Caracterele obligaţiei de întreţinere
| Comentarii |
|
caracterele obligaţiei de întreţinere, Enumerare. Obligaţia de întreținere este imperativ prevăzută de lege, personală, reciprocă, cu executare succesivă, variabilă și divizibilă
Enumerare.
Caracterele obligaţiei legale de întreţinere pot fi desprinse din normele juridice care o reglementează, precum şi din scopul ei. Astfel, se poate spune că această obligaţie, înfăţişându-se atât sub forma unui drept de creanţă, cât şi sub forma unei datorii de întreţinere, se deosebeşte de celelalte obligaţii reglementate de Noul Cod Civil, având următoarele caractere: este imperativ prevăzută de lege să satisfacă permanent nevoile creditorului întreţinerii şi este o obligaţie personală, atât în privinţa creditorului, cât şi a debitorului; este o obligaţie, de regulă, reciprocă şi divizibilă, atât activ, cât şi pasiv, cu executare succesivă, variabilă ca întindere, fel şi mod de executare, în funcţie de nevoile creditorului şi de posibilităţile debitorului. Să analizăm fiecare caracter.
Obligaţia este imperativ prevăzută de lege.
Acest caracter imperativ al obligaţiei legale de întreţinere înseamnă că părţile nu o pot înlătura sau restrânge cu anticipaţie prin acte juridice, ea impu-nându-se pe tot timpul cât creditorul este în nevoie din cauza incapacităţii de a munci.
Ţinând seama de caracterul imperativ al obligaţiei în discuţie, instanţele judecătoreşti au statuat că nu sunt valabile convenţiile şi actele unilaterale de renunţare definitivă pe viitor la dreptul de întreţinere, în întregime sau chiar şi numai în parte, prin restrângerea dreptului. în ceea ce priveşte însă restrângerile temporare ale dreptului de întreţinere, instanţa supremă a statuat că acestea vor fi valabile dacă sunt încuviinţate de către instanţa de judecată.
Referitor la renunţarea datorată pentru trecut, s-a apreciat că aceasta trebuie considerată valabilă, deoarece se presupune că, atâta timp cât cel îndreptăţit la întreţinere nu a solicitat-o, înseamnă că el nu s-a aflat în nevoie.
Obligaţia este personală.
Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere este prevăzut expres în art. 514 alin. (1) Noul Cod Civil, întrucât legea prevede obligaţia de întreţinere numai între anumite persoane şi numai pentru a asigura existenţa persoanelor îndreptăţite la întreţinere, atât în privinţa creditorului, cât şi a debitorului. Ea se stinge prin moartea debitorului sau a creditorului, dacă prin lege nu se prevede altfel [art. 514 alin. (2)].
Din caracterul personal al acestei obligaţii rezultă următoarele consecinţe:
a) creanţa de întreţinere este insesizabilă, adică dreptul la întreţinere nu poate fi urmărit decât în condiţiile prevăzute de lege;
b) creanţa este exceptată de la regula compensaţiei legale, ea putând forma numai obiectul compensaţiei judiciare;
c) obligaţia de întreţinere este incesibilă, adică netransmisibilă, atât în ceea ce priveşte dreptul la întreţinere, cât şi în ceea ce priveşte datoria de întreţinere; ea nu se transmite nici la moştenitori, nici activ şi nici pasiv, cu o singură excepţie, aceea a trecerii îndatoririi de întreţinere la moştenitorii debitorului care a fost obligat să întreţină un minor sau care l-a întreţinut fără să fi avut o asemenea obligaţie.
Obligaţia de întreţinere este, de regulă, reciprocă.
Aceasta înseamnă că fiecare dintre persoanele între care legea o prevede poate pretinde întreţinere, când se află în nevoie din cauza incapacităţii de a munci, de la cealaltă persoană care are mijloace îndestulătoare, adică fiecare persoană din raportul de obligaţie poate avea faţă de cealaltă fie calitatea de creditor, fie calitatea de debitor al întreţinerii.
