daunelor posibil a se produce. Dacă se vrea o estimare detaliată a daunelor, aceasta diferă în raport de clasele de asigurări şi de riscurile asigurate, pentru că fiecare risc şi clasă de asigurări îşi au propria rată de daună;
c) bugetul de venituri şi cheltuieli. Potrivit acestei menţiuni, acţionarii trebuie să prevadă în studiul de fezabilitate sumele preconizate a se dobândi cu titlu de venituri, realizate, spre exemplu, prin învestirea şi fructificarea resurselor financiare şi, de asemenea, sumele alocate pentru satisfacerea costurilor aferente desfăşurării activităţii;
d) estimarea resurselor financiare necesare constituirii rezervelor tehnice şi a marjei de solvabilitate.
Arătam în cele de mai sus că menţiunile obligatorii ale studiului de fezabilitate diferă şi în funcţie de clasele de asigurări pe care societatea ce se înfiinţează îşi propune să le practice. în acest sens, legea prevede că în cazul în care asigurătorii îşi propun încheierea asigurărilor de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate, în cursul deplasării sau absenţelor de la domiciliu, ori de la locul de reşedinţa permanentă, studiul de fezabilitate trebuie să indice resursele de care dispune asigurătorul pentru acordarea asistenţei, precum şi următoarele elemente:
- informaţii privind existenţa personalului calificat;
- menţiuni privind dotarea cu echipamentul tehnic adecvat. Legea impune solicitantului autorizării de constituire să depună în faţa Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi dovezi cu care să se probeze existenţa personalului calificat şi dotarea cu echipamentul tehnic adecvat;
- reţeaua de asistenţă ce urmează a fi folosită pentru îndeplinirea obligaţiilor aferente acestei clase de asigurări.
Studiul de fezabilitate trebuie să cuprindă şi menţiuni privind „un sistem de tehnologie a informaţiei adecvat derulării optime a activităţii de asigurare pe care îşi propune să o practice”.
întrucât normele legale nu impun o anumită formă studiului de fezabilitate, înseamnă că acesta poate fi încheiat în formă autentică sau poate îmbrăca forma înscrisului sub semnătură privată, indiferent de forma actelor constitutive ale asigurătorilor.
