Contractele de închiriere şi leasing ca garanții reale mobiliare
| Comentarii |
|
contractele de închiriere şi leasing ca garanții reale mobiliare, articolul 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 asimilează garanţiilor reale mobiliare toate formele de închiriere, inclusiv orice leasing, pe termen mai mare de un an, având ca obiect bunurile prevăzute la art. 6 din lege.
Doctrina românească defineşte leasingul drept o operaţiune tripartită prin care utilizatorul solicită finanţatorului cumpărarea bunului de care avea nevoie, după care finanţatorul îl pune la dispoziţia utilizatorului cu titlu de folosinţă'.
La fel ca şi în cazul cesiunii de creanţă, contractul de leasing reprezintă una dintre operaţiunile cuprinse în operaţiunea tripartită de leasing, cu caracter bipartit, la care participă locatorul/finanţatorul şi locatarul/utilizatorul.
însă art. § 2A-103 (1) (j) din Uniform Commercial Code nu distinge între leasing şi închiriere, operaţiunea de ,,/ease" (închiriere) fiind operaţiunea prin care se transferă posesia şi folosinţa, cu titlu oneros, a unor bunuri. Mai mult decât atât, legislaţia nord-americană delimitează închirierea de toate celelalte forme de vânzare, mai ales de acele forme în care, la data semnării contractului, se transmite numai dreptul de folosinţă a bunului, urmând ca transferul dreptului de proprietate să se realizeze ulterior acestui moment, fiind supus unui termen sau condiţii etc.
Din aceste motive, leasingul a fost de multe ori calificat drept o variantă a locaţiunii, specific acestor două operaţiuni fiind transferul cu titlu oneros al dreptului de folosinţă asupra unui bun.
Caracterul acestui drept de folosinţă, real sau personal, a fost dezbătut atât în doctrina englez', cât şi în cea franceză , legiuitorul a inclus în categoria actelor ce trebuie făcute publice numai operaţiunile (închiriere şi leasing) ce au un termen de peste un an.
în dreptul românesc, locaţiunea este reglementată de Codul civil (art. 1410 şi urm.), reguli speciale privind varietăţi ale contractului de locaţiune fiind prevăzute atât în Codul civil, cât şi în legi speciale.
Spre deosebire de legislaţia nord-americană, leasingul este reglementat în dreptul românesc de O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată, ca un contract distinct, de sine-stătător, şi nu ca o variantă a contractului de locaţiune. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 51/1997, operaţiunile de leasing sunt definite drept acele operaţiuni prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale.
Cea mai importantă deosebire dintre aceste două contracte, în lumina actuale legislaţii, o constituie subiectul calificat în contractul de leasing; potrivit art. 3 din O.G. nr. 51/1997, în cadrul unei operaţiuni de leasing poate avea calitatea de locator/finanţator numai o societate de leasing, persoană juridică română sau străină. Astfel, un contract nu va putea fi calificat de leasing şi, pe cale de consecinţă, nu va avea calitatea de titlu executoriu conferită de art. 8 din O.G. nr. 51/1997, dacă locatorul/finanţatorul nu va avea calitatea de societate de leasing, autorizată în condiţiile legii, şi nici nu va avea ca efect transmiterea dreptului de proprietate în urma exercitării dreptului de opţiune al locatarului/utilizatorului. Un astfel de contract va putea fi calificat însă drept locaţiune dacă va îndeplini toate condiţiile de validitate cerute de lege pentru încheierea unui astfel de contract.
Operaţiunile de leasing pot fi clasificate în două categorii: leasing financiar şi leasing operaţional'.
Leasingul financiar reprezintă o operaţiune de finanţare (o modalitate a creditului real) în care finanţatorul (creditorul) păstrează dreptul de proprietate asupra bunului numai în scopul garantării plăţii ratelor de leasing (cu dobânda aferentă).
