Cesiunea de creanţă ca garanție reală mobiliară
| Comentarii |
|
cesiune de creanţă, definiție - contractul prin care un creditor, numit cedent, transmite dreptul său de creanţă pe care îl are împotriva debitorului său, numit debitor cedat, cu titlu oneros sau gratuit, unei alte persoane, denumită cesionar.
Principalul efect al cesiunii de creanţă îl constituie transmisiunea creanţei pe care o are creditorul cedent faţă de debitorul cedat, către cesionar.
După cum s-a arătat în literatura juridică, deşi cesiunea de creanţă constă, în sensul strict al cuvântului, într-o convenţie bipartită încheiată între cedent şi cesionar, ea reprezintă o operaţiune juridică ce implică şi o a treia parte, debitorul cedat, întrucât are consecinţe juridice şi asupra acestuia .
Litera a) a art. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 asimilează cesiunea de creanţă garanţiilor reale mobiliare indiferent de tipul acesteia.
Codul civil român reglementează cesiunea de creanţă apreciază că cesiunea de creanţă se poate realiza şi prin alte acte cu titlu oneros, cum sunt: schimbul, darea în plată etc., dar şi cu titlu gratuit, spre exemplu, printr-un contract de donaţie.
Aşa după cum am mai arătat, cesiunea de creanţă este operaţiunea prin care se transmite o creanţă de la cedent la cesionar. Cesiunea se realizează cel mai adesea printr-un contract de vânzare-cumpărare sau prin alte contracte speciale, cum sunt schimbul, donaţia, darea în plată, renta viageră etc., astfel încât, din punctul de vedere al condiţiilor de valabilitate a cesiunii de creanţă, în aceste cazuri este necesară respectarea condiţiilor de valabilitate specifice fiecărui contract în parte.
Din redactarea textului lit. a) a art. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 se desprinde ideea existenţei mai multor tipuri de cesiuni de creanţă, fără însă ca aceste tipologii să fie definite. Nici dispoziţiile Codului civil, care constituie sediul materiei, nu disting între mai multe clase de cesiuni de creanţă, nici după natura actului juridic şi nici după scopul cesiunii. Cu toate acestea, cesiunea de creanţă poate avea, uneori, şi funcţia de garanţie a realizării unui drept de creanţă, ceea ce în dreptul francez poartă denumirea de cesiune fiduciară . Debitorul dintr-un raport juridic obligaţional, care va avea şi calitatea de cedent, cesionează cu titlu de garanţie creditorului său, în calitate de cesionar, o creanţă pe care o are faţă de un terţ (debitor cedat) şi care este debitorul său într-un alt raport obligaţional, urmând ca, în cazul în care debitorul-cedent nu îşi va îndeplini obligaţia asumată faţă de creditorul său (cesionarul), acesta să îşi poată satisface creanţa din valoarea creanţei pe care debitorul său o are faţă de terţul cedat. în acest caz, cesiunea se va face fără a primi un preţ şi fără intenţia de a-l gratifica pe cesionar.
în acest caz, cesiunea de creanţă nu va putea fi calificată drept contract de garanţie reală mobiliară, întrucât operaţiunea încheiată de părţi va avea efectul specific unei cesiuni de creanţă, respectiv transmiterea creanţei de la cedent la cesionar, şi nu efectul specific contractului de garanţiei reală mobiliară, respectiv constituirea unui drept real de garanţie asupra creanţei cedate.
Suntem deci în prezenţa a două instituţii distincte: cesiunea de creanţă în scop de garantare şi garanţia reală mobiliară asupra dreptului de creanţă.
O astfel de clasificare a cesiunilor de creanţă, în cesiuni propriu-zise şi cesiuni în scop de garantare, a avut în vedere şi actuala redactare a art. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, mai ales în condiţiile în care textul corespunzător existent în varianta iniţială anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 161/2003 avea următorul cuprins: „toate cesiunile drepturilor de creanţă, chiar dacă cesiunea nu are drept scop garantarea îndeplinirii unei obligaţii".
