Obiectul popririi
| Comentarii |
|
obiectul popririi, potrivit actualei reglementări (NCPC), este circumscris la sumele de bani, titlurile de valoare, bunurile mobile incorporale, precum şi bunurile mobile corporale ale debitorului detinute de către tert în numele debitorului în condiţiile art. 732 alin. (1) NCPC, datorate la data înfiinţării popririi ori în viitor.
Sumele de bani pot face obiectul popririi dacă sunt depuse în conturi bancare, urmărindu-se atât soldul creditor al acestor conturi, cât şi încasările viitoare, potrivit art. 780 alin. (2) NCPC.
în cazul în care creanţa creditorului constă în plata unei obligaţii de întreţinere, a unei alocaţii pentru copii sau în sume datorate în vederea despăgubirilor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, obiectul popririi îl constituie salariul ori alte venituri periodice asimilate lui.
Atât vechea reglementare, cât şi noul Cod de procedură civilă au determinat în mod explicit obiectul popririi, evitând folosirea unor termeni generici precum acela de „efecte” pentru a înlătura controversele în legătură cu această noţiune, interpretată greşit în literatura de specialitate.
într-o primă concepţie", noţiunea de „efecte” a fost interpretată într-un sens larg, incluzând alături de bunurile mobile incorporale ce pot fi urmărite pe această cale şi bunurile mobile corporale.
Concepţia exprimată este în concordanţă cu reglementările cuprinse în Codul de procedură francez care reglementează în mod expres posibilitatea înfiinţării popririi asupra bunurilor mobile datorate de către terţ debitorului poprit, reglementare rămasă în vigoare şi după adoptarea Legii nr. 61-650 din 9 iulie 1991, cu privire la reforma procedurilor civile de executare.
Potrivit art. 557 C. proc. civ. francez, pe calea popririi se pot urmări şi bunurile mobile prin destinaţie, împrejurare ce poate crea dificultăţi în urmărire, atunci când acelaşi imobil ar face obiectul şi unei garanţii ipotecare, aşa cum s-a semnalat în literatura de specialitate'-’'.
După altă opinie, noţiunii de „efecte" i s-a dat un înţeles restrâns, înţelegându-se prin aceasta numai titlurile de valoare, cu argumentul că în ipoteza urmăririi unor astfel de titluri legiuitorul trimite, în ceea ce priveşte procedura vânzării şi a distribuirii preţului, la regulile de vânzare silită mobiliară.
O noutate a Codului de procedură civilă privind obiectul popririi este aceea a urmăririi în această formă de executare a bunurilor mobile pe care terţul le foloseşte în numele debitorului şi asupra cărora este aplicat sechestrul.
Prin aplicarea măsurii sechestrului, bunurile mobile sunt indisponibilizate în sensul că asupra lor debitorul nu mai poate face acte de dispoziţie, fiind lăsate în depozitul acestuia sau al terţului până la valorificare. Urmărirea bunurilor sechestrate nu reprezintă o veritabilă urmărire prin poprire, ci o vânzare a bunurilor mobile, fiindcă după valorificare preţul se distribuie creditorilor potrivit cu natura creanţei şi rangul preferenţial, terţul având doar calitatea de depozitar al bunurilor până la vânzarea silită.
O condiţie generală pe care trebuie să o îndeplinească obiectul popririi este aceea ca la data înfiinţării popririi să facă parte din patrimoniul debitorului, chiar dacă la data popririi în numele său bunul era deţinut de către un terţ, în caz contrar poprirea va fi apreciată ca fiind fără obiect, neavând nicio relevanţă juridică împrejurarea că asupra sumei urmărite sau a titlurilor de valoare terţul trebuie să facă plata la data începerii procedurii execuţionale ori în viitor.
S-ar putea obiecta că debitorul este ţinut să răspundă atât cu bunurile sale prezente, cât şi cu cele viitoare, potrivit dreptului de garanţie comună a creditorilor chirografari, dar una din condiţiile popririi este aceea a existenţei raportului juridic dintre debitor şi terţul poprit la data înfiinţării popririi, ceea ce presupune existenţa creanţei ce se urmăreşte, chiar dacă această creanţă nu a devenit şi exigibilă.
Astfel, se pot urmări atât sumele ajunse la scadenţă, cât şi cele cu scadenţe periodice, după cum vom observa lipsa disponibilului bănesc dintr-un cont neputând fi un impediment la urmărire, astfel că în raport de alimentarea contului, creditorul îşi poate îndestula creanţa.
În privinţa sumelor de bani supuse popririi, s-a susţinut o altă condiţie, şi anume ca acestea să fie exprimate în moneda naţională, potrivit regulii executării oricărei obligaţii de plată"'.
Deşi opinia a fost exprimată în condiţiile în care, pentru efectuarea unei plăţi cu mijloace de plată străine, era necesară autorizarea Ministerului Finanţelor, conform Decretului nr. 210/1960, principiul este valabil şi astăzi, moneda naţională fiind deocamdată unitatea de măsură valorică a prestaţiilor efectuate în baza unor raporturi juridice ce se execută pe teritoriul tării.
Potrivit acestui principiu, în cazul sumelor care fac obiectul popririi şi care constau în disponibilităţi în valută, instituţiile de credit sunt autorizate să efectueze convertirea în lei la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României, fără consimţământul titularului.
