Cercetarea locului faptei în investigațile criminalistice
| Comentarii |
|
1. Importanța cercetării locului faptei
Cercetarea locului săvârșirii faptei face parte din activitățile inițiale de urmărire penală și constă în cunoașterea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea sau a locului în care au fost descoperite urmele acesteia, în vederea descoperirii, fixării și ridicării urmelor, și în stabilirea împrejurărilor în care infracțiunea a avut loc. Cunoașterea nemijlocită a locului săvârșirii faptei oferă posibilitatea unei interpretări mai juste a urmelor descoperite în cursul cercetărilor, prin încadrarea lor în tabloul de ansamblu al locului faptei, asigurând o reprezentare mai fidelă a împrejurărilor care le-au dat naștere. Culegerea unui material probator primar, necesar fixării cât mai juste a versiunilor, ajută la reprezentarea cât mai clară a mecanismului săvârșirii infracțiunii respective și a succesiunii în care s-au desfășurat diferitele acțiuni ale infractorului.
Semnificația unei asemenea investigații este învederată de dispozițiile art. 192 și urm. C. proc. pen., potrivit cărora cercetarea locului faptei este necesară în vederea efectuării de constatări directe în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de cât ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane. Cu ocazia cercetării locului faptei, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune prezența medicului legist sau a oricăror persoane a căror prezență o consideră necesară.
De asemenea, conform art. 195 C. proc. pen., despre efectuarea cercetării locului faptei se încheie un proces-verbal, care trebuie să cuprindă descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și a stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective. În toate cazurile se pot face schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări, care se anexează la procesul-verbal. Activitatea desfășurată și constatările expertului se consemnează în procesul-verbal.
Procesul-verbal de cercetare a locului faptei este unul dintre mijloacele de probă folosite în procesul penal. Acesta trebuie să redea prin expresii clare și precise scena locului faptei, urmele și probele materiale descoperite în cursul cercetării acestuia. Din citirea procesului-verbal, scena locului faptei trebuie să apară în mod clar și sugestiv. Nu trebuie să se piardă din vedere că uneori, pe baza procesului-verbal de cercetare a locului faptei, este necesar să se reconstituie aspectul locului respectiv.
Menționăm și faptul că, potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. pen., competența teritorială a instanțelor judecătorești și, implicit, a organelor de urmărire penală care își desfășoară activitatea pe lângă aceste instanțe este dată de: a) locul săvârșirii infracțiunii; b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul; c) locuința suspectului sau a inculpatului; d) locuința persoanei vătămate. Prin „locul săvârșirii infracțiunii” se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia. A fost stabilită o asemenea ordine în cadrul preferinței legale deoarece s-a avut în vedere, în primul rând, buna desfășurare a procesului penal. În acest sens, la locul săvârșirii infracțiunii pot fi culese și administrate cel mai ușor probele.
În sensul larg al cuvântului, locul faptei este nu numai terenul sau încăperea pe care sau în care s-a produs nemijlocit fapta (infracțiunea) cu privire la care se efectuează ancheta, ci și locul unde s-au descoperit date în legătură cu această faptă, precum și urmările acesteia (de exemplu, cadavrul, bunurile furate, urmele de picioare ale infractorilor dispăruți, arma aruncată de infractori). Fără îndoială, cercetarea minuțioasă a acestor locuri este obligatorie și trebuie efectuată cu respectarea tuturor normelor procesuale și tactice.
Aflarea adevărului cu privire la săvârșirea infracțiunii și la identitatea infractorului impune o cercetare amănunțită a locului unde s-a comis fapta, spre a descoperi și fixa urmele lăsate de infractor, a preciza poziția și starea mijloacelor materiale de probă, precum și împrejurările în care fapta a fost săvârșită. Locul săvârșirii unei fapte este cel mai bogat în urme sau date referitoare la actul infracțional și la autorul acestuia. Așa se poate explica de ce cercetarea locului faptei servește nu numai la descoperirea urmelor, sau la surprinderea acelor împrejurări de natură să conducă la demascarea infractorului, ci și la cunoașterea nemijlocită de către procuror, apărător și instanța de judecată a locului respectiv. Datorită cercetării locului faptei, elemente de probă îndoielnice sau simple indicii pot, după caz, să fie reținute ca probe serioase sau înlăturate ca lipsite de valoare.
