Clasificarea bunurilor
| Comentarii |
|
clasificarea bunurilor, 1. Bunuri imobile şi bunuri mobile
Această clasificare se face în funcţie de un criteriu mixt, anume natura bunurilor şi calificarea dată de lege.
în dreptul nostru civil, bunurile imobile sunt de trei feluri:
- imobile prin natura lor;
- imobile prin destinaţie;
- imobile prin determinarea legii.
Bunurile imobile prin natura lor sunt terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent (art. 537 C.civ.).
Bunurile imobile prin destinaţie sunt, prin natura lor, lucruri mobile, însă, dată fiind destinaţia lor, stabilită de proprietar, legea le consideră imobile.
Astfel, potrivit art. 538 alin. (1) C.civ., rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate, iar alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie.
Bunurile imobile prin determinarea legi (Vechiul cod civil denumea această categorie „bunuri imobile prin obiectul la care se aplică”, dar în literatura de specialitate s-a precizat, în mod justificat, că denumirea mai exactă ar fi aceea de imobile prin determinarea legii - D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, voi. I, Bucureşti, 1926, p. 424.) sunt drepturile reale imobiliare [art. 542 alin. (1) C.civ.], precum şi acţiunile în justiţie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui lucru imobil.
Trebuie menţionat faptul că dreptul de proprietate asupra unui lucru imobil nu este un bun imobil prin determinarea legii, ci un bun imobil prin natura lui, deoarece dreptul de proprietate este încorporat şi materializat în obiectul său, deci se confundă cu lucrul ce îi formează obiectul.
Bunurile mobile sunt şi ele de trei feluri:
- mobile prin natura lor;
- mobile prin anticipaţie;
- mobile prin determinarea legii.
Bunurile mobile prin natura lor sunt, potrivit art. 539 C.civ., acele lucruri pe care legea nu le consideră imobile, această calitate fiind stabilită şi pentru undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi pentru energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.
în ceea ce priveşte bunurile mobile prin anticipaţie, art. 540 alin. (1) C.civ. prevede că bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor.
Prin urmare, bunurile mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le privesc ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni în viitor. Sunt bunuri mobile prin anticipaţie, spre exemplu, fructele şi recoltele neculese încă, arborii, materialele ce vor rezulta din demolarea unei construcţii, piatra din carieră, desigur pentru toate aceste bunuri numai dacă sunt înstrăinate cu anticipaţie prin act juridic. Se poate observa că mobilele prin anticipaţie au un caracter mobiliar relativ, în sensul că aceste bunuri sunt mobile numai în raporturile dintre părţile actului juridic respectiv. Faţă de terţi însă, ele devin mobile numai după desprinderea efectivă de fond.
Bunurile mobile prin determinarea legii sunt: drepturile reale asupra unui lucru mobil; toate drepturile de creanţă; drepturile intelectuale (numite şi drepturi de proprietate intelectuală sau drepturi de creaţie intelectuală, categorie ce cuprinde drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile conexe acestora); acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar (mobilis est actio quae tendit ad quid mobile, immobilis quae tendit ad quid immobile).
Clasificarea bunurilor în imobile şi mobile prezintă importanţă datorită regimului juridic diferit al celor două categorii. Astfel:
- în ceea ce priveşte efectele posesiei, pentru bunurile imobile posesia poate conduce la uzucapiune, în condiţiile art. 930 şi urm. C.civ., iar pentru bunurile mobile posesia valorează, în condiţiile care rezultă din art. 935 C.civ., o prezumţie absolută şi irefragabilă de proprietate sau poate conduce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune în condiţiile art. 939 C.civ.;
- publicitatea înstrăinărilor se aplică, în principal, în materia bunurilor imobile;
- înstrăinarea anumitor bunuri imobile este supusă, uneori, unor cerinţe mai riguroase;
- în cazul bunurilor comune ale soţilor, înstrăinarea sau grevarea unui imobil nu poate fi făcută de către unul dintre soţi decât cu consimţământul expres al celuilalt soţ, în schimb, pentru înstrăinarea bunurilor mobile, se prezumă existenţa consimţământului celuilalt soţ (prezumţia de mandat tacit reciproc);
- executarea silită este supusă unor reguli diferite, după cum se urmăreşte un bun mobil sau un bun imobil;
- competenţa teritorială în pricinile privitoare la imobile aparţine, de regulă, instanţei în a cărei circumscripţie teritorială se află situat imobilul, însă, în pricinile referitoare la bunuri mobile, este competentă, în principiu, instanţa de la domiciliul pârâtului;
- în dreptul internaţional privat, imobilele sunt cârmuite de legea locului imobilului (lex reisitae), iar mobilele sunt cârmuite de legea personală (lex personalis), care poate fi legea naţională (lex patriae) sau legea domiciliului (lex domicilii).
2. Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil
Această clasificare a bunurilor porneşte de la regimul circulaţiei lor juridice.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepţiile prevăzute expres de lege.
în cadrul acestei categorii putem distinge între, pe de o parte, bunurile care pot circula liber, neîngrădit, iar, pe de altă parte, bunurile care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate, însă numai cu respectarea anumitor condiţii restrictive (de exemplu, armele de foc şi muniţiile, materialele explozive, produsele şi substanţele toxice, obiecte de cult etc.).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic civil translativ sau constitutiv de drepturi reale (art. 1229 C.civ.).
în sensul propriu-zis al cuvântului, sunt scoase din circuitul civil numai lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate şi, pe cale de consecinţă, obiect (derivat) al actelor juridice, adică aşa-numitele lucruri comune (res communis - aerul, razele soarelui, apa mării etc.), care, fiind inepuizabile, nu aparţin nimănui şi al căror uz e comun tuturor, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege.
Noţiunile de bunuri aflate în circuitul civil, respectiv bunuri scoase din circuitul civil, în realitate, vizează fie numai inalienabilitatea unor bunuri (bunuri ce nu pot fi înstrăinate, dar care pot forma obiectul unor acte juridice netranslative de proprietate), fie numai regimul juridic restrictiv al circulaţiei anumitor bunuri.
Importanţa acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte valabilitatea actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor.
3. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibiie
După cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii civile, bunurile sunt fungibile şi nefungibiie.
Bunurile fungibile sunt acele bunuri determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii [art. 543 alin. (2) C.civ. (Precizăm că, în dreptul civil, prin plată se înţelege executarea oricărei obligaţii, indiferent de obiectul ei, iar nu numai remiterea unei sume de bani.)
Bunurile nefungibiie sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii, aşa încât debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.
însă caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu numai de natura bunului, ci poate fi dat şi de voinţa părţilor unui act juridic, ceea ce înseamnă că părţile pot conveni ca două bunuri fungibile să fie considerate nefungibiie [art. 543 alin. (3) C.civ.]; spre exemplu, Primus împrumută lui Secundus un exemplar al unei cărţi dintr-o anumită ediţie, iar părţile convin restituirea aceluiaşi exemplar, întrucât el poartă o dedicaţie scrisă de autorul cărţii.
Codul civil nu a reţinut şi clasificarea bunurilor în bunuri individual determinate (res certa), adică acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate de părţile actului juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice (spre exemplu, unicatele, o casă indicată prin locul ei de situare), un autoturism individualizat prin seria motorului, a saşiului, prin numărul de înmatriculare etc.) şi bunuri determinate generic (res genera sau bunuri de gen), adică acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei sau categoriei din care fac parte (individualizarea lor reali-zându-se prin indicarea numărului, greutăţii, măsurii etc.). Cu toate acestea, există dispoziţii legale care se referă fie la bunuri individual determinate, de exemplu, art. 1273 alin. (1) C.civ., art. 1482 C.civ., art. 1494 alin. (1)
lit. b) C.civ. etc., fie la bunuri de gen, spre exemplu, art. 1273 alin. (1) C.civ., art. 1486 C.civ., art. 1678 C.civ. etc.
Subliniem că bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile determinate individual sunt bunuri nefungibiie.
Importanţa împărţirii bunurilor în fungibile şi nefungibiie se manifestă, după cum rezultă din chiar definiţia lor, în ceea ce priveşte aprecierea valabilităţii plăţii.
De asemenea, această clasificare a bunurilor prezintă importanţă şi în ceea ce priveşte momentul transmiterii (constituirii) dreptului real în actele juridice între vii translative (constitutive) de drepturi reale. Cu caracter general, art. 1273 alin. (1) C.civ. prevede că „drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen.” în materia vânzării, dacă părţile nu au prevăzut altfel, din art. 1674 C.civ. rezultă că, atunci când obiectul actului juridic priveşte un bun nefun-gibil (individual determinat), dreptul real se transmite, ca regulă generală, în momentul încheierii actului juridic, chiar dacă nu s-a predat bunul respectiv, în schimb, din art. 1678 - art. 1679 C.civ. rezultă că, în ipoteza în care obiectul actului juridic priveşte bunuri fungibile (de gen), dreptul real se transmite în momentul individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului, afară de cazul în care este vorba despre o vânzare în bloc a bunurilor, ipoteză în care proprietatea se strămută cumpărătorului de la încheierea contractului.
