Bunurile
| Comentarii |
|
bunurile, noţiunea de bun poate fi folosită într-un dublu sens.
În sens larg, prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acestea.
În sens restrâns, prin bunuri se desemnează numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale.
O definiţie legală a bunului este oferită de art. 535 C.civ., potrivit căruia „sunt bunuri lucrurile, corporale sau incorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”.
O altă noţiune frecvent folosită în dreptul civil, care este în strânsă legătură cu aceea de bunuri, este cea de patrimoniu. Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane fizice sau juridice,[1] Patrimoniul se compune din două laturi, anume latura activă, formată din drepturile patrimoniale, precum şi latura pasivă, alcătuită din obligaţiile patrimoniale. Aşadar, între noţiunile de patrimoniu şi de bun există o relaţie de tipul întreg-parte, cu precizarea că bunurile pot fi privite fie în mod izolat, unul câte unul, fie în mod global, ca
o universalitate juridică aparţinând unei persoane, în acest din urmă caz reprezentând însăşi latura activă a patrimoniului acelei persoane. (A se vedea şi art. 31 alin. (1) C.civ. Rămân, deci, în afara patrimoniului toate drepturile şi obligaţiile care nu au o valoare pecuniară. Atingerea exerciţiului unui drept nepatrimonial poate da naştere unei acţiuni în despăgubire împotriva autorului atingerii, însă, într-o asemenea situaţie, dreptul la despăgubire născut ca urmare a încălcării dreptului nepatrimonial va face parte din patrimoniu, iar nu însuşi dreptul nepatrimonial.)
