Urmele de picioare în criminalistică și cercetarea lor la fața locului
| Comentarii |
|
Umele de picioare
Urmele de picioare formează o a doua mare categorie de urme întâlnite frecvent în cercetarea locului săvârșirii faptei, împreună cu urmele de mâini și cu alte urme cu un caracter mai puțin general. Cu toate că descoperirea urmelor de picioare se face mai ușor decât a urmelor de mâini, trebuie să precizăm că nu au importanța identificatorie a acestora. Prin urmare, în practica de anchetă, urmele de picioare ale infractorului sunt folosite mai rar decât urmele digitale. Aceasta se explică și prin faptul că nu întotdeauna suprafața cu care vine în contact piciorul favorizează formarea unei urme clare. Astfel, pentru formarea unor urme clare de adâncime este necesar ca solul să fie foarte plastic. Pentru formarea urmei de încălțăminte de suprafață, trebuie ca în prealabil talpa încălțămintei să fie îmbibată cu o oarecare substanță (praf, ulei, sânge ) care va constitui substratul unei asemenea urme.
Clasificarea urmelor de picioare
Din categoria urmelor de picioare, în accepțiunea sa largă, fac parte urmele plantei piciorului (ale piciorului gol), urmele piciorului semiîncălțat sau urmele de ciorapi, precum și urmele de încălțăminte.
În urma plantară se imprimă „talpa piciorului". Această imprimare permite să se tragă concluzii asupra conformației plantei, precum și în privința microreliefului pielii tălpii. Conformația plantei permite să se desprindă concluzii cu privire la dimensiunile și forma plantei în întregime, asupra lungimii și lățimii acesteia, asupra formei și dimensiunilor fiecărui deget. În funcție de conformația generală, se deosebesc câteva tipuri: talpa cu boltă foarte înaltă (așa-numita talpă scobită), cu boltă înaltă, cu boltă medie și joasă sau talpă plată (platfus). În cadrul acestei clasificări pot exista și tipuri intermediare. Trebuie să se aibă în vedere însă că planta poate deveni temporar mult mai plată, ca urmare a unei oboseli accentuate.
Asemănarea dintre planta piciorului și imprimarea ei în urma descoperită, sub aspectul conformației generale, poate constitui un temei pentru a se trage concluzii numai cu privire la asemănarea de tip. Identificarea persoanei după conformația generală a plantei nu este posibilă, deoarece ea necesită examinarea microstructurii, a microreliefului pielii. Pielea tălpii piciorului prezintă o structură asemănătoare cu cea a pielii palmei. Talpa piciorului prezintă linii papilare, linii de flexiune și mici încrețituri. Identificarea pe baza acestor caracteristici se efectuează la fel ca și după caracteristicile similare de pe suprafața pielii palmei, servind astfel la o identificare certă a individului, echivalentă cu identificarea bazată pe amprentele digitale.
Planta piciorului se împarte în patru regiuni distincte:
- regiunea metatarsofalangiană, cea mai valoroasă sub raportul identificării, datorită caracteristicilor desenului papilar, ca și frecvenței cu care se imprimă la fața locului;
- regiunea metatarsiană, și ea întâlnită frecvent;
- regiunea tarsiană, imprimată parțial;
- regiunea călcâiului, caracterizată îndeosebi prin alterări ale desenului papilar, ca urmare a bătăturilor sau a cicatricelor.
Un gen special de urmă este urma piciorului semiîncălțat sau a ciorapilor (șosetă). În acest caz, în urmă se imprimă atât planta, cât și ciorapul. În impresiunea plantei nu se fixează însă microrelieful pielii, deoarece ciorapul împiedică acest lucru. De aceea, pe baza urmei se pot stabili numai forma și dimensiunile plantei, nefiind posibilă identificarea persoanei care a lăsat urma. Acest tip de urmă mai reproduce și țesătura, rupturile sau cusăturile ciorapului. Astfel, pot servi atât la determinări de grup, cât și la identificare în anumite cazuri, dacă prezintă elemente de individualizare, cum ar fi cusăturile sau unele uzuri specifice. În locurile în care ciorapul este rupt, se poate imprima și desenul papilar de pe talpa piciorului.
Urmele de încălțăminte, dacă sunt formate în condiții corespunzătoare (cum ar fi, de pildă, urmele statice, de adâncime, în pământ moale), pot reflecta elemente caracteristice utile identificării, deși prezintă elemente particulare mai puține. În urmele de încălțăminte se imprimă talpa pantofului, a bocancului, a cizmei Studierea urmei permite să se tragă concluzii asupra formei și dimensiunilor tălpii, precum și asupra diferitelor părți ale acesteia, iar indirect, asupra materialului din care este făcută și a felului cum a fost prinsă de încălțăminte. Totalitatea acestor caracteristici poate constitui un temei pentru a se trage concluzii ce privire la tipul de încălțăminte, numărul acesteia, fasonul; cu alte cuvinte această totalitate permite să se stabilească apartenența de gen a încălțămintei care a lăsat urma respectivă.
