Natura juridică a căsătoriei
| Comentarii |
|
natura juridică a căsătoriei, 1. Casatoria privită ca un contract 2. Căsătoria ca act statutar
1. Casatoria privită ca un contract
Ținând cont de caracterele juridice specifice, natura contractualistă a căsătoriei (aşa numita teorie a căsătoriei - contract) a fost în general contestată cu următoarele argumente:
- în cadrul contractului civil, fiecare parte urmăreşte satisfacerea propriilor scopuri, în timp ce, la încheierea căsătoriei, viitorii soţi urmăresc un scop comun, şi anume întemeierea unei familii;
- părţile stabilesc conţinutul contractului, în limitele prevăzute de art. 1169 C. civ., pe când căsătoria este un act juridic condiţie, viitorii soţi neputând adăuga nimic la structura şi conţinutul acestuia;
- în principiu, contractele civile sunt susceptibile de modalităţi (termen, condiţie), în timp ce căsătoria este un act juridic pur şi simplu;
- contractul se încheie prin acordul de voinţă concordant al părţilor, potrivit art. 1166 C. civ. (mutuus consensus) şi poate înceta prin acordul de voinţă simetric
{mutuus dissensus), în timp ce în materia căsătoriei mutuus dissensus are o aplicaţie specială;
- contractele bilaterale sunt supuse rezoluţiunii sau rezilierii, pentru neexecutare, în timp ce căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, potrivit art. 373 şi urm. C. civ.;
- regimul juridic al nulităţilor în materia căsătoriei este diferit de cel al nulităţii actului juridic [anumite cauze de nulitate - cum este eroarea, reglementată restrictiv de art. 298 alin. (2) C. civ. - au un conţinut specific în cazul căsătoriei; nulitatea absolută a căsătoriei poate fi acoperită în anumite condiţii etc.].
Este de observat, totuşi, că diferenţele nu sunt chiar atât de nete pe cum par la prima vedere:
- şi în cazul anumitor contracte părţile urmăresc un scop comun (de exemplu, contractul de societate);
- liberalizarea divorţului a dus la posibilitatea desfacerii căsătoriei prin consimţământ mutual (mutuus dissensus) pe cale administrativă, notarială sau judiciară;
- divorţul bazat pe culpă, pronunţat de instanţa de judecată acţionează ca o „reziliere judiciară” a căsătoriei, pronunţată de instanţă ca urmare a neîndeplinirii de către soţi a obligaţiilor specifice căsătoriei;
Aşa fiind, nu poate fi negată categoric natura contractualistă a căsătoriei, deoarece argumentele contrare nu sunt de necombătut. într-adevăr, dacă avem în vedere atât caracterele juridice ale căsătoriei, cât şi faptul că nucleul acesteia îl constituie acordul de voinţă al viitorilor soţi, se poate considera că aceasta are o natură contractuală, fiind un contract unic prin caracteristicile sale.
2. Căsătoria ca act statutar
În literatura juridică română s-a formulat şi opinia potrivit căreia căsătoria nu ar fi un act bilateral, ci un act juridic „statutar", complex, la care participă două persoane, unicitatea actului fiind dată de cauza juridică unică. Această structură a căsătoriei, care nu s-ar baza pe un acord de voinţe, ar decurge din caracterul său de act juridic - uniune, consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi având acelaşi conţinut juridic şi aceeaşi cauză - întemeierea unei familii.
Discuţia se situează pe un plan mai general, în contextul delimitării contractelor/convenţiilor de actele juridice unilaterale la care participă mai multe persoane (aşa-numitele acte unilaterale complexe/conjunctive). Plecând de la premisa că orice convenţie presupune o contrarietate de scopuri şi interese, care se conciliază în acordul de voinţe, s-a constatat că anumite categorii de acte, tradiţional calificate drept bilaterale sau convenţii, ar trebui de fapt încadrate în categoria actelor unila
terale (contractul de societate civilă, actele statutare, actele de înfiinţare a asociaţiilor şi fundaţiilor etc.).
Cu privire strictă la căsătorie, declaraţia unilaterală de voinţă este înţeleasă ca fiind făcută în sensul consimţământului viitorilor soţi de a se supune regulilor obiective ale acestei instituţii. Cauza juridică a căsătoriei este unică şi indivizibilă, respectiv constituirea unei familii, a unei uniuni de persoane, cu caracteristici şi regim juridic specifice.
Prin urmare, căsătoria nu ar avea la bază acordul de voinţe al viitorilor soţi, ci manifestarea unilaterală de voinţă a fiecăruia dintre viitorii soţi, în scopul întemeierii unei familii.
Considerăm că o asemenea calificare este discutabilă.
La baza actului unilateral conjunctiv/colectiv nu stă exclusiv ideea unui scop comun (interes comun), ci şi realitatea că participanţii la un asemenea act nu se pot găsi în situaţii juridice opuse, asemenea debitorului şi creditorului.
