Declinul autonomiei de voinţă
| Comentarii |
|
declinul autonomiei de voinţă, fără a dispărea ca sursă de inspiraţie legislativă şi fiind în continuare, cel puţin până la un anumit nivel, motorul ideologic al majorităţii reglementărilor şi tehnicilor de aplicare a dreptului, teoria autonomiei de voinţă, a înregistrat un evident declin. Astfel, s-a spus: „Este uşor de văzut că argumentele pe care a fost construită sunt contestabile”. Dintre rezervele formulate în doctrina franceză, faţă de această teorie, reţinem următoarele: a) postulatul libertăţii absolute a oamenilor este o afirmaţie lipsită de orice bază serioasă; omul trăieşte în mod necesar în societate. De aceea, legăturile de interdependenţă, obligaţiile existente între oameni, sunt inerente întregii vieţi sociale. Viaţa socială impune omului numeroase îndatoriri; el face parte din organismele sociale - familie, grup profesional, stat - ale căror reguli trebuie să le respecte; b) în formarea raporturilor dintre oameni, voinţa individului are, fară îndoială, un rol care nu trebuie subestimat. Dar, voinţa prin ea însăşi este lipsită de puterea de a da naştere la drepturi şi obligaţii. Ea dobândeşte această putere din lege. Legea este aceea care domină. Contractele pot exista şi se pot desfăşura doar într-un cadru legal, stabilit de dreptul obiectiv. Se poate, deci, afirma că „voinţa trebuie să fie în serviciul dreptului şi nu dreptul în serviciul voinţei”; c) sub aspect moral, experienţa şi viaţa au dovedit că sentinţa lui Fouillee „Qui dit contractuel, dit juste” este prea simplistă şi contrazisă de fapte. Ceea ce se stabileşte prin contract nu este în mod necesar just. Părţile contractante, de cele mai multe ori, nu se află într-o poziţie de egalitate economică şi socială. Rezultă că „cei mai puternici impun legea lor celor mai slabi” şi deci, adeseori, contractul consacră „strivirea celui slab de către cel puternic)”; d) în sfârşit, sub aspect economic, libertatea fară limite poate duce la anarhie. De aceea, „nimeni nu apără economia prea liberală, în forma sa pură”. Fără îndoială, interesul individual este un factor determinant al activităţii economice, dar un oarecare dirijism economic apare în viziunea unor autori ca o necesitate chiar şi în cadrul doctrinelor celor mai liberale. Această dirijare este asigurată, în primul rând, prin stat. Orientarea economică, altfel spus „dirijismul” economic, nu are ca obiectiv suprimarea sau anihilarea voinţei. Voinţa rămâne elementul sau factorul principal al contractului şi al oricărei alte activităţi. Tocmai de aceea, deşi s-a subliniat uneori în doctrină că autonomia de voinţă este „un mit perimat”, constatarea elementară este aceea că tot voinţa este resortul primar.
Consecinţele identificate de unii autori ale declinului teoriei autonomiei de voinţă, în sinteză, ar fi următoarele":
a) a crescut importanţa şi frecvenţa celorlalte izvoare de obligaţii, de natură extracontractuală, cum sunt: faptele ilicite şi îmbogăţirea fară justă cauză cu consecinţa scăderii importanţei teoriei contractului;
b) normele juridice imperative, în materie contractuală, au devenit tot mai numeroase; aceasta ca urmare a lărgirii noţiunii de ordine publică, cu scopul declarat de a apăra drepturile omului, mai ales libertatea şi proprietatea individuală - o asemenea constatare este lesne de făcut dacă avem în vedere, de exemplu, dreptul protecţiei consumatorului, unde contractul este sever limitat de incidenţa a numeroase norme imperative menite să protejeze interesele economice ale consumatorului;
c) deşi consensualismul rămâne un principiu de bază al încheierii contractelor, el înregistrează numeroase şi importante excepţii. Necesitatea formei scrise este, de cele mai multe ori, determinată de dispoziţiile legale referitoare la proba actelor juridice. Mai mult decât atât, unele contracte pot fi încheiate numai în formă solemnă, adică în formă autentică. încheierea unor contracte în forma solemnă este prevăzută de lege, în asemenea situaţii, ca o condiţie de validitate a acestora;
d) conţinutul contractului nu este stabilit întotdeauna prin negocieri de către părţile contractante. Există contracte tot mai numeroase ale căror cauze esenţiale sunt stabilite prin lege sau de către una dintre părţi (contractele de adeziune);
e) libertatea contractuală întemeiată pe teoria autonomiei de voinţă este mult îngrădită prin apariţia categoriei contractelor forţate, reglementată prin lege, cum ar fi: asigurarea imobilelor, asigurarea de răspundere delictuală a proprietarului de autovehicul, aeronavă etc. în acelaşi sens, amintim consacrarea prin lege a dreptului de preempţiune în cazul vânzării unor bunuri;
f) în sfârşit, dreptul contractelor se află într-un amplu proces de remodelare generat de influenţa şi, în cele din urmă, de transpunerea unui drept european al contractelor, iniţial la nivelul normelor conflictuale însă, în anumite domenii de drept, şi la nivelul normelor substanţiale.
