Garanţia reală mobiliară
| Comentarii |
|
garanţia reală mobiliară, Noţiune. Definiţie. Caractere juridice
Noţiune. Definiţie
Principiile regimului juridic al garanţiei reale mobiliare sunt conturate de trei articole diferite din Titlul VI al Legii nr. 99/1999; astfel, garanţia reală constituie un drept real (art. 9), care se constituie numai pe baza unui contract de garanţie (art. 13), cu excepţiile prevăzute de lege, iar în cuprinsul art. 14 este definit contractul de garanţie reală mobiliară.
Articolul 9 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 conturează natura juridică a instituţiei garanţiei reale mobiliare, privită ca „un drept real care are ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligaţii ".
Garanţia reală mobiliară este astfel definită prin prisma dreptului real de garanţie, definiţia dată de lege îndepărtânclu-se de cea dată de art. 1685 C. civ. gajului (amanetului), care este definit ca un contract accesoriu ce constituie izvorul dreptului de gaj.
Definiţia dată de art. 9 se completează cu principale caractere juridice ale dreptului real de garanţie ce îşi au izvorul în art. 10 şi art. 13 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 şi care schiţează principalele trăsături ale regimului juridic al acestei instituţii. Astfel, garanţia reală mobiliară are, pe lângă caracterul real, un caracter accesoriu, indivizibil şi contractual.
în doctrină s-a afirmat faptul că, prin prisma definiţiei date de lege contractului de garanţie, instituţia garanţiei reale mobiliare se identifică cu instituţia juridică a gajului, ce dobândeşte individualitate prin anumite reglementări ce îi sunt proprii şi care îi imprimă o fizionomie distinctă . Nu putem fi de acord cu o astfel de opinie, diferenţele de concept dintre garanţia reală mobiliară şi gajul civil fiind similare diferenţelor dintre ipotecă şi antihreză în materie imobiliară.
Nu este mai puţin adevărat faptul că instituţia garanţiei reale mobiliare constituie o evoluţie a instituţiei gajului, care, după apariţia registrelor specializate de publicitate mobiliară, a început să iasă din „era posesiei" şi să îmbrace forma unor aşa-numite „ipoteci mobiliare" . Această instituţie a fost greu acceptată la început, pentru că bunurile mobile nu putea face obiectul unei ipoteci (Ies meubles n'ont pas de suite par hypotheque)\ ci numai al unei garanţii cu deposedare, de vreme ce publicitatea drepturilor reale în materie se făcea (numai) prin posesie.
Inclusiv în Proiectul legii, în expunerea ele motive, se precizează că acest concept de garanţie reală mobiliară diferă fundamental de cel de „gaj", acesta din urmă fiind o simplă specie de garanţie reală. Aşadar, este vorba de o relaţie de la gen la specie.
O astfel de afirmaţie este întărită de apariţia noului cod civil din anul 2009, care păstrează în sfera garanţiilor mobiliare atât instituţia garanţiei reale mobiliare reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999, sub denumirea de ipotecă mobiliară, cât şi instituţia gajului (amanetului).
Alţi autori', plecând de la caracterul contractual al garanţiei reale mobiliare şi de la asemănarea acestor două instituţii, au încercat să definească garanţia reală mobiliară drept o convenţie accesorie, menită a asigura garantarea unei obligaţii principale. Nu putem fi întru totul de acord cu o astfel de opinie, deoarece confundă contractul de garanţie cu garanţia însăşi.
Articolul 13 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, care instituie regula constituirii garanţiilor reale mobiliare numai pe baza unui contract de garanţie, prevede şi excepţiile de la această regulă, astfel încât garanţia reală mobiliară trebuie privită ca un drept real accesoriu de garanţie, şi nu ca un contract.
Garanţia reală mobiliară este rezultatul un raport juridic obliga-ţional, accesoriu raportului juridic principal, dar în acelaşi timp reprezintă obiectul unui contract de garanţie (care, la rândul său, este un contract accesoriu unui contract principal).
în privinţa naturii juridice, garanţia reală mobiliară fără deposedare îmbracă forma unei ipoteci mobiliare, prin adoptarea Titlului VI din Legea nr. 99/1999 fiind abrogat implicit art. 1751 C. civ., fără însă ca în forma cu deposedare să îmbrace forma gajului, remiterea bunului
nefiind o condiţie de valabilitate nici în acest caz.
Caractere juridice
Caracterul de drept real. Titlul VI al Legii nr. 99/1999 reglementează instituţia garanţiei reale mobiliare ca un drept real accesoriu al creditorului asupra bunului afectat garanţiei.