Chiar dacă efectele căsătoriei sunt strict reglementate de lege, căsătoria fiind un act juridic-condiţie, de „adeziune" la un anumit statut legal, este de remarcat faptul că aceste efecte implică drepturi şi obligaţii reciproce între soţi, care presupun şi raporturi juridice de tipul subiect activ/creditor - subiect pasiv/debitor (de exemplu, fiecare soţ are, concomitent, calitatea de subiect activ şi subiect pasiv al obligaţiilor reciproce nepatrimoniale, cum ar fi obligaţia de fidelitate, obligaţiile conjugale, obligaţia de a locui împreună, obligaţia de a-şi acorda sprijin moral şi material reciproc, dar pot avea şi calitatea de creditor, respectiv de debitor în raporturile patrimoniale, cum sunt cele ce decurg din regimul matrimonial sau cele întemeiate pe obligaţia legală de întreţinere). Altfel spus, prin căsătorie soţii îşi asumă angajamente reciproce.
Deşi conţinutul acestor angajamente este determinat prin lege, actul juridic al căsătoriei constituie premisa indispensabilă pentru ca aceste efecte să se producă. Or, mecanismul actului unilateral este inapt pentru a explica asumarea reciprocă a obligaţiilor inerente căsătoriei, actul unilateral fiind susceptibil de a genera obligaţii doar în sarcina autorului său. în cazul căsătoriei, fiecare dintre viitorii soţi dobândeşte drepturile care decurg din actul căsătoriei şi îşi asumă faţă de celălalt soţ obligaţiile corelative, ceea ce înseamnă că nu suntem în prezenţa unei manifestări unilaterale de voinţă, ci a unui acord de voinţe în sensul producerii de efecte juridice între părţile care au încheiat actul căsătoriei.
„Bilateralitatea" nu exlude însă calificarea căsătoriei ca fiind un „act statutar", având în vedere faptul că nu întotdeauna aderarea la un statut legal se realizează prin mecanismul actului unilateral.
Potrivit art. 1166 C. civ., contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
întrucât actul căsătoriei nu dă naştere „unui raport juridic", ci unui statut legal, s-ar putea considera că acesta nu poate fi calificat ca şi un contract în sensul art. 1166 C. civ., chiar dacă presupune un acord de voinţe.
Pe de altă parte, monopolismul contractual tinde la calificarea oricărui acord de voinţe ca fiind un contract, ceea ce are o bună raţiune practică, întrucât, în definitiv, regimul juridic al contractului este aplicabil ori de câte ori nu sunt instituite norme derogatorii într-o anumită materie.
Este binevenită explorarea existenţei unei categorii distincte de acte bilaterale care ies din sfera contractului, în virtutea unor caracteristici speciale, nepatrimo-nialitatea actului juridic putând constitui, de exemplu, un criteriu, cu atât mai mult cu cât în materia reglementării raporturilor juridice de familie există numeroase asemenea acte bilaterale (de exemplu, înţelegerea viitorilor soţi cu privire la numele pe care îl vor purta în timpul căsătoriei; înţelegerile dintre soţi privitoare la exercitarea autorităţii părinteşti; acordul de voinţă al soţilor la divorţ etc.).
în plus, calificarea căsătoriei sau a logodnei ca fiind „act de dreptul familiei, nu rareori întâlnită în literatura juridică, nu asigură soluţionarea problemei de principiu a categoriilor de acte juridice şi a regimului lor juridic, ci mai degrabă expediază dificultăţile inerente unei conceptualizări, reţinând doar aspectele de specificitate.
Aşadar, dincolo de aceste elemente teoretice, considerăm că cele două aspecte ale căsătoriei, respectiv nepatrimonialitatea şi caracterul instituţional constituie elemente specifice actului căsătoriei, care poate fi, aşadar, calificat ca fiind un act juridic bilateral nepatrimoniaf şi o instituţie, adică un statut juridic caracterizat prin drepturi şi obligaţii specifice şi reciproce ale soţilor, atât în plan personal, cât şi patrimonial.
Nu există o contradicţie între aceste două calificări, care nu se exclud, dimpotrivă: statutul specific căsătoriei se dobândeşte ca urmare a încheierii actului juridic al căsătoriei, ceea ce conferă căsătoriei caracteristica unui „act statutar".
Din această perspectivă, având în vedere împrejurarea că actele nepatrimoniale şi actele statutare nu beneficiază de o reglementare expresă, specială în Codul civil, bilateralitatea actului juridic al căsătoriei conduce la aplicarea în completare, în mod corespunzător, a regimului juridic general al contractului, în lumina art. 1167-1168 C. civ., luând însă în considerare particularităţile actului juridic al căsătoriei.