Existenţa unor diferite tipuri de cesiuni de creanţă este relevată şi de convenţiile internaţionale care au ca obiect reglementarea cesiunilor de creanţă care prezintă elemente de extraneitate (Convenţia Naţiunilor Unite asupra cesiunii de creanţă în comerţul internaţional ).
Precizăm că art. 9 din Uniform Commercial Code asimilează conceptului de „security interest", care poate fi tradus drept garanţie reală mobiliară, orice operaţiune destinată să garanteze îndeplinirea unei obligaţii prin afectarea unui bun (creanţa fiind bun mobil incorporai) unei garanţii reale. Cu toate acestea, cesiunea de creanţă efectuată în scopul garantării unei obligaţii este inclusă în conceptul de garanţie reală, rămânând ca numai cesiunea de creanţă propriu-zisă să fie considerată act asimilat (may acquire a „security interest" - poate dobândi un drept real de garanţie).
Unii autori au considerat că cesiunea de creanţă în scop de garantare reprezintă o cesiune condiţionată, afectată de condiţia suspensivă a neîndeplinirii de către cedent a obligaţiei principale. Doar în acel moment cesiunea devine perfectă, iar cesionarul (creditorul) poate solicita debitorului cedat să efectueze plata creanţei cedate către cesionar. Cât timp cedentul îşi respectă obligaţia principală, debitorul cedat va efectua plăţile către acesta.
Cesiunea de creanţă încheiată în scop de garantare poate îmbrăca forma unei cesiuni condiţionate, dar nu trebuie limitată la astfel de operaţiuni. Spre exemplu, se poate încheia o cesiune de creanţă în titlu de garanţie cu pact de răscumpărare. în acest caz, dreptul de creanţă cesionat se transmite pur şi simplu, neafectat de modalităţi, prin efectul îndeplinirii de către cedent a obligaţiei garantate născânclu-se şi obligaţia cesionarului de a restitui creanţa, în acest caz restituirea creanţei formând obiectul unui contract distinct.
O astfel de cesiune nu a fost interzisă nici de art. 4 din Legea nr. 61/1931 contra cametei şi nici de art. 13 din Decretul-lege nr. 1700 din 5 mai 1938' pentru stabilirea dobânzii legale, acte normative ce în prezent sunt abrogate, care interziceau expres numai încheierea actelor de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare, nu şi alte operaţiuni juridice, o astfel de cesiune, mai ales în lipsa unui preţ, neputând fi calificată drept vânzare-cumpărare.
Am considerat precizarea utilă, deoarece, deşi actele normative citate mai sus sunt în prezent abrogate, atât în practică (în special în practica notariatelor publice, care refuză constant autentificarea unor astfel de acte), cât şi în doctrina recentă s-a perpetuat ideea nulităţii de drept a vânzării cu pact de răscumpărare, chiar şi în condiţiile în care interdicţia nu mai are în prezent niciun temei juridic .
Chiar dacă Codul civil nu prevede condiţii speciale privind valabilitatea cesiunii de creanţă, pentru a fi opozabilă faţă de terţi (inclusiv faţă de debitorul cedat, care este şi el terţ faţă de cesiunea de creanţă propriu-zisă), trebuie îndeplinite anumite formalităţi privind publicitatea cesiunii. Potrivit sistemului Codului civil, publicitatea cesiunii de creanţă se realizează fie prin notificarea debitorului cedat, fie prin acceptarea cesiunii de către acesta din urmă.
Titlul VI din Legea nr. 99/1999, privită ca lege specială, modifică şi completează prevederile Codului civil în materia cesiunii de creanţă, supunând publicităţii prin înscriere în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare toate cesiunile drepturilor de creanţă, adică atât cesiunea efectuată în scop de garanţie, cât şi cesiunea de creanţă propriu-zisă .
Mai mult decât atât, toate cesiunile drepturilor de creanţă vor fi supuse prevederilor Titlului VI al Legii nr. 99/1999 în ceea ce priveşte publicitatea, ordinea de prioritate şi executarea, fiind asimilate astfel, din acest punct de vedere, garanţiilor reale mobiliare.