în privinţa drepturilor reale, se apreciază că, în sistemul nostru de drept, un drept nu poate fi calificat ca real decât dacă acest caracter este recunoscut de lege, drepturile reale fiind numai acelea expres şi limitativ prevăzute de lege, fără ca părţile să poată crea prin voinţa lor altele noi'.
Garanţiile reale au fost clasificate, în mod tradiţional, ca fiind drepturi reale accesorii, de rang secund, asupra bunului altuia (ius in re aliena) sau ca drepturi accesorii unui drept de creanţă .
Dreptul real de garanţie reglementat de Titlul VI al Legii nr. 99/1999 reprezintă introducerea în legislaţia noastră a conceptului de „security interest" (tradus de lege drept „garanţie reală") reglementat de art. 9 din Uniform Commercial Code, ce a constitut sursa de inspiraţie a legii noastre.
Aşa cum se arată în doctrină împotriva construcţiilor juridice artificiale care constau în „manipularea titlului (de proprietate)" în vederea constituirii de operaţiuni de garanţie. Din acest conflict a apărut conceptul de „security interest", care desemnează un dezmembrământ al dreptului de proprietate, sub forma unei sarcini ce grevează valoarea extrinsecă a bunului.
Ca orice drept real, pe lângă opozabilitatea erga omnes, dreptul de garanţie beneficiază de prerogativa urmăririi şi de prerogativa preferinţei, prin aceasta distingându-se de privilegiile mobiliare clasice, care se bucură numai de prerogativa preferinţei, nu şi de cea a urmăririi.
Spre deosebire de dreptul de gaj, specifică dreptului de garanţiei reală mobiliară este întinderea dreptului de urmărire, care, potrivit art. 7 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, se întinde nu numai asupra bunului afectat garanţiei, dar şi asupra produselor acestuia.
Articolul 23 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 consacră sfera prerogativelor dreptului de urmărire, dar şi limitele acestuia. Astfel, potrivit art. 23 alin. (2), creditorul are posibilitatea să îşi „exercite dreptul asupra bunului afectat garanţiei, care se găseşte în posesia unui terţ, sau asupra produselor rezultate din acesta ori asupra ambelor".
Cu toate acestea, potrivit art. 23 alin. (3), atunci când creditorul execută o garanţie reală atât asupra bunului afectat garanţiei, cât şi asupra produselor acestuia, dreptul de urmărire este limitat de lege la valoarea de piaţă pe care bunul afectat garanţiei o are în momentul executării.
Articolul 9 alin. (2) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 conturează principalele atribute ale dreptului de preferinţă al creditorului garantat; astfel, acesta „are dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei înaintea oricărui creditor negarantat şi înaintea altor creditori ale căror garanţii reale sau drepturi asupra bunului afectat garanţiei au un grad de prioritate inferior".
în doctrină s-a observat faptul că, deşi art. 9 alin. (2) face vorbire de dreptul creditorului de „a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei", în realitate creditorul îţi va satisface creanţa prin lichidarea bunului,
astfel încât obiectul dreptului real de garanţie nu este bunul afectat garanţiei, ci valoarea sa economică extrinsecă (adică valoarea de piaţă care se poate obţine în caz de lichidare a bunului) .
Argumentele în sprijinul acestei opinii au fost în principal legate de limitarea drepturilor pe care le are creditorul asupra bunului afectat garanţiei şi produselor sale, în caz de executare silită, la valoarea de piaţă pe care bunul afectat garanţiei o are în momentul executării şi de extinderea ope legis a garanţiei reale asupra produselor bunului afectat garanţiei.
Cu toate că nu putem nega importanţa valorii economice a bunului afectat garanţiei, valoare ce constituie promotorul instituirii unei garanţii reale asupra bunului, nu putem fi de acord cu o astfel de soluţie, întrucât, dacă obiectul dreptului real de garanţie l-ar constitui valoarea economică a bunului, şi nu bunul în sine, s-ar ajunge la concluzia potrivit căreia prin contractul de garanţie se va afecta o anumită valoare economică garanţiei, or, în fapt, soarta şi valoarea garanţiei depind de soarta bunului, în cazul în care acesta piere, garanţia se stinge, în cazul în care valoarea acestuia sporeşte sau se micşorează, tot astfel şi garanţia se va mări sau micşora.
Caracterul accesoriu al garanţiei reale mobiliare decurge direct din caracterul accesoriu al dreptului real de garanţie şi este subliniat de art. 9 alin. (1) teza finală din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, care impune cerinţa ca garanţia reală mobiliară să aibă (întotdeauna - s.n.) finalitatea îndeplinirii „oricărei" obligaţii.
Principiul accesorialităţii garanţiei reale mobiliare este consacrat însă de art. 27 alin. (1) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, potrivit căruia garanţia reală mobiliară încetează odată cu îndeplinirea obligaţiei garantate.
