Principiile investigației criminalistice
| Comentarii |
|
Principiile fundamentale ale Criminalisticii, unele identice sau asemănătoare cu cele ale Dreptului procesual penal, au la bază aceeași concepție definitorie pentru modul de realizare a justiției în cauzele penale. După cum noțiunea de principiu fundamental al procesului penal poate fi reținută numai în sensul de regulă cu caracter general în temeiul căruia este reglementată întreaga desfășurare a procesului penal, la fel noțiunea de principiu fundamental al Criminalisticii trebuie interpretată în accepțiunea de regulă aplicabilă tuturor domeniilor acesteia.
Principiul legalității
În cadrul sistemului principiilor fundamentale ale procesului penal român, un loc important este ocupat de principiul legalității (nulla justiția sine lege), expus de către legiuitor în dispozițiile art. 2 C. proc. pen.: „Procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege”. De asemenea, regăsim acest principiu și între principiile de bază specifice dreptului penal substanțial (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege). Fiind doar o transpunere în plan particular a principiului general al legalității consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituția României („în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”) era absolut normal și, în același timp, necesar ca acest principiu să își găsească un corespondent între regulile de bază ale Criminalisticii.
Situarea principiului legalității pe primul loc al sistemului principiilor fundamentale ale Criminalisticii are menirea să evidențieze faptul că totalitatea activităților de investigare criminalistică trebuie să se desfășoare în concordanță perfectă cu prevederile legale. În condițiile unui stat de drept, în care drepturile și libertățile cetățenilor sunt esențiale pentru existența societății, orice încălcare a legii, orice abatere de la regulile de executare a uneia dintre activitățile sau actele de cercetare criminalistică, poate atrage după sine sancțiuni, fie cu caracter administrativ ori disciplinar, fie cu caracter procesual, acestea putând merge până la anularea actului ilegal.
Principiul aflării adevărului
Adevărul, în orice domeniu de activitate umană, nu se relevă spontan, nici chiar în momentul când o faptă este săvârșită; el trebuie totdeauna să fie descoperit și dovedit, sub toate aspectele sale; numai în felul acesta se poate considera că adevărul a fost aflat. Așadar, o cunoaștere incompletă, bazată pe constatări vagi și discutabile, pe simple presupuneri, pe probe îndoielnice, pe impresii sau convingeri subiective nu poate fi reținută ca un mod capabil de a duce la aflarea adevărului.
Conform prevederilor art. 5 alin. (1) C. proc. pen„ „organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului”. Aplicarea întocmai a acestui principiu este de natură să asigure realizarea scopului procesual penal, ca orice infractor să fie pedepsit, dar numai în măsura vinovăției sale, și ca nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Așadar, organele judiciare sunt obligate să constate faptele și împrejurările cauzei în deplină concordanță cu realitatea obiectivă, să afle adevărul despre acestea.
Criminalistul este preocupat de felul în care s-a comis infracțiunea, deci de modul cum infractorul a operat, de mijloacele pe care el le-a întrebuințat, de instrumentele de care s-a servit. Toate aceste date îl conduc la descoperirea adevărului. Fiind o știință care înmănunchează o multitudine de procedee, tehnici și metode, Criminalistica pune la dispoziția justiției mijloace de cunoaștere științifică a adevărului. De altfel, este unanim admis că adevărurile științifice sunt obținute, de regulă, prin folosirea unor metode complexe și tehnici care servesc la descoperirea, descrierea și explicarea proceselor și fenomenelor lumii materiale. Criminalistica apare ca o punte de legătură între realitatea faptelor infracționale, a căror descoperire și identificare trebuie făcută cu metode cât mai perfecționate, și procesul penal, care pe baza acestui material ce constituie „probele" va stabili adevărul în cauza respectivă.
Prezumția de nevinovăție
Prezumția de nevinovăție a fost definită ca reprezentând un principiu de drept [art. (4) C. proc. pen. și art. 23 alin. (11) din Constituție] și drept fundamental al omului de care trebuie să beneficieze o persoană suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, în virtutea căruia acea persoană trebuie să fie considerată și tratată ca o persoană nevinovată, beneficiind de dreptul la tăcere, precum și de cel de a nu se autoincrimina. În același timp, persoana acuzată nu are obligații probatorii în procesul penal, pentru susținerea nevinovăției sale, și beneficiază, în plus, de beneficiul oricărui dubiu rezidual și insurmontabil rezultat în urma activității de probațiune.
În activitatea complexă de cercetare și analiză a urmelor unei infracțiuni sau a mijloacelor materiale de probă, specialiștii cri-minaliști trebuie să caute, în egală măsură, atât elementele prin care se poate stabili vinovăția, cât și elementele de dovedire a nevinovăției. Chiar și dispozițiile Codului de procedură penală obligă organele de urmărire penală să strângă și să administreze probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului.
Ca argument al importanței Criminalisticii în garantarea prezumției de nevinovăție poate fi invocată inclusiv posibilitatea, creată prin utilizarea metodelor criminalistice moderne, de a evita soluții de condamnare neconforme cu realitatea sau de eludare a adevărului.