Prevederile art. 1393 C. civ. care reglementează publicitatea cesiunii de creanţă nu au fost însă abrogate de Titlul VI al Legii nr. 99/1999, notificarea debitorului cedat şi acceptarea rămânând în continuare forme valabile de publicitate, înscrierea în arhivă fiind reglementată drept o nouă formă de publicitate, alternativă, dar care, în caz de concurs, va avea întotdeauna prioritate faţă de cesiunea notificată debitorului sau acceptată de acesta.
Unii autori au considerat că prin îndeplinirea formalităţilor prevăzute de Codul civil (notificarea debitorului cedat sau acceptarea cesiunii de către acesta) nu se realizează opozabilitatea cesiunii decât faţă de debitorul cedat.
Chiar dacă publicitatea realizată prin metodele Codului civil nu conferă niciun rang de prioritate cesionarului faţă de înscrierea în arhivă, nu se poate reţine o astfel de afirmaţie, în condiţiile în care formalităţile prevăzute de Codul civil au în vedere în mod expres tocmai realizarea opozabilităţii faţă de terţi, şi nu neapărat faţă de debitorul cedat .
Există totuşi cesiuni de creanţă care nu sunt supuse publicităţii nici prin formalităţile prevăzute de art. 1393 C. civ. şi nici prin cele prevăzute de Titlul VI al Legii nr. 99/1999. în primul rând, este vorba de art. 1394 C. civ. privind cesiunea chiriei sau arendei pe un termen mai mare de 2 ani, care trebuie înscrisă în registrele de publicitate imobiliară.
Iniţial, acest articol a fost modificat de art. 19 alin. (1) pct. C lit. a) din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, care prevedea că fac obiectul înscrierii în cartea funciară locaţiunea şi cesiunea de venituri pe timp mai mare de 3 ani. în prezent, potrivit modificărilor aduse de O.U.G. nr. 64/2010 art. 19 alin. (1) pct. C lit. a) din Legea nr. 7/1996, fac obiectul înscrierii în cartea funciară „dreptul de superficie, uzufruct, uz, folosinţă, abitaţie, concesiune, administrare, servituţile în sarcina fondului aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea de creanţă", indiferent de durată.
Observăm că, în acest caz, legea nu mai face referire la cesiunea de venituri, ci la cesiunea de creanţă în general. Cu toate acestea, dreptul
de creanţă ce formează obiectul unei astfel de cesiuni trebuie să fie în strânsă legătură cu un bun imobil, în cartea funciară a căruia se va nota, cu alte cuvinte, să constituie o sarcină ce poartă asupra unui bun imobil. O astfel de idee se desprinde şi din examinarea prevederilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora fac obiectul înscrierii în cartea funciară actele şi faptele juridice referitoare la imobile din acelaşi teritoriu administrativ. per a contrario, nu pot face obiectul înscrierii în cartea funciară actele şi faptele juridice care nu au legătură (nu grevează) un bun imobil, aşa cum este el definit de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 , deci nici locaţiunea sau cesiunea de creanţă.
în al doilea rând, doctrina admite, unanim, ca fiind scoase de sub incidenţa art. 1393 C. civ. şi ale Titlului VI al Legii nr. 99/1999 şi cesiunile de creanţă care nu sunt operaţii separate, de sine stătătoare .
Este cazul cesiunii unei creanţe ca accesoriu la transmiterea altor drepturi. De pildă, creanţele ataşate bunului vândut se transmit cumpărătorului fără alte formalităţi, în acelaşi timp şi împreună cu bunul respectiv. Sunt avute în vedere în special creanţele de garanţie pentru vicii ascunse, care se transmit în lanţ la cumpărătorii succesivi, cărora, la nevoie, li se recunoaşte dreptul de a acţiona nu numai împotriva vânzătorului imediat, ci şi contra celui iniţial. Aşadar, creanţa este văzută, în acest caz, ca un accesoriu al lucrului vândut .
în concluzie, cesiunile de creanţă referitoare la un bun imobil şi care constituie, prin efectele pe care le produc, sarcini asupra bunurilor imobile fac obiectul înscrierilor în cartea funciară, indiferent de termenul pentru care au fost încheiate, toate celelalte cesiuni de creanţă căzând sub incidenţa Titlului VI al Legii nr. 99/1999, fiind supuse publicităţii prin înscriere în arhivă.