Ca regulă, locul de executare a obligaţiei de predare a unui bun determinat individual (nefungibil) este acela unde se află bunul în momentul încheierii contractului [art. 1494 alin. (1) lit. b) C.civ.], pe când predarea bunurilor de gen (fungibile) se face la domiciliul sau sediul debitorului din momentul încheierii contractului [art. 1494 alin. (1) lit. c) C.civ.], spu-nându-se, în acest sens, că plata este cherabilă, iar nu portabilă.
4. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
Această clasificare se face după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea substanţei ori înstrăinarea lor.
Bunul consumptibil este acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei sau înstrăinarea lui [art. 544 alin. (2) C.civ.]. Spre exemplu, banii, alimentele, combustibilii etc. sunt bunuri consumptibile.
Bunul neconsumptibil este acel bun care poate fi folosit în mod repetat, fără să fie necesară, pentru aceasta, consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Ca exemple de bunuri neconsumptibile pot fi menţionate: clădirile, terenurile, maşinile etc.
Calitatea de bun consumptibil sau neconsumptibil este dată şi de voinţa părţilor, printr-un act juridic de schimbare a întrebuinţării unui bun consumptibil prin natura sa [art. 544 alin. (3) C.civ.].
Importanţa clasificării în discuţie se manifestă în cazul uzufructului şi al împrumutului.
Astfel, dacă dreptul de uzufruct poartă asupra unui bun neconsumptibil, uzufructuarul va trebui să restituie nudului proprietar chiar acel bun, el având obligaţia conservării substanţei lui (salva substantia rei), pe când, în cazul în care este vorba de un bun consumptibil (într-o asemenea situaţie, în fapt, suntem în prezenţa unui cvasiuzufruct, deoarece uzufruc-tuarului nu i se transmit doar folosinţa şi dreptul de a culege fructele, ci însuşi dreptul de proprietate), uzufructuarului nu îi mai incumbă obligaţia de a conserva substanţa bunului spre a-l restitui chiar pe acelaşi, ci, potrivit art. 712 C.civ., el are obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare cu cele primite sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lor la data stingerii uzufructului.
De asemenea, felul bunurilor determină şi natura contractului de împrumut ce se încheie cu privire la ele, în sensul că bunurile consumptibile pot forma obiectul numai al împrumutului de consumaţie (numit şi mutuum), în vreme ce bunurile neconsumptibile pot forma obiectul împrumutului de folosinţă (numit şi comodat).
Precizăm că, deşi în majoritatea cazurilor bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar cele neconsumptibile sunt nefungibiie, cele două clasificări nu se suprapun, deci consumptibilitatea nu trebuie confundată cu fungibili-tatea. Exemplul clasic de bun consumptibil şi nefungibil este acela al ultimei sticle cu vin dintr-o recoltă de vin celebră. De asemenea, pot exista şi bunuri neconsumptibile, dar fungibile, spre exemplu, două cărţi din aceeaşi ediţie.
5. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere
După cum sunt ori nu producătoare de alte bunuri, fără a li se consuma sau diminua substanţa, bunurile se împart în frugifere şi nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt acelea care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere altor bunuri, numite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însuşirea de a da naştere altor produse, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor.
Pornind de la prevederile înscrise în art. 548 C.civ., vom distinge trei categorii de fructe:
- fructe naturale, care sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi sporul animalelor [art. 548 alin. (2) C.civ.];
- fructe industriale, care reprezintă produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel [art. 548 alin. (3) C.civ.];
- fructe civile prin care desemnăm veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele [art. 548 alin. (4) C.civ.].
Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă interes în ceea ce priveşte modul lor de dobândire, în sensul că fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere), la data separării de bunul care le-a produs [art. 550 alin. (2) C.civ.], iar fructele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului) [art. 550 alin. (3) C.civ.].
De exemplu, în materia dreptului de uzufruct, fructele naturale şi industriale percepute după constituirea uzufructului aparţin uzufructuarului, iar cele percepute după stingerea uzufructului revin nudului proprietar, fără a putea pretinde unul altuia despăgubiri pentru cheltuielile ocazionate de producerea lor (art. 710 C.civ.), în timp ce fructele civile se cuvin uzufructuarului proporţional cu durata uzufructului, dreptul de a le pretinde dobândindu-se zi cu zi (art. 711 C.civ.), deci chiriile, arenzile etc. scadente anterior începerii dreptului de uzufruct se cuvin proprietarului, chiar dacă acestea vor fi încasate după această dată, iar cele care devin scadente în cursul dreptului de uzufruct se cuvin uzufructuarului, chiar dacă vor fi percepute după încetarea dreptului de uzufruct.