Cercetarea locului faptei trebuie făcută în mod obiectiv, fără ca activitatea de cercetare să se limiteze numai la verificarea anumitor versiuni, iar neglijarea celorlalte să determine neridica-rea tuturor urmelor infracțiunii. Cele mai mari greșeli care se fac în cursul cercetărilor sunt legate de o poziție subiectivă în aprecierea faptelor, polarizând întreaga cercetare în jurul unei singure versiuni, a cărei justificare se urmărește apoi pe parcurs. Cercetarea locului faptei este o acțiune imediată și de neînlocuit a urmăririi penale, trebuind să se efectueze fără nicio întârziere și cât mai complet, căci repetarea ei, deși este posibilă, nu dă întotdeauna rezultate satisfăcătoare.
2. Acțiuni premergătoare cercetării locului faptei
În debutul cercetării locului faptei se acționează în direcția soluționării unor probleme urgente de care va depinde direct reușita cercetării ulterioare, cele mai importante fiind următoarele:
- stabilirea locului comiterii infracțiunii și punerea lui sub pază, pentru conservarea și protejarea urmelor de așa-zisul „val al curioșilor”, care poate schimba înfățișarea locului, distruge urmele faptei, schimba poziția obiectelor;
- acordarea primului ajutor victimei, înlăturarea pericolelor iminente. Această măsură este prioritară față de alte măsuri preliminare, ea implicând o intervenție promptă și, mai ales, calificată;
- verificarea funcționării mijloacelor tehnico-științifice de care se dispune;
- invitarea experților și a specialiștilor;
- se vor lua măsuri pentru identificarea martorilor oculari sau a altor persoane ce pot să dea relații utile în legătură cu infracțiunea respectivă;
- fixarea tuturor împrejurărilor care pe parcurs se pot schimba sau modifica. În funcție de situația concretă, organului de cercetate sau de urmărire penală îi revine o sarcină dificilă, în sensul că trebuie să rețină o multitudine de împrejurări, unele dintre ele trecătoare sau perisabile (temperatură, miros, caracterul iluminării).
Convocarea expertilor și a specialiștilor din diferite domenii tehnico-științifice este necesară încă din primul moment al cercetării pentru a se asigura descoperirea acelor urme care cer cunoștințe de specialitate, ca în cazul accidentelor de circulație, omor, incendii, accidente de muncă sau în cazurile când, indiferent de natura infracțiunii, urmele sunt de așa natură încât pentru descoperirea și ridicarea lor este nevoie de un specialist criminalist. Spre exemplu, trebuie considerată obligatorie participarea medicului legist la cercetarea locului faptei, în cazul în care aici se află cadavrul ce prezintă semne de moarte violentă. Fără ajutorul medicului nu este posibilă descrierea corectă și științifică a stării cadavrului, a leziunilor pe care le prezintă și a fenomenelor cadaverice care indică momentul în care a survenit moartea, precum și cauzele ei.
Mulțimea curioșilor trebuie, fără îndoială, ținută la distanță de locul faptei, pentru a nu distruge urmele infracțiunii, dar acest deziderat nu trebuie interpretat în mod mecanic, deoarece prin îndepărtarea tuturor persoanelor - fără niciun fel de selectare - se pot pierde unii martori oculari prețioși, unele persoane care ar putea ajuta la identificarea infractorului dacă acesta este prins sau chiar infractorul sau complicii rămași să vadă cum decurg cercetările.
3. Cercetarea propriu-zisă
Cercetarea locului săvârșirii faptei face parte din activitățile inițiale de anchetă, pornite imediat ce s-a aflat despre săvârșirea unei infracțiuni, deoarece „cu cât timpul trece, adevărul se îndepărtează”. Totuși există cazuri când cercetarea locului faptei se face cu o anumită întârziere, fie că infracțiunea a rămas un timp nedescoperită, fie că nu s-a cunoscut de la bun început care este într-adevăr locul principal al săvârșirii faptei. În cazurile când cercetarea locului faptei se face cu o oarecare întârziere, va trebui să se țină seama de toate modificările ce au putut să opereze între timp asupra urmelor infracțiunii; în măsura în care acestea mai pot fi descoperite, vor trebui interpretate ținând seama de respectivele transformări.