Principiul existenței urmelor oricărui fapt penal
Prin urmă a infracțiunii trebuie să se înțeleagă orice modificare materială intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală. Între fapta autorului și modificarea intervenită este necesar să existe un raport cauzal. Astfel, se poate explica de ce urma este interpretată nu numai ca o modificare materială, realizată în exclusivitate de autorul faptei, ci și ca o modificare determinată de victima unei agresiuni, dar ca o consecință a infracțiunii, cum sunt mușcăturile, zgârieturile, petele de sânge aflate pe corpul sau îmbrăcămintea agresorului.
De asemenea, noțiunea de urmă trebuie privită într-un sens foarte larg, întrucât prin urmă nu se înțelege numai urma formată prin contactul direct a două corpuri (urme de mâini, de picioare, de dinți, de pneuri, ale instrumentelor de spargere), ci și urme de resturi materiale, urme biologice, reziduuri ale tragerii cu arma de foc, microurme diverse. Însăși consumarea infracțiunii sau modul de operare al infractorului poate să fie inclus în categoria generală a urmelor.
Nu de puține ori, organele de urmărire penală sunt puse în fața unor infractori abili și preocupați să-și perfecționeze metodele. Aceasta nu înseamnă, însă, că o faptă poate rămâne fără urme. Dacă nu s-a descoperit nicio urmă, aceasta nu înseamnă că ea nu există. Din contră, se naște întrebarea dacă s-a procedat corect în investigare, dacă s-a apelat la toate mijloacele tehnico-științifice adecvate împrejurărilor faptei.
Principiul identității
În centrul investigațiilor criminalistice ce concură direct la aflarea adevărului în procesul penal se află identificarea persoanelor, a obiectelor sau a fenomenelor aflate în legătură directă. La baza acestui proces, caracterizat prin varietate și complexitate, stă un principiu fundamental al gândirii umane, și anume principiul identității. Potrivit acestui principiu, orice obiect al lumii materiale este identic numai cu el însuși. Identitatea este dată de totalitatea caracteristicilor generale și particulare care permit delimitarea sau izolarea obiectului cercetat de toate celelalte obiecte cu caracteristici asemănătoare, ceea ce face posibilă individualizarea lui.
Identificarea criminalistică reprezintă procesul de examinare în care se rezolvă problema existenței sau a lipsei identității obiectelor examinate. În Criminalistică - ca și în alte ramuri ale științei în care se analizează problema stabilirii identității - se pornește de la principiul conform căruia toate obiectele lumii materiale sunt identice numai cu ele însele. Identificarea are foarte mare importanță în examinările criminalistice. Prin trimiterea probei materiale expertului, de către organele de urmărire penală sau instanța de judecată, se tinde către rezolvarea unor probleme: dacă urma descoperită la locul infracțiunii a fost produsă cu un anumit instrument, dacă glonțul extras din cadavru a fost tras dintr-o anumită armă, dacă urmele digitale au fost lăsate de o anumită persoană. Identificarea persoanei după scris, după impresiunile digitale, identificarea uneltei de spargere după urmele lăsate la locul infracțiunii, toate acestea sunt probleme pe care le rezolvă expertiza criminalistică.
Principiul operativității în efectuarea investigației penale
Acest principiu este caracteristic întregii activități consacrate rezolvării cauzelor penale, el servind scopului procesului penal, mai ales în direcția constatării la timp și în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală, precum și la identificarea infractorilor. Operativitatea procesului penal, în înțeles larg, presupune atât rezolvarea rapidă a cauzelor penale, cât și simplificarea activității procesual penale, când este cazul. Operativitatea în activitatea de investigare criminalistică are efecte asupra calității probelor administrate în cauzele penale, știut fiind că, odată cu trecerea timpului, se șterg urmele din amintirea oamenilor și de pe obiecte, dispar oamenii și obiectele. În acest fel, se creează încă o garanție în vederea aflării adevărului în procesul penal.
Urgența are rezonanță în întreaga activitate de investigație. Astfel, cercetarea locului faptei se desfășoară cu maximă urgență pentru prevenirea dispariției urmelor. Avem în vedere nu numai urmele perisabile prin natura lor, cum sunt urmele biologice, ci toate categoriile de urme. Existența și calitatea urmelor poate fi influențată nu numai de scurgerea timpului, ci și de alți factori obiectivi sau subiectivi: temperatură, umiditate, ventilație, lumină; caracterul perisabil al obiectelor care, odată cu trecerea timpului, își modifică macro și microrelieful; acțiunile făptuitorilor care încearcă să șteargă urmele infracțiunii; acțiunile involuntare ale curioșilor prezenți la fața locului și care au contaminat zona.
Examinarea criminalistică a locului faptei trebuie făcută cu maximă urgență, deoarece orice întârziere conduce la modificarea ambianței locului în care s-a săvârșit infracțiunea, la pierderea sau distrugerea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, cu urmări dintre cele mai nefaste pentru desfășurarea ulterioară a cercetărilor în cauză. În egală măsură, și cercetarea de laborator trebuie să fie efectuată cu maximul de celeritate, deoarece urmele și obiectele care au creat respectivele urme sunt supuse unor transformări continue care diminuează valoarea lor identificatoare. Totodată, prin înscrierea operativității ca principiu fundamental în efectuarea investigației penale se creează și garanția că termenele prevăzute de normele procesual penale pentru efectuarea anumitor activități vor fi respectate, iar organele judiciare vor fi mobilizate ca întotdeauna să dea dovadă de maximă promptitudine în rezolvarea cauzelor penale.