Fructele nu trebuie confundate cu productele.
Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră şi altele asemenea (art. 549 C.civ.).
Distincţia dintre fructe şi producte prezintă importanţă practică sub mai multe aspecte, de exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesorul de bună-credinţă dobândeşte numai fructele (art. 948 C. civ.), nu însă şi productele.
6. Bunuri corporale şi bunuri incorporate
Această clasificare are drept criteriu modul lor de percepere - corpo-rales hae sunt quae tangi possunt, velut fundus, vestis, aurum; incorporales quae tangi non possunt, qualia sunt quae in iure consistunt, sicut hereditas, usufructus, obligationes.
Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile simţurilor omului.
Bunurile incorporate sunt valorile economice care au o existenţă ideală, abstractă. Sunt astfel de bunuri drepturile subiective patrimoniale.
în literatura juridică mai veche se sublinia că împărţirea bunurilor în corporale şi incorporale echivalează cu opunerea dreptului de proprietate, pe de o parte, celorlalte drepturi reale şi drepturilor de creanţă, pe de altă parte. Aceasta, deoarece, aşa cum am precizat deja, dreptul de proprietate este încorporat în obiectul asupra căruia poartă.
în ceea ce ne priveşte, vom distinge următoarele categorii de bunuri incorporale:
- drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate;
- proprietăţile incorporale. în această categorie sunt incluse bunuri a căror existenţă depinde de activitatea şi de puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitate în curs, fie dintr-o activitate trecută şi materializată în creaţii spirituale (drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile conexe acestora);
- titlurile de valoare. în această categorie sunt incluse valorile mobiliare (acţiunile, obligaţiunile, instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie), precum şi efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul);
- drepturile de creanţă.
Clasificarea bunurilor în corporale şi incorporale prezintă importanţă sub următoarele aspecte:
- dobândirea proprietăţii asupra bunurilor mobile ca efect al posesiei de bună-credinţă [art. 935 C. civ.] vizează numai bunurile mobile corpo-rale, iar numai în mod excepţional şi unele bunuri mobile incorporale, anume titlurile la purtător (art. 940 C.civ.);
- dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţiune (remitere) se aplică numai în privinţa bunurilor mobile corporale şi, prin excepţie, a titlurilor la purtător;
- regimul de drept internaţional privat diferă, după distincţiile cuprinse în Cartea a Vll-a a Codului civil.
7. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile
După cum pot fi sau nu împărţite fără să îşi schimbe destinaţia, bunurile se clasifică în divizibile şi indivizibile.
Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa economică.
Bunul indivizibil este acela care, prin împărţire, îşi schimbă destinaţia economică [art. 545 alin. (2) C.civ.].
Spre exemplu, o bucată de stofă este un bun divizibil, însă un autoturism este un bun indivizibil, deoarece prin împărţire i se schimbă destinaţia.
Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil [art. 535 alin. (3) C.civ.].
Clasificarea în discuţie prezintă importanţă în materia partajului şi a obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.
Astfel, în cazul partajului, întrucât bunul indivizibil nu poate fi fracţionat, el va fi atribuit unuia dintre copărtaşi sau va fi scos în vânzare prin licitaţie, iar preţul obţinut va fi împărţit între copărtaşi.
De asemenea, bunul indivizibil care formează obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte determină o indivizibilitate naturală, aşa încât, după caz, fiecare creditor poate cere întreaga prestaţie sau fiecare debitor este ţinut să execute întreaga prestaţie.
8. Bunuri principale şi bunuri accesorii
Această clasificare a bunurilor se face în funcţie de corelaţia dintre ele.
Bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent, fără să fie destinat a servi la întrebuinţarea altui bun.
Bunul accesoriu este acela care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării economice a altui bun; este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare [art. 546 alin. (1) C.civ].
Ca exemple de bunuri accesorii, cităm: cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, coperta pentru caiet etc.
Caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însuşirile fizice ale bunului, cât mai ales din voinţa omului, numai proprietarul ambelor bunuri putând stabili destinaţia comună a acestora [art. 546 alin. (2) C.civ.].
