Vânzările condiţionate ca garanții reale mobiliare
| Comentarii |
|
vânzările condiţionate ca garanții reale mobiliare, articolul 2 lit. b) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 asimilează garanţiilor reale mobiliare vânzările condiţionate.
Doctrina nord-americană .
Cu toate acestea, sfera noţiunii vizate de lege este mult mai largă, nefiind limitată numai la acest tip de condiţie , cuprinzând toate operaţiunile care permit vânzătorului, care nu şi-a primit integral preţul, să reintre fie în posesia bunului, clacă acest drept nu a fost transferat, fie să redobândească atât posesia, cât şi dreptul de proprietate asupra bunurilor vândute.
în literatura juridică s-a afirmat , pe bună dreptate, faptul că specificul acestor operaţiuni constă în disocierea dreptului de proprietate (care aparţine finanţatorului) de drepturile ce permit utilizarea bunului
(care aparţin debitorului).
Cu toate acestea, vânzările condiţionate nu trebuie confundate nici cu operaţiunile de leasing sau consignaţie şi nici cu situaţiile în care părţile încheie un contract de garanţie reală mobiliară asupra bunului vândut, concomitent cu vânzarea.
în SUA, înainte de adoptarea art. 9 din Uniform Commercial Code, vânzătorul putea transfera dreptul de proprietate (şi posesia) asupra bunului vândut, dar îşi putea constitui o ipotecă mobiliară asupra bunului vândut („chattel mortgage"), iar după adoptarea art. 9 din Uniform Commercial Code, în condiţii similare, cumpărătorul putea constitui în favoarea vânzătorului o garanţie reală asupra bunului vândut („security interest").
O astfel de operaţiune nu era posibilă în dreptul românesc înainte de adoptarea Titlului VI al Legii nr. 99/1999, care sub imperiul Codului civil nega existenţa instituţiei „ipotecilor mobiliare".
Aceste operaţiuni juridice s-au dezvoltat în principal din două motive: în primul rând, creditorul urmăreşte ca, în caz de faliment al debitorului său, bunul să nu facă parte din patrimoniul acestuia, el putând recupera bunul fără a veni în concurs cu ceilalţi creditori ai debitorului; în al doilea rând, spre exemplu, în dreptul german, care nu admite gajul fără deposedare, astfel de operaţiuni permit constituirea unor garanţii fără deposedare.
Clauza rezervei dreptului de proprietate poate fi întâlnită sub forma vânzării cu plata preţului în rate, în care predarea bunului către cumpărător se face imediat după încheierea contractului, în condiţiile în care transferul dreptului de proprietate se face la plata ultimei rate .
O instituţie similară, calificată drept o veritabilă garanţie reală în dreptul german, este instituţia garanţiei-proprietate, care constă în transmiterea dreptului de proprietate mobiliară, cu titlu de garanţie, către creditor, debitorul păstrând posesiunea nemijlocită.
în dreptul românesc, până la apariţia Titlului VI al Legii nr. 99/1999, nu au existat reglementări exprese cu privire la astfel de varietăţi de vânzare, în schimb, aplicaţii ale clauzei rezervei dreptului de proprietate fiind întâlnite în câteva legi speciale. Astfel, Legea din 2 august 1929 asupra vânzării pe credit a maşinilor industriale, agricole şi autovehiculelor, în prezent abrogată, a consacrat, pentru prima dată, validitatea tuturor vânzărilor de bunuri mobile cu rezerva proprietăţii, prin dispoziţiile art. 30, hotărând că dispoziţiunea penală din art. 28 se aplică la orice vânzare de lucruri mobile la care vânzătorul şi-a rezervat proprietatea, chiar dacă lucrurile mobile nu ar fi fost cele prevăzute de această lege şi chiar dacă vânzarea nu ar fi fost făcută în condiţiile ei.
Ulterior, mai recent, Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi falimentului (în prezent şi ea abrogată prin Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei), în art. 55, a reglementat dreptul creditorului proprietar al bunului de a-l revendica faţă de debitorul aflat în procedura falimentului.
In literatura juridică au existat diverse opinii cu privire la natura juridică a clauzei rezervei dreptului de proprietate, ca fiind o simplă vânzare condiţionată, o modalitate de exprimare a unui termen sau un mijloc de garantare a obligaţiilor.
Includerea tuturor vânzărilor condiţionate în sfera operaţiunilor asimilate garanţiilor reale mobiliare acoperă nu numai situaţiile în care contractual de vânzare-cumpărare conţine clauza rezervei dreptului de proprietate sau situaţiile în care contractul de vânzare-cumpărare este supus unei condiţii, indiferent dacă aceasta este rezolutorie ori suspensivă, ci toate situaţiile în care vânzătorul, în temeiul dreptului real de proprietate, pe care fie nu l-a transmis, fie l-a redobândit, şi nu al unui drept de garanţie, poate reintra în posesia bunului vândut.
Până la apariţia Titlului VI al Legii nr. 99/1999, în cazul bunurilor mobile, dreptul vânzătorului de a intra în posesia bunului mobil vândut nu avea o adevărată valoare juridică, în condiţiile în care cumpărătorul care încă nu a plătit integral preţul poate, faptic, să revândă lucrul, iar subdobânditorul de bună-credinţă se va proteja invocând contra acţiunii în revendicare a vânzătorului proprietar dispoziţiile art. 1909 C. civ. şi prezumţia de bună-credinţă (art. 1899 C. civ.), în sensul că nu a cunoscut existenţa clauzei.
în prezent, dreptul vânzătorului de a intra în posesia bunului („right to repossessf') este dat de posibilitatea executării vânzărilor condiţionate potrivit prevederilor Capitolului V din Titlului VI al Legii nr. 99/1999, ce
vor guverna modalităţile de executare (silită) a unei astfel de vânzări condiţionate.
Principalul avantaj constă în posibilitatea luării în posesie (paşnică sau forţată) a bunului de la cumpărător sau de la un subdobânditor de bună-credinţă, care însă nu va putea opune dispoziţiile art. 1909 C. civ. şi prezumţia de bună-credinţă (art. 1899 C. civ.), nefiind vorba de o acţiune în revendicare, ci de o executare silită.
