Metodologia identificării criminalistice
| Comentarii |
|
La baza oricărui proces de identificare stă metoda analizei comparative a elementelor caracteristice ale celor două obiecte ce se compară - obiectul scop și obiectul mijloc. Aceste caracteristici sunt examinate în interdependența lor reciprocă și în procesul lor de mișcare. Pentru identificarea de gen, servesc elementele generale care caracterizează o anumită categorie de obiecte, un anumit gen de obiecte sau o specie subordonată a acestora, iar pentru identificarea individuală, alături de caracteristicile generale menționate, se va ține seama de elementele caracteristice specifice fiecărei individualități în parte.
Compararea elementelor caracteristice generale și particulare, exterioare sau de conținut, reflectate în urma descoperită la fața locului, cu elementele caracteristice ale persoanelor sau obiectelor cuprinse în sfera cercetării face necesară, în prealabil, o analiză și sinteză a acestora. În cursul examenului comparativ al obiectului „scop” al identificării și al obiectului „mijloc", fiecare element caracteristic este analizat în toate detaliile lui, pentru a-i stabili caracteristicile de structură și pentru a încadra apoi fiecare detaliu, prin procesul de sinteză, în întregul din care face parte. Numai cunoscând această condiționare a întregului față de părțile sale componente și felul în care fiecare parte componentă se încadrează în întreg, vom putea cunoaște caracteristicile proprii ale obiectului cercetat. De exemplu: pentru a putea identifica o persoană după urmele lăsate de mâinile acesteia în urma de deget descoperită la locul faptei, se va analiza atât fiecare detaliu în parte, în vederea stabilirii construcției desenului papilar, cât și încadrarea acestor detalii în tabloul de ansamblu al desenului. Identificarea trebuie să se facă după criterii calitative și nu, cum uneori se pretinde în practică, după criterii cantitative.
1. Fundamentul metodologic al identificării
Procesului identificării criminalistice îi sunt proprii două etape: - în prima fază este determinat grupul persoanelor sau al obiectelor suspecte, pe baza unor elemente caracteristice asemănătoare, fiind excluse cele cu particularități deosebite, evident contrare celor reflectate în urme sau în mijloacele materiale de probă;
- în faza a doua este adâncită examinarea comparativă a caracteristicilor asemănătoare, în scopul stabilirii coincidenței sau concordanței între trăsăturile reflectate în urmă și cele reflectate de modelele de comparație, precum și a deosebirilor sau neconcordanței între acestea, ajungându-se astfel fie la obiectul căutat, fie la excluderea celor care prezentau numai elemente asemănătoare.
La stabilirea coincidențelor sau a divergențelor dintre elementele caracteristice descoperite trebuie să se țină seama că numai o parte din elementele caracteristice ale unui obiect creator de urmă se vor reproduce în obiectul primitor, și anume numai acelea aflate pe latura de contact. Foarte important este ca obiectele care urmează a fi cercetate să fie puse la dispoziția expertului criminalist în original, și nu în copie. Numai originalul oferă posibilitatea perceperii nemijlocite a tuturor detaliilor reprezentative pentru identificare, în timp ce copia le poate reflecta în mod eronat, creând în acest fel premisele unor grave erori judiciare. În practică, identificarea criminalistică realizată pe baza unor copii, mai ales când este vorba de cercetarea actelor scrise, este riscantă, expertul putând chiar refuza efectuarea lucrării.
Pentru a demonstra identitatea factorului creator al urmei, atât concordanța, cât și deosebirea se cer riguros explicate științific. Motivarea este cu atât mai necesară cu cât, în practică, apar frecvent și unele deosebiri de ordin calitativ între trăsăturile reflectate de obiect în momentul săvârșirii infracțiunii și cele reflectate în momentul examenului comparativ.