Microrelieful tălpii încălțămintei formează în urmă mici curburi ale contururilor tălpii și ale părților acesteia. Coincidența dintre microrelieful ce există pe talpa încălțămintei bănuitului și microrelieful imprimat în urma de încălțăminte descoperită poate servi ca temei pentru stabilirea identității, adică pentru concluzia că urma a fost creată de această încălțăminte.
Formarea urmelor de picioare
Din punctul de vedere al procesului de formare a urmelor, deosebim: urme de suprafață și de adâncime (după natura obiectului în care s-a format urma), urme statice și urme dinamice (după raportul de mișcare ce există între obiectul creator de urmă și obiectul pe care s-a format urma), urme vizibile și, în cazuri ceva mai rare, urme latente. De asemenea, aceste urme se întâlnesc fie sub formă izolată, fie sub forma unei „cărări de urme”.
Urmele lăsate de picioare, după plasticitatea obiectului primitor, sunt: de adâncime și de suprafață. Urmele de adâncime se formează în terenuri argiloase, noroi vâscos, nisip umed, zăpadă; cele de suprafață se creează pe obiecte de consistență mare, mai dure decât încălțămintea sau piciorul desculț. Când pe încălțăminte ori pe piciorul desculț se află substanțe străine (noroi, praf, ulei, vopsea, sânge ), se creează urme de stratificare; iar dacă pe suprafața obiectului primitor sunt substanțe străine, în stare pulverulentă sau vâscoasă (cum ar fi, de pildă, praf, ulei, sânge uscat ori vopsea proaspătă), prin aderarea acestei substanțe la talpa piciorului desculț sau a încălțămintei se formează urmele de destratificare.
Urmele de adâncime sunt formate prin reproducerea în urmă a construcției exterioare a piciorului gol sau a încălțămintei unei persoane. Valoarea acestor urme este în funcție de calitatea procesului de reproducere a caracteristicilor exterioare ale piciorului gol sau ale încălțămintei și depinde, atât de procesul de formare a urmei, cât și de duritatea obiectului creator de urmă sau de plasticitatea ori de finețea de construcție a obiectului primitor. Cu cât finețea de construcție a obiectului primitor de urmă este mai accentuată, cu atât urma va putea reproduce în mai bune condiții detaliile caracteristice ale obiectului creator de urmă și, astfel, cu atât identificarea acestuia va fi mai ușoară.
În timpul mersului, mai întâi se imprimă partea din spate a călcâiului sau a tocului, apoi intervalul dintre călcâi și talpă, apoi talpa propriu-zisă și în cele din urmă vârful încălțămintei sau vârful degetelor. Fundul urmei de adâncime se obține curbat, în sens invers arcului de cerc format în mod obișnuit de talpa încălțămintei. Urma formată prezintă cea mai mare adâncime pe locul imprimării tocului (impactul) și a vârfului (momentul desprinderii, impuls puternic pentru a înainta).
Astfel, procesul de formare al urmelor de picioare distinge trei faze:
- prima fază începe în momentul atingerii călcâiului de sol. Ea constă în împingerea solului în față. Se termină când piciorul trece în poziție perpendiculară față de sol.
- a doua fază se realizează când piciorul apasă asupra obiectului primitor sub un unghi drept. În mersul obișnuit, în această fază întregul corp se sprijină pe piciorul creator de urmă, moment caracterizat prin imprimarea pe sol a tuturor trăsăturilor tălpii.
- a treia fază începe când piciorul trece de la poziția perpendiculară fată de sol la cea oblică. În această fază terenul este împins cu vârful degetelor în spate și se termină prin ridicarea piciorului.
Caracteristic pentru urmele de picioare poate fi faptul că între urmele aceleiași persoane, purtând aceeași încălțăminte, pot apărea în privința dimensiunilor anumite deosebiri, tipice stării de mișcare ori de repaus în care s-au aflat în momentul formării. Astfel, urmele formate în mers sau în fugă denaturează în parte, caracteristicile de structură exterioară a piciorului, dar, în schimb, oglindesc aspectul dinamic al mersului și uneori chiar mișcările corpului întreg. Urma formată de piciorul în mișcare este ceva mai lungă decât urma stând pe loc, datorită imprimării în urmă și a porțiunii din față, în momentul când piciorul se ridică pentru a forma un alt pas.
Cu prilejul examinării, se trag concluzii asupra numărului încălțămintei, formei și conformației tălpii. Este însă posibilă și obținerea unei precizii mai mari în ceea ce privește datele referitoare la încălțăminte: care este fasonul, forma calapodului, cu ce s-a fixat flecul, cum este dispusă partea posterioară a pingelei, ce formă are tăietura anterioară a tocului, forma uzurii tocului și altele.