Prin excepţie de la regulă, obligaţia de întreţinere este unilaterală, adică între anumite persoane, una poate avea numai calitatea de creditor, iar alta numai calitatea de debitor. Este cazul întreţinerii copiilor minori de către părinţii fireşti ori adoptatori, a copilului major aflat în continuarea studiilor până la 26 de ani, a minorului luat spre creştere fără împlinirea formelor de adopţie.
Obligaţia de întreţinere este cu executare succesivă.
Debitorul obligaţiei de întreţinere este dator să asigure existenţa fiecărei zile a îndreptăţitului sau creditorului întreţinerii, să îi satisfacă nevoile treptat, pe măsură ce ele apar, ceea ce înseamnă că executarea se face succesiv, prin prestaţii periodice.
Realizarea finalităţii obligaţiei de întreţinere presupune prestarea cu regularitate a celor necesare traiului persoanei în nevoie. Aceste prestaţii periodice, prin finalitatea lor, nu pot fi înlocuite cu o prestaţie unică, sub forma unei plăţi anticipate a cantităţii de produse în natură datorate pe viitor sau a unei sume globale, care să totalizeze sumele periodice exigibile în viitor.
Cu toate acestea, în cazurile în care îndatorirea de întretinere este prin lege limitată în timp, cum ar fi întreţinerea datorată de părinţi copiilor minori sau întreţinerea datorată după divorţ soţului vinovat de desfacerea căsătoriei, se apreciază că ar fi posibilă o aproximare anticipată a cuantumului total al întreţinerii pe aceste perioade determinate. Astfel, în cazurile în care există garanţii îndestulătoare că restul obligaţiei de întreţinere poate fi realizat şi printr-o executare simultană a obligaţiei de întreţinere, adică printr-o prestaţie unică, acest mod de executare ar trebui prevăzut ca admisibil.
Obligaţia de întreţinere este variabilă.
Caracterul variabil al obligaţiei de întreţinere trebuie înţeles în sensul că obligaţia se poate modifica în raport de schimbările ce pot interveni în nevoile creditorului, în mijloacele debitorului sau chiar în amândouă.
Dreptul instanţei judecătoreşti de a mări sau a micşora, după împrejurări, obligaţia de întreţinere decurge din dispoziţiile legii (art. 529 Noul Cod Civil), conform cu care întreţinerea se stabileşte ca întindere, fel şi mod de executare în funcţie de nevoile creditorului şi de mijloacele debitorului.
Obligaţia de întreţinere este, de regulă, divizibilă.
Ca şi în dreptul comun, şi în dreptul familiei, obligaţiile cu mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori sunt supuse, cu unele excepţii, regulii divizibi-litătii.
In ceea ce priveşte divizibilitatea, art. 523 Noul Cod Civil, referindu-se la cazul când debitorul trebuie să presteze întreţinere la mai mulţi creditori îndreptăţiţi în acelaşi timp şi nu o poate presta, arată că acesta va putea cere instanţei de tutelă, ţinând seama de nevoile fiecărui creditor, ca întreţinerea să se plătească fie numai unuia dintre ei, fie să se împartă între mai multe persoane sau toate persoanele îndreptăţite să o ceară. în acest caz, instanţa hotărăşte, totodată, modul în care se împarte întreţinerea între persoanele care urmează a o primi.
Contractul de întreţinere, prin care una din părţi înstrăinează un bun al său în schimbul obligaţiei luate de dobânditor de a o întreţine, este un contract nenumit, aleatoriu, sinalgamatic, consensual şi translativ de proprietate.
Aşadar, transferul proprietăţii bunului ce constituie obiectul contractului, de la creditor la debitor, se produce uno ic tu, şi nu succesiv, cum este obligaţia părţii de a presta întreţinerea.
Atâta timp cât contractul nu a fost desfiinţat cu efectul
Citește mai mult
retroactiv al reîntoarcerii bunului în patrimoniul vânzătorului, contractul îşi produce pe deplin efectele sale translative de proprietate.La deschiderea succesiunii vânzătorului, [bunul] nu se mai găseşte în patrimoniul acestuia, încât moştenitorii nu pot solicita intrarea lui în masa succesorală supusă partajului.
C.A. Craiova, decizia civilă nr. 1393/1995, Revista juridică a Olteniei - C.A. şi Parchetul C.A. Craiova - nr. 1-2/1996, p. 55