Cercetarea locului faptei se face cu respectarea normelor de procedură penală și a regulilor de tactică criminalistică. Prin urmare, cercetarea locului faptei trebuie să se facă în mod organizat, după un anumit plan, ca diferitele acțiuni să nu se stânjenească reciproc. Înainte de cercetarea locului faptei, este necesar să se obțină, în primul rând, date generale asupra faptei; acestea îi vor permite anchetatorului să înțeleagă cele întâmplate și să determine elementele ce trebuie cercetate, precum și măsura și succesiunea în care acestea urmează a fi cercetate. În acest scop, trebuie să se obțină date asupra celor întâmplate de la lucrătorii de poliție care au sosit primii la locul faptei. De asemenea, se poate discuta cu persoanele prezente la locul faptei, care au fost martori oculari, sau cu primele persoane care au constatat infracțiunea. Cu ocazia acestor discuții, trebuie, de asemenea, să se lămurească dacă în aspectul locului faptei au intervenit modificări, iar în cazul în care acestea s-au produs, cine și în ce scop le-a făcut și în ce au constat aceste modificări. Din perspectiva investigațiilor criminalistice, cercetarea locului faptei parcurge două faze principale: statică și dinamică, fiecăreia fiindu-i caracteristice anumite obiective.
3.1. Faza statica
În prima etapă, numită faza statică a cercetării sau stadiul cercetării generale, interesează aspectul de ansamblu al locului săvârșirii faptei, pozițiile relative ale diferitelor urme și obiecte, căile de acces. Pe tot parcursul cercetării se vor executa măsurătorile necesare, insistându-se asupra dimensiunilor urmelor și asupra distanțelor dintre ele. Totodată, se execută fotogra-f iile-schiță, fotografiile obiectelor principale de la locul faptei și se fac măsurătorile fotografice tridimensionale.
Tot în această fază, organul de urmărire penală caută să stabilească și calea de acces și de retragere a infractorului, precum și sectoarele unde, desfășurându-și cea mai intensă activitate, a lăsat cele mai numeroase urme. Cu o oarecare aproximație se va putea stabili, uneori, și scopul infracțiunii, după obiectele ce au fost luate sau după acelea care nu au fost luate. În aceste momente, pe cât este posibil, niciun obiect nu este atins sau mișcat de la locul său. Se procedează la fixarea poziției obiectelor principale, a victimei (dacă este cazul) și, în general, a întregului ansamblu al locului, în scopul formării unei imagini asupra naturii faptei, momentului și modului în care s-ar fi putut desfășura. Fixarea presupune, în această fază, fotografierea, filmarea sau videofilmarea, ultimul procedeu asigurând o operativitate mai mare în acțiune.
3.2. Faza dinamică (stadiul detaliat al cercetării)
Aceasta este cea mai complexă etapă a cercetării, ea implicând antrenarea integrală a mijloacelor tehnice aflate la dispoziția echipei, precum și participarea tuturor lucrătorilor la efectuarea investigațiilor. În această etapă este permisă mișcarea sau deplasarea obiectelor pentru a se putea asigura o examinare optimă a lor. Pe lângă căutarea, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor, a microurmelor sau a mijloacelor materiale de probă, se execută fotografii de detaliu sau măsurători fotografice la scară. În această fază, se ridică resturile de materii a căror apariție la locul faptei este determinată de săvârșirea infracțiunii sau poate să ajute la demascarea infractorului. Alături de căutarea și ridicarea urmelor propriu-zise ale infracțiunii se va acorda atenție și anumitor fenomene secundare, ca: temperatura, mirosul sau culoarea neobișnuită a unor obiecte.
Faza dinamică (stadiul detaliat al cercetării) constă în cercetarea acelorași obiecte în mișcare, ele putând fi luate în mână, deplasate și privite cu mai multă atenție din toate părțile. În cadrul fazei dinamice se extrag gloanțele din pereți, se transplantează urmele digitale pe peliculă folio, se fac mulaje ale urmelor de picioare de adâncime și se efectuează alte acțiuni de ridicare a urmelor și a probelor materiale. Deplasând obiectele, investigatorii trebuie să se străduiască să nu lase pe acestea propriile lor impresiuni digitale și să nu le șteargă pe cele deja existente. În această etapă a cercetării iau parte activă toți membrii echipei și toți specialiștii necesari, în raport cu natura urmelor formate. De asemenea, se întocmește procesul-verbal și desenul-schiță al planului locului faptei care, împreună cu fotografiile executate în cele două faze, constituie mijloacele de fixare a rezultatelor obținute.