Întrucât concluzia cu privire la identitate sau la lipsa de identitate se formează pe baza coincidenței sau a deosebirii caracteristicilor, comparația reprezintă elementul principal al identificării. În funcție de natura obiectelor ce se compară, se alege unul sau altul dintre procedeele tehnice de comparare a caracteristicilor: măsurarea, suprapunerea în spațiu cu ajutorul mijloacelor optice, suprapunerea fotografică liniară etc. Criminalistica acordă o mare atenție elaborării mijloacelor și a procedeelor tehnice de comparare, în funcție de obiecte și condiții de comparare diferite. Aceste procedee și mijloace trebuie să fie cât mai obiective, precise și complete.
În funcție de natura urmelor și a mijloacelor materiale de probă supuse cercetării și în raport cu metodele și procedeele utilizate la examinare, există numeroase feluri de identificare criminalistică, dintre care amintim următoarele: identificarea balistică, identificarea dactiloscopică, identificarea traseologică, identificarea antropologică, identificarea biocriminalistică, identificarea grafoscopică.
2. Efectuarea examenului comparativ
Examinarea se efectuează, de regulă, pe baza unor modele de comparație (modele tip) create experimental. Spre pildă, se compară mulajul urmei de încălțăminte găsite la locul faptei și mulajul „urmei” create experimental cu pantoful presupus a fi lăsat urma respectivă. Pentru obținerea modelelor de comparație este necesar să fie respectate următoarele cerințe:
- să se cunoască cu exactitate persoana sau obiectul de la care provin;
- la obținerea modelelor de comparație să se țină seama, atât cât este posibil, de condițiile în care s-a format urma la fața locului;
- urma și modelele tip de comparație să conțină suficiente elemente caracteristice de individualizare a factorului creator; să aibă o reală valoare identificativă;
- folosirea de modele similare, având aceeași proveniență în momentul examinării comparative.
Astfel cum arătam în cele de mai sus, întregul examen din procesul identificării parcurge două etape. Prima constă în stabilirea caracteristicilor coincidente și a deosebirilor dintre exemplarele examinate. A doua etapă cuprinde explicarea rațională a coincidențelor și necoincidențelor stabilite. În această etapă este necesar ca explicațiile ce se dau situațiilor constatate să se bazeze pe faptul că:
- numai o parte din caracteristicile obiectului creator, aflate pe partea de contact cu obiectul primitor, sunt redate în urma sa;
- claritatea caracteristicilor obiectului creator, reproduse în obiectul primitor sau pe suprafața acestuia, depinde de natura ambelor obiecte. Așa, de pildă, un obiect dur, bine conturat, creează într-un obiect plastic, de granulație fină, urme ce-i redau multe detalii din suprafața sa de contact;
- caracteristicile obiectelor-mijloc și ale obiectului-scop suferă, de la formare și până la examinare, modificări mai mult sau mai puțin perceptibile. De aceea, este necesar să se țină seama de împrejurările în care au fost create caracteristicile respective, de timpul și condițiile de păstrare, de mijloacele cu care au fost transportate obiectele-mijloc și obiectul-scop, spre a se face aprecierile corespunzătoare.
Un alt factor de care trebuie să se țină seama, căci poate modifica rezultatul cercetărilor, este acela al timpului scurs de la data comiterii crimei sau delictului până la data anchetei, căci timpul poate modifica, dacă nu chiar distruge, unele elemente identificative, atât ale obiectului ce se identifică, cât și pe acelea ce servesc drept comparație.
Pentru a demonstra și vizualiza constatările din cadrul examenului comparativ, se folosesc mai multe procedee de lucru, dintre care unele sunt universal valabile, iar altele aplicabile doar la anumite genuri de expertiză criminalistică. Cele mai importante sunt: confruntarea, suprapunerea (supraproiecția), caroia-jul, măsurarea valorilor liniare și unghiulare, diagrama punctelor caracteristice coincidente, proiecția punctelor comune.
a) Confruntarea constă în prezentarea alăturată a fotografiilor obiectelor comparate, pe care se marchează și se descriu asemănările și deosebirile dintre caracteristicile acestora.
b) Compararea prin suprapunere. Procedeul presupune fotografierea la aceeași scară a obiectelor comparate și suprapunerea imaginilor obținute, pentru a demonstra coincidența sau necoincidența dintre caracteristicile lor. Pentru suprapunere, cel puțin una dintre fotografii trebuie să fie transparentă.