Distincţia juridică (diferenţele semnificative fiind de regim fiscal) dintre operaţiunea de leasing şi vânzarea cu rezerva dreptului de proprietate a fost una dintre problemele doctrinei nord-americane. Potrivit reglementării actuale din SUA, art. 9 §1-201 (b) (37) din Uniform Commercial Code, operaţiunea de vânzare cu rezerva dreptului de proprietate are ca efect constituirea unei garanţii reale mobiliare („security interest"), pe când operaţiunea de leasing nu va duce la constituirea unei garanţii reale mobiliare decât dacă operaţiunea este încheiată în scop de garanţie, scop ce va fi apreciat de la caz la caz. în acest caz, „clauza rezervei dreptului de proprietate" nu constituie prin ea însăşi o garanţiei reală mobiliară . Din acest punct de vedere, inclusiv operaţiunea de leasing apare drept o variantă a vânzării cu clauza rezervei dreptului de proprietate.
Şi doctrina franceză califică o astfel de operaţiune ca fiind o modalitate de păstrare a dreptului de proprietate în scop de garanţie .
Doctrina nord americană reţine totuşi că, în ciuda numeroaselor asemănări dintre aceste două instituţii, în lumina reglementării art. 9 din Uniform Commercial Code, deosebirea constă în aceea că, în cadrul operaţiunii de leasing, finanţatorului îi rămâne un drept rezidual de proprietate asupra bunului şi este îndreptăţit să obţină proprietatea sa înapoi la sfârşitul perioadei de leasing, pe când, în cazul vânzării cu rezerva dreptului de proprietate, aceasta va fi tratată ca o operaţiune constitutivă de garanţii reale mobiliare, iar în momentul în care debitorul îşi va plăti datoria, garanţia reală se stinge, iar dreptul de proprietate al fostului debitor va deveni liber de orice sarcini\
Leasingul operaţional nu este altceva decât un simplu contract de închiriere, al cărui regim derogator de la dreptul comun al locaţiunii se traduce numai printr-un regim fiscal şi vamal specific.
În lumina Titlului VI al Legii nr. 99/1999, închirierile de bunuri mobile şi operaţiunile de leasing sunt calificate drept operaţiuni asimilate garanţiilor reale mobiliare, fără a se distinge dacă au fost efectuate în scop de garanţie sau nu.
Potrivit art. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, singura condiţiei impusă acestor operaţiuni este ca ele să se deruleze pe termen de minim un an, în timp de art. 4 alin. (1) lit. d) detaliază condiţiile în care închirierea sau leasingul vor fi calificate ca fiind încheiate pentru un termen mai mare de un an. Astfel, vor intra în sfera de aplicare a legii toate operaţiunile de leasing şi închiriere încheiate pe o perioadă nedeterminată, cele încheiate pe o durată iniţială de un an sau mai puţin, dacă locatarul sau utilizatorul, cu acordul locatorului sau al finanţatorului, deţine bunul în mod continuu pe o durată mai mare de un an calculată de la predarea bunului (totuşi, în acest caz, contractul nu se consideră mai mare de un an decât la împlinirea acestei durate), precum şi operaţiunile de închiriere sau leasing încheiate pentru o perioadă de un an sau mai scurtă, pentru care contractul prevede că poate fi reînnoit pentru una sau mai multe perioade.
Cu toate acestea, alin. (2) al art. 4 prevede că „dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. d) nu se aplică închirierii de bunuri efectuate de către locatorul sau finanţatorul care nu are ca obiect de activitate închirierea de bunuri sau darea de bunuri în leasing, precum şi închirierii de bunuri mobile accesorii unui imobil, necesare pentru buna folosire a acestuia".
Acest articol nu trebuie interpretat în sensul în care legea limitează sfera operaţiunilor asimilate, aşa cum s-a afirmat în literatura juridică', legiuitorul considerând că vor fi incluse în categoria actelor asimilate, fiind considerate încheiate pe o perioadă mai mare de un an, numai operaţiunile prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. d) încheiate de persoane care au ca obiect de activitate închirierea de bunuri sau darea de bunuri în leasing.
Spre exemplu, o închiriere pe o perioadă nedeterminată sau încheiată pe o perioadă mai mică de un an, cu posibilitatea reînnoirii, nu va fi considerată ca fiind operaţiune asimilată decât dacă locatorul
sau finanţatorul are ca obiect de activitate închirierea de bunuri sau darea de bunuri în leasing. Tot astfel, închirierea de bunuri mobile accesorii unui imobil, necesare pentru buna desfăşurare a acestuia, va fi considerată operaţiune asimilată dacă este încheiată pe un termen mai mare de un an, însă nu va fi considerată operaţiune asimilată dacă este încheiată pe o perioadă nedeterminată.