În cazul descoperirii unui cadavru, examinarea acestuia face parte integrantă din cercetarea generală a locului faptei. Poziția cadavrului, precum și rezultatele examinării exterioare a acestuia la locul faptei (cu participarea medicului legist) trebuie consemnate exact în procesul-verbal de cercetare a locului faptei. Un foarte util element de examen, mai ales în cazuri de răniri prin arme de foc și căruia nu i se dă totdeauna importanța cuvenită, îl constituie veșmintele cadavrului. Dezordinea acestora și unele cute anormale pot da informații utile. Hainele, după arsurile produse de trecerea proiectilului, pot da putința să se stabilească distanța de la care arma a fost descărcată. Examenul poziției urmelor și a petelor de pe haine, în raport cu cele de pe corp, poate indica în ce poziție se găsea victima în momentul rănirii, de pildă, dacă haina era deschisă sau nu.
În muzeul Institutului Medico-Legal Prof. Minovici, se găsește expusă o redingotă elegantă a unui domn din înalta societate, despre care se bănuia că a fost ucis cu un glonț de revolver de către un nepot. Acesta din urmă a fost salvat de la condamnare numai prin faptul că profesorul Minovici, examinând acea redingotă, a constatat că orificiul de pe haină nu se suprapunea cu cel de pe vestă și de pe piele decât atunci când brațul era tras orizontal, mult în afară și înapoi, în poziția în care un sinucigaș își îndreaptă arma spre piept. Astfel, este evident că un element care trebuie negreșit elucidat este acela al liniei de tir, care se poate stabili după poziția în care se găsesc proiectilele față de poziția tuburilor, precum și după forma orificiilor de pe corpurile în care s-au fixat. Trebuie însă ținut seama de posibilitatea rico-șărilor. Orificiile sunt rotunde când direcția a fost perpendiculară și cu atât mai oblice cu cât unghiul de tragere a fost mai ascuțit. Este, de asemenea, necesar să se stabilească distanta de la care a fost descărcată o armă. Orificiile de pătrundere variază după cum arma a fost lipită, descărcată îndeaproape sau de la distantă.
Cu prilejul cercetării locului faptei nu trebuie să se procedeze numai la fixarea urmelor existente; uneori apare necesar să se consemneze și absența lor, adică inexistența a ceea ce ar fi trebuit să existe, dacă într-adevăr s-ar fi săvârșit fapta indicată de diferite aspecte exterioare Astfel, tot în această fază se încearcă clarificarea a ceea ce sunt denumite împrejurări negative, caracterizate prin neconcordanța dintre starea și poziția victimei sau a unor obiecte și situația de fapt, cum ar fi descoperirea unui cadavru care prezintă plăgi tăiate profund, fără ca în jur să existe vreo urmă de sânge. Împrejurările negative pot releva intenția autorilor unei infracțiuni de a-și masca fapta sau de a deruta cercetă-rile. Infractorii recurg la asemenea simulări, de exemplu, pentru a prezenta omorul drept sinucidere (cadavrul victimei sugrumate este suspendat în ștreang), o delapidare drept furt prin spargere săvârșită de autori necunoscuți.
Cu prilejul cercetării, aspectul locului faptei trebuie examinat și fixat, ținându-se totodată seama și de ,,lucrurile mărunte". Însă trebuie să precizăm că, în cazul în care toate obiectele aflate la locul faptei s-ar examina și fixa cu aceeași minuțiozitate, pentru executarea acestei operații ar fi nevoie de prea mult timp, iar procesul-verbal întocmit cu prilejul cercetării locului faptei nu ar mai permite o reprezentare clară și precisă a aspectului acestui loc. Într-un asemenea proces-verbal, detaliile esențiale și urmele infracțiunii s-ar pierde în masa detaliilor care nu au legătură cu fapta. De aceea, cu ocazia cercetării locului faptei este necesar să se stabilească care anume detalii pot avea legătură cu fapta anchetată și care anume detalii nu au, în mod evident, legătură cu aceasta. În orice împrejurare trebuie să se consemneze toate aspectele care vădesc o abatere de la situația normală (obișnuită) de la locul unde se efectuează cercetarea. Totodată, la efectuarea cercetării locului faptei trebuie să se țină seama și de natura faptei.