Dreptul real de garanţie este definit atât prin scopul său, respectiv de garanţie, cât şi prin relaţia sa de accesorialitate faţă de dreptul de creanţă principal.
Din caracterul accesoriu al garanţiei reale mobilare derivă şi consecinţa caracterului accesoriu al contractului de garanţie reală mobiliară.
Caracterul indivizibil. Principiul indivizibilităţii garanţiei este reglementat de art. 10 alin. (2) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999. Garanţia reală este indivizibilă, întrucât bunul este afectat în întregime garantării creanţei, iar garanţia acoperă în toată întinderea sa obligaţia garantată.
Prima consecinţă a indivizibilităţii o constituie păstrarea în întregime a garanţiei în cazul unei reduceri a obligaţiei garantate (spre exemplu, ca efect al unor plăţi parţiale).
Cea de-a doua consecinţă o reprezintă faptul că garanţia poartă asupra întregului cuantum al obligaţiei garantate, indiferent de natura acesteia, divizibilă, indivizibilă sau solidară.
în cazul obligaţiilor divizibile, considerăm că oricare dintre debitorii ţinuţi să execute obligaţia garantată poate să constituie o garanţie reală mobiliară, fie numai pentru partea din obligaţie la care este ţinut, fie pentru întreaga obligaţie divizibilă, în lipsă de stipulaţie contrară garanţia reală acoperind în întregime obligaţia divizibilă în virtutea principiului indivizibilităţii garanţiei.
în cazul încetării din fiinţă a debitorului (persoană fizică sau juridică), deşi obligaţia se transmite divizată către moştenitori, garanţia devine indivizibilă'.
în doctrină s-a apreciat faptul că indivizibilitatea garanţiei reale nu are un caracter absolut, dispoziţiile art. 26 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 fiind interpretate ca o excepţie de la regula indivizibilităţii . în fapt, art. 26 are în vedere situaţia în care, datorită descrierii bunului afectat garanţiei, întinderea garanţiei este dificil de determinat; astfel, „când garanţia reală cuprinde toate bunurile debitorului sau numai bunurile de un anumit fel ale acestuia, debitorul poate cere, oricând, o confirmare din partea creditorului cu privire la valoarea obligaţiei care a rămas a fi garantată sau o listă amănunţită a bunurilor afectate garanţiei. în acest scop, debitorul va da creditorului o listă cuprinzând evaluarea estimativă a bunurilor afectate garanţiei, spre a fi confirmată de acesta. în termen de 30 de zile creditorul va trebui să răspundă debitorului. în caz contrar, se va considera că a consimţit tacit, devenind validă declaraţia estimativă a debitorului".
Indivizibilitatea presupune, după cum am mai arătat, păstrarea garanţiei asupra întregului bun afectat garanţiei sau asupra tuturor bunurilor afectate garanţiei, în cazul reducerii obligaţiei garantate.
Pentru a se aduce o atingere indivizibilităţii garanţiei, în cazul prevăzut de art. 26, ar fi trebuit ca legiuitorul să prevadă expres reducerea numărului de bunuri afectate garanţiei proporţional cu reducerea valorii obligaţiei care a rămas de plată, pe baza estimării bunurilor din lisata întocmită de creditor. Or, în acest caz, întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, toate bunurile din lista întocmită de creditor vor rămâne afectate garanţiei, indiferent de valoarea acestora şi indiferent de valoarea obligaţiei rămase de plată.
Caracterul contractual. Potrivit art. 13 alin. (1) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, singurul izvor al garanţiei reale mobiliare este contractul.
în sistemul Codului civil, gajul poate fi, după modul în care se stabileşte obligaţia de a constitui gajul, convenţional, legal sau judecătoresc. în doctrină s-a considerat că, şi în cazul gajului legal sau judecătoresc, constituirea efectivă a gajului se face tot prin contract, numai că obligaţia de a aduce gajul este instituită de lege ori de instanţă, şi nu lăsată la libera înţelegere a părţilor. Deşi nu putem primi fără rezerve o astfel de soluţie, aceasta era posibilă numai dorită caracterului real al gajului civil, în momentul remiterii bunului putând afirma faptul că s-a încheiat contractul de gaj.
Garanţia reală mobiliară reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999 se poate constitui numai pe baza unui contract de garanţie încheiat în forma prevăzută de lege şi nu poate avea niciodată caracter legal sau judecătoresc. Această afirmaţie se traduce prin imposibilitatea de a se naşte un drept de garanţie direct prin efectul legii sau al hotărârii judecătoreşti.
în cazul în care se va impune prin lege specială sau prin hotărâre judecătorească obligaţia de a se încheia o garanţie, natura juridică a acesteia va fi dată de contractul încheiat de părţi.
