Obligaţia civilă
| Comentarii |
|
obligaţia civilă, este definită de art. 1164 C.civ. ca fiind o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.
Astfel, prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.
Din definiţie rezultă că obligaţia civilă presupune, întotdeauna, o îndatorire a subiectului pasiv (iar nu o posibilitate, facultate), care prezintă următoarele trăsături-.
- îndatorirea subiectului pasiv constă într-o conduită corespunzătoare conduitei pe care o poate avea subiectul activ;
- îndatorirea subiectului pasiv poate consta într-o acţiune sau, după caz, într-o abţinere;
- în caz de nevoie, îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv prin forţa coercitivă a statutului.
Sub aspect terminologic, trebuie reţinut că, pe lângă sensul de mai sus, expresia „obligaţie civilă” (sau cuvântul „obligaţie”) mai are încă două înţelesuri. Astfel, prin obligaţie civilă se desemnează şi raportul obligaţional (numit şi raport de obligaţii), adică un raport juridic civil în care subiectul activ (numit creditor) poate pretinde subiectului pasiv (numit debitor) să dea, să facă ori să nu facă ceva. De asemenea, prin obligaţie se mai desemnează şi înscrisul constatator al unei creanţe.
obligaţia civilă, la fel ca unele coduri civile modeme, vechiul cod civil nu a definit obligaţia civilă. Este motivul pentru care această misiune a fost asumată de doctrina juridică, care a elaborat şi formulat diverse definiţii.
Noul Cod civil defineşte obligaţia în textul art. 1164, ca fiind „o legătură de drept în virtutea căreia debitonil este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”. Rezultă că obligaţia este întotdeauna un raport juridic care se naşte şi există între cel puţin două persoane, alcătuit din două laturi inseparabile: una pasivă, adică un debitor şi datoria sa, şi una activă, înţelegând pe creditor şi dreptul său de creanţă. Definiţia legală reprodusă pune pe primul plan latura pasivă a obligaţiei, de la debitor către creditor şi de la datorie la creanţă. în ce ne priveşte, credem că ar fi fost mai preferabil să se pornească de la creditor către debitor şi de la creanţă către datorie. Şi aceasta cel puţin din motive de consecvenţă. Astfel, este cunoscut că patrimoniul se defineşte prin latura sa activă şi numai corelativ prin latura sa pasivă. La fel dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt definite în textele legale şi de către doctrină prin atributele pe care le conferă titularului lor şi doar corelativ prin îndatorirea generală de abstenţiune. Procedând în acest fel, din punct de vedere doctrinar, obligaţia civilă este raportul juridic în care o parte, numită creditor, are dreptul de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute prestaţia sau prestaţiile la care este îndatorat, sub sancţiunea constrângerii de stat.
Din perspectiva creditorului, raportul de obligaţii apare ca un drept de creanţă, iar din punctul de vedere al debitorului apare ca o datorie. Dreptul de creanţă face parte din activul patrimonial al creditorului, fiindcă lui îi profită prestaţia ce i se datorează; datoria este un element al pasivului patrimonial al debitorului, el fiind ţinut să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii în favoarea creditorului.
Termenul de obligaţie îşi are originea în cuvântul obligare sau obligatio, care în latina veche înseamnă a lega (ligare) pe cineva „din pricina” fob, obs) în vederea obţinerii a ceva sau realizării unui anume scop.
La început, în dreptul roman, termenul de obligaţie însemna o legătură pur materială, corporală (vinculum corporis) între două persoane, adică între debitor şi creditorul său. în această concepţie, obligaţia conferea creditorului un drept asupra însăşi persoanei debitorului ius in personam, asemănător cu dreptul proprietarului asupra lucrului său (ius in rem). Astfel, creditorul putea, la fel ca proprietarul lucrului, să dispună de persoana debitorului insolvabil, după bunul său plac.
Urmare evoluţiei societăţii romane, după o vreme, noţiunea de obligaţie se transfonnă dintr-o legătură corporală (vinculum corporis) într-o legătură juridică (vinculum juris), adică într-un raport juridic în temeiul căruia creditorul putea cere executarea prestaţiei ce i se datorează, iar în caz de neexecutare avea dreptul să recurgă la forţa de constrângere (adstringimur), ceea ce însemna executarea silită asupra bunurilor debitorului1. Această stare de lucruri rezultă din definiţia romană a obligaţiei formulată în Instituţiile lui Justinian şi atribuită jurisconsultului Papinian: „Obligatio est iuris vinculum, quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura ”, ceea ce în traducere se formulează astfel: „Obligaţia este legătura juridică în temeiul căreia suntem, în mod necesar, constrânşi să plătim un lucru după dreptul cetăţii noastre”.
In terminologia juridică actuală, termenul de obligaţie are două înţelesuri principale. Intr-un prim sens, propriu şi accesibil numai specialiştilor în drept, se înţelege raportul juridic de obligaţii, cu ambele sale laturi, activă şi pasivă, în cadrul căruia creditorul are dreptul de a cere debitorului să execute prestaţia la care este îndatorat, sub sancţiunea constrângerii de stat. în cel de-al doilea sens, mai larg, utilizat în limbajul juridic curent, termenul de obligaţie desemnează orice îndatorire juridică, noţiune generică, prin care înţelegem atât îndatoririle juridice generale, cât şi cele speciale, particulare, personale pe care le avem în societate; îndatoririle generale sunt acelea care incumbă tuturor sau unei categorii de persoane nedeterminate, cum ar fi obligaţia de a respecta drepturile absolute ale fiecăruia (drepturile reale şi drepturile personale nepatrimoniale); îndatoririle particulare sau personale sunt acele îndatoriri pe care le are numai o anumită persoană sau le au anumite persoane, determinate, individualizate, şi pot rezulta din acte juridice sau fapte juridice, cum este obligaţia unui debitor de a executa prestaţia pe care i-o datorează creditorului său. în acest din urmă caz, termenul de obligaţie desemnează numai latura pasivă a raportului de obligaţii, care se exprimă prin datoria debitorului.
Şi în sfârşit, prin obligaţie sau „obligaţiune” se înţelege şi înscrisul constatator al existenţei unui drept de creanţă, în realitate a unui raport obligaţional care are ca obiect o prestaţie pecuniară; aceste înscrisuri sunt titluri de credit şi pot fi emise de societăţile comerciale pe acţiuni, unităţile administrativ-teritoriale şi de către stat. în asemenea situaţii, adesea, se confundă raportul obligaţional cu înscrisul constatator al existenţei sale.