Cu toate acestea, prin transformarea unui bun principal într-un bun accesoriu nu se aduce atingere drepturilor unui terţ cu privire la acesta [art. 546 alin. (6) C.civ.].
De asemenea, alineatul 5 al aceluiaşi articol prevede că separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlătură această calitate.
Importanţa împărţirii bunurilor în principale şi accesorii constă în aceea că, atunci când face obiectul unui act juridic, bunul accesoriu urmează soarta bunului principal (accesorium sequitur principale), desigur, în lipsă de stipulaţie expresă în sens contrar, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal [art. 546 alin. (3) C.civ.].
Subliniem că nu există suprapunere între clasificarea drepturilor reale în principale şi accesorii şi clasificarea bunurilor în principale şi accesorii, deoarece aceasta din urmă priveşte bunurile în materialitatea lor; asupra unui bun principal poate să existe un drept real accesoriu (spre exemplu, un autoturism este dat în gaj), după cum asupra unui bun accesoriu există şi un drept real principal (cheia unui lacăt este proprietatea unei persoane).
9. Alte clasificări ale bunurilor
a) Bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat. Această clasificare priveşte, cu precădere, bunurile ce aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, deoarece, potrivit art. 136 alin. (2) din Constituţie, „proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”, Din dispoziţia constituţională reprodusă în text nu trebuie însă trasă concluzia (cum de altfel s-a şi întâmplat) că toate bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale ar fi proprietate publică, deci că „domeniul privat constituie o parte a proprietăţii publice”, că „proprietatea publică poate fi de domeniul public sau de domeniul privat”. De altfel, art. 4 din Legea nr. 213/1998 prevede expres că asupra bunurilor din domeniul privat statul şi unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată. acestea din urmă fiind enumerate de art. 3 alin. (3) din Constituţie (comunele, oraşele, inclusiv municipiile, precum şi judeţele).
Aşadar, statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt titulari fie ai dreptului de proprietate publică, fie ai dreptului de proprietate privată, după cum bunurile intră fie în „domeniul public de interes naţional” (dreptul de proprietate publică aparţine statului) sau în „domeniul public de interes local sau judeţean” (dreptul de proprietate publică aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor), fie în „domeniul privat” (dreptul de proprietate privată aparţine statului sau, după caz, unităţilor administrativ-teritoriale).
Este de reţinut că fac parte din domeniul public nu numai bunurile declarate ca atare, în mod expres, de lege, dar şi bunurile din patrimoniul statului sau unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Aşadar, apartenenţa unui bun la domeniul public sau la domeniul privat se stabileşte în funcţie de două criterii, anume fie prevederile legii, fie criteriul afectaţiunii bunului la uzul public (bunurile care sunt afectate folosinţei publice directe) sau la interesul public (bunurile care sunt afectate serviciilor publice).
Această clasificare a bunurilor prezintă importanţă deosebită, întrucât numai bunurile din domeniul public (al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale) sunt inalienabile [art. 136 alin. (4) din Constituţie] şi, pe cale de consecinţă, insesizabile şi imprescriptibile. De altfel, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia dispune că „bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, conform legii; b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale; c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile”, iar, potrivit alineatului următor al aceluiaşi articol, „actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută”. în schimb, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 stabileşte că „dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel”.
b) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile. Atunci când creditorul are împotriva debitorului o creanţă având ca obiect remiterea unei sume de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul nu plăteşte de bunăvoie, el va putea să treacă la executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestu-lându-şi creanţa din sumele obţinute prin valorificarea acestora. Trebuie reţinut însă că nu toate bunurile debitorului pot forma obiect al executării silite.
În consecinţă, vom deosebi, pe de o parte, bunurile sesizabile, adică acele bunuri care sunt susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite, iar, pe de altă parte, bunurile insesizabile, adică acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru realizarea unei creanţe băneşti.
întrucât această clasificare prezintă importanţă în dreptul procesual civil şi va fi studiată pe larg la această disciplină, ne mulţumim aici doar să precizăm că regula o reprezintă caracterul sesizabil (urmăribil) al bunurilor debitorului, iar numai în cazurile expres prevăzute de lege bunurile sunt insesizabile (neurmăribile).
c) Bunuri comune ale soţilor şi bunuri proprii. în cadrul regimului comunităţii legale,111 bunurile comune sunt acele bunuri dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 340 C.civ.
Bunurile proprii ale fiecărui soţ sunt: bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune; bunurile de uz personal; bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri; drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat; bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri; indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi; bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora; fructele bunurilor proprii.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Clasificarea bunurilor
