Clasificarea obligaţiilor civile
| Comentarii |
|
clasificarea obligaţiilor civile, 1. Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face
În dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real. Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”. Spre exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu trebuie confundată cu obligaţia de a preda în materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind, aşa cum vom vedea imediat, o obligaţie de a face. De asemenea, tot o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de bani de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta dreptul de creanţă al acestuia din urmă.
Subliniem că, în principiu, transmiterea dreptului real prin contract se realizează în chiar momentul încheierii contractului, aşa încât se întâlnesc mai rar obligaţii de a da persistente în timp, după încheierea actului juridic. Totuşi, există obligaţii de a da ce se menţin şi după încheierea contractului, cum ar fi: ipoteza în care părţile convin ca transferul proprietăţii asupra unui bun individual determinat (nefungibil) să opereze la un moment ulterior celui realizării acordului de voinţă; cazul vânzării unor bunuri de gen (fungibile) etc.
Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de a preda un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care se încadrează în noţiunea de „a da”. De exemplu, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a preda lucrul donat, obligaţia de a presta întreţinerea în temeiul contractului de întreţinere etc. sunt obligaţii de a face.
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o acţiune sau de la anumite acţiuni.
Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face corelativă unui drept absolut înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestui drept, iar obligaţia de a nu face corelativă unui drept relativ este îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abţinere.
Ca exemple de obligaţii de a nu face corelative unui drept absolut, cităm: obligaţia ce revine oricărei persoane de a nu stânjeni exerciţiul dreptului de proprietate al titularului unui asemenea drept; obligaţia proprietarului fondului aservit de a nu face nimic de natură a diminua sau îngreuna exerciţiul servituţii; obligaţia asumată printr-o convenţie de constituire a unei servituţi, de către proprietarul unui teren faţă de vecinul său de a nu construi la o distanţă mai mică de un număr oarecare de metri de linia despărţitoare etc.
Ca obligaţie de a nu face corelativă unui drept relativ (de creanţă), menţionăm: obligaţia pe care şi-o asumă cel împrumutat de a nu înstrăina un anumit bun până când nu va efectua piaţa către împrumutător, obligaţia depozitarului de a nu se folosi de lucrul depozitat, obligaţia asumată de un comerciant fată de un alt comerciant de a nu exercita un comerţ concurent etc.
Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte calificarea unor acte juridice, precum şi posibilitatea aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor.
2. Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative
Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării anterioare.
Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include în această categorie obligaţia de a da şi obligaţia de a face.
Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci includem în această categorie obligaţia de a nu face.
Interesul acestei împărţiri a obligaţiilor civile se manifestă, spre exemplu, în ceea ce priveşte una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea acorda daune-interese creditorului ca urmare a neexecutării obligaţiei ori a executării cu întârziere sau necorespunzătoare, anume punerea în întârziere a debitorului. în regulă generală, în cazul încălcării unei obligaţii de a nu face, debitorul este de drept în întârziere [art. 1523 alin. (2) lit. b) teza finală C.civ.], pe când, în cazul încălcării unei obligaţii pozitive, în principiu, este necesară punerea în întârziere a debitorului [art. 1528 alin. (2) C. civ.].
3. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace
Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat, deci caracteristic acestora este faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit. Aşa cum spune art. 1481 alin. (1) C.civ., „în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis”.
Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de prudenţă şi diligenţă) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat. Art. 1481 alin. (2) C.civ. precizează că „în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”.
Ca exemplu, se citează frecvent îndatorirea ce revine medicului de a acţiona cu toată prudenţa şi toată diligenţă cerute de ştiinţa şi etica medicală, în vederea vindecării pacientului de o anumită maladie, neatin-gerea rezultatului urmărit neînsemnând în mod automat neîndeplinirea obligaţiei.
De asemenea, în principiu, obligaţia asumată de avocat faţă de clientul său este o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat.
Potrivit art. 1481 alin. (3) C.civ., pentru a se stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat, se va ţine seama îndeosebi de: a) modul în care obligaţia este stipulată în contract; b) existenţa şi natura contra-prestaţiei şi celelalte elemente ale contractului; c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului; d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
Clasificarea în discuţie prezintă interes sub aspect probatoriu, în sensul că, în cazul obligaţiei de rezultat, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea însăşi, o prezumţie de vinovăţie a debitorului, în vreme ce, în cazul unei obligaţii de mijloace, neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o asemenea prezumţie, ci creditorul are sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus toată stăruinţa pentru îndeplinirea obligaţiei asumate.
4. Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii propter rem
Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de care s-a născut; în alte cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este opozabilă) „între părţi”, ca şi dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile este formată din asemenea obligaţii.
Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) se caracterizează prin aceea că este strâns legată de un lucru, astfel încât creditorul îşi poate realiza dreptul său numai dacă titularul actual al dreptului real asupra lucrului respectiv va fi obligat să îi respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi personal la formarea raportului obligaţional. Aşadar, obligaţia scriptae in rem este acea obligaţie care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv, chiar dacă această persoană nu a participat în vreun fel la naşterea raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie.
Un exemplu de o asemenea obligaţie ne este oferit de art. 1811 C.civ. care, pentru ipoteza în care, în contractul de locaţiune nu s-a stipulat încetarea acesteia în cazul înstrăinării bunului [art. 1812 alin. (1) şi (2) C.civ.], prevede că, dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează: a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară; b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării; c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi; d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului.
Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie rea/ă) (Atragem însă atenţia că denumirea de obligaţie reală nu trebuie să ducă la concluzia că ar fi vorba de obligaţia corelativă unui drept real (printre altele, şi datorită împrejurării că îndatorirea nu incumbă oricărei persoane, ci numai deţinătorilor lucrurilor respective).) este îndatorirea ce incumbă, în temeiul legii sau chiar al convenţiei părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni precum: protecţia unor lucruri de importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi ale unor lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc. Ca exemple de obligaţii propter rem, menţionăm: îndatorirea deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului (art. 74 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare); obligaţia de grăni-ţuire (art. 560 C.civ.); obligaţia proprietarului de conservare a clădirii constând în asigurarea întreţinerii spaţiului care constituie bunul principal, astfel încât clădirea să se păstreze în stare bună (art. 655 C.civ.) etc.
5. Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte
Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică, în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru executarea ei. Cele mai multe obligaţii intră în această categorie.
Obligaţia civilă imperfectă (numită şi obligaţie naturală) este acea obligaţie (tot juridică, iar nu morală) a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, în măsura în care ar fi executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea prestaţiei. în acest sens, art. 1342 alin. (1) C.civ. prevede că „restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei”.
Un exemplu de obligaţie civilă imperfectă îl găsim înscris în art. 2506 alin. (3) C.civ., potrivit căruia „cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”.
De asemenea, în cazul contractului de joc sau prinsoare, potrivit art. 2264 alin. (1) C.civ., „pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune”, iar alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că cel care pierde nu poate să ceară restituirea plăţii făcute de bunăvoie, cu excepţia fraudei sau a cazului în care acela care a plătit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori avea capacitate de exerciţiu restrânsă.
Aşadar, protecţia juridică a obligaţiei civile imperfecte nu poate fi obţinută pe calea ofensivă a acţiunii, ci pe calea pasivă a excepţiei (a apărării), în sensul că, dacă debitorul unei obligaţii imperfecte, deşi nu putea fi constrâns prin intermediul forţei coercitive a statului să execute acea obligaţie, a executat-o totuşi de bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl acţioneze în judecată pe fostul său creditor pentru a obţine restituirea prestaţiei executate de bunăvoie.
6. Alte clasificări
După izvorul lor, se deosebesc obligaţiile civile născute din acte juridice unilaterale, obligaţiile civile născute din contracte, obligaţiile civile născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, obligaţiile civile izvorâte din gestiunea de afaceri, obligaţiile civile născute din plata nedatorată, obligaţiile civile născute din îmbogăţirea fără justă cauză.
într-o altă clasificare, mai putem deosebi obligaţiile simple şi obligaţiile complexe. Această din urmă categorie ar include obligaţiile afectate de modalităţi (obligaţii afectate de termen şi obligaţii afectate de condiţie, acestea din urmă fiind numite şi obligaţii condiţionale), obligaţiile cu pluralitate de părţi (obligaţii divizibile, obligaţii solidare şi obligaţii indivizibile) şi obligaţiile cu pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi obligaţii facultative). (Obligaţia alternativă, reglementată de art. 1461-1467 C. civ., presupune că obiectul ei constă în două sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia dintre părţi (debitorul, afară de situaţia în care s-a prevăzut în mod expres că alegerea va aparţine creditorului şi de situaţia când, la scadenţă, debitorul nu optează), executarea unei singure prestaţii duce la stingerea obligaţiei - duo sunt in obiigatione, una vero in solutione. De exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului un computer sau o tabletă pc; fie că va preda computerul, fie că va preda tableta pc, el va fi liberat prin executarea uneia dintre aceste două prestaţii. Obligaţia facultativă este aceea în care debitorul se obligă la o singură prestaţie (iar creditorul poate solicita numai executarea acesteia), cu facultatea pentru el de a se libera executând o altă prestaţie determinată (art. 1468 C.civ.) - non sunt duo in obiigatione, sed una. Spre exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului un computer, convenindu-se însă că se va putea libera plătind suma de 2.000 de lei.)
în sfârşit, după cum pot fi exprimate sau nu în bani, se mai distinge între obligaţii civile pecuniare şi obligaţii civile de altă natură.