c) Compararea prin stabilirea continuității liniare. Procedeul este cunoscut sub denumirea de juxtapunere și urmărește evidențierea continuității liniare a caracteristicilor care se compară. Esențial în aplicarea procedeului este ca modelele de comparație să fie realizate în aceleași condiții sau în condiții cât mai asemănătoare cu cele din momentul formării urmei.
d) Caroiajul (rețelele pătrate) ilustrează asemănările sau deosebirile dintre caracteristicile urmei și modelului de comparație, sub aspectul plasamentului și al dimensiunilor. Se utilizează imagini fotografice obținute la aceeași scară, pe suprafața cărora se trasează o rețea de pătrate, construită în raport cu două axe de coordonate care străbat puncte de același fel.
e) Măsurarea valorilor liniare și unghiulare. Procedeul constă în măsurarea distanțelor și a unghiurilor construite între puncte de același fel, identificate pe imaginile fotografice ale obiectelor care se compară.
f) Diagrama punctelor caracteristice coincidente. Procedeul constă în unirea în aceeași ordine a punctelor coincidente din imaginile comparate. Se obțin în acest fel două figuri geometrice care, în caz de identitate, au aceeași formă și dimensiuni.
La stabilirea factorului creator al urmei trebuie avută în vedere și regula conform căreia, pentru identificarea criminalistică, importante sunt determinările calitative și nu cele cantitativei. Cu alte cuvinte, nu se poate condiționa a priori stabilirea identității unui obiect de un număr prestabilit de elemente caracteristice reflectate într-o urmă. Chiar și un număr mai redus de detalii, dar valoroase calitativ, servesc la individualizarea certă a obiectului dintr-un grup de obiecte asemănătoare.
De asemenea, trebuie să precizăm că un obiect se identifică nu prin elementele sale caracteristice luate izolat, ci prin combinarea într-o formă individuală a acestora. Este greșită măsura de a pretinde un anumit minimum de elemente caracteristice, sub plafonul căruia elementele caracteristice descoperite își pierd din valoarea probantă, fără a se ține seama de combinarea strict individuală a acestor elemente. Astfel, în cazul identificării persoanelor după urmele digitale, practica judiciară pretinde un număr obligatoriu de detalii caracteristice coincidente în urma descoperită și în impresiunea ridicată celui bănuit, stânjenind astfel aflarea adevărului în cazurile când, în anumite situații, urma digitală se formează fără a reproduce numărul de elemente caracteristice convenit.
Pentru a se trage o concluzie definitivă cu privire la identitatea sau la lipsa identității, trebuie confruntate toate datele obținute în urma examinării: aprecierea diferitelor caracteristici și a caracterizării generale a stării obiectelor, obținute în cursul analizei separate, gradul de coincidență a diferitelor caracteristici și importanța acestora, precum și interdependența caracteristicilor care coincid sau care se deosebesc, întrucât un obiect nu este o totalitate mecanică de caracteristici, ci o unitate a acestora. Numai în cazuri excepționale se întâmplă ca toate caracteristicile să coincidă complet.
Pentru a stabili identitatea, este necesar ca fiecare caracteristică să fie reprezentativă și să aibă propria sa valoare identificatoare, stabilită după criterii științifice care să înlăture orice apreciere subiectivă. Caracteristicile care se compară trebuie analizate în interdependența dintre ele, deoarece, privite separat, ele se pot manifesta în mod asemănător și la alte obiecte incluse în aceeași categorie sau specie din care face parte obiectul căutat. Totodată, deosebirile constatate în cadrul examenelor comparative nu trebuie să fie esențiale, iar existența acestora trebuie explicată după aceleași criterii științifice ca și în cazul asemănărilor.
Rezultatele obținute în procesul identificării criminalistice, concluziile acesteia pot avea un caracter categoric de certitudine (pozitivă sau negativă) sau de probabilitate. De asemenea, pot exista situații de imposibilitate a rezolvării problemei, fie din cauza insuficienței caracteristicilor de individualizare, fie a lipsei unor mijloace sau metode adecvate de cercetare.
