obiectul raportului juridic de obligaţii, prestaţia sau conduita concretă la care este îndreptățit creditorul şi la care este ţinut debitorul și care constă într-o acţiune, când prestaţia este pozitivă, ori inacţiune sau abținere, când este negativă.
Obiectul se distinge de conţinutul raportului obligaţional cu care nu trebuie confundat. Prin conţinut se înţeleg drepturile şi obligaţiile concrete, personale ale subiectelor, adică posibilităţile juridice de a pretinde şi îndatoririle juridice de a îndeplini anumite acţiuni sau inacţiuni. Dimpotrivă, obiectul constă în însăşi acele acţiuni sau inacţiuni, pe care creditorul le poate pretinde şi debitorul este ţinut să le săvârşească sau, după caz, să se abţină de la săvârşirea lor.
Subliniem, de asemenea, că în cazul raporturilor obligaţionale izvorâte din contracte şi, în general, din acte juridice, obiectul obligaţiilor este diferit de obiectul actului juridic care le-a generat. Este vorba de două noţiuni distincte, care desemnează realităţi diferite. Obiectul obligaţiei civile, indiferent că este sau nu de origine contractuală, constă în însăşi conduita sau prestaţia pe care creditorul o poate pretinde şi pe care debitorul este îndatorat să o îndeplinească. în schimb, obiectul contractului este operaţia juridică pe care părţile contractante urmăresc să o realizeze prin acel contract. Aşadar, celor două obiecte li se aplică reguli juridice distincte şi proprii fiecăruia; aşa se face că există uneori operaţii juridice ilicite şi prestaţii datorate licite şi, invers, operaţii juridice valabile, dar prestaţiile stipulate în contract sunt prohibite de lege.
Faptul că obiectul contractului este diferit de obiectul obligaţiei rezultată din contract este consacrat astăzi în textele noului Cod civil. Art. 1225 alin. (1) dispune: „Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”, iar referitor la obiectul obligaţiei art. 1226 alin. (1) prevede scurt şi clar: „Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul”. în acest fel se pune capăt discuţiilor purtate în doctrina juridică, sub imperiul vechiului Cod civil, cu privire la împrejurarea dacă obiectul obligaţiei contractuale este sau nu identic cu obiectul contractului din care s-a născut acea obligaţie.
Prestaţiile sunt de două feluri: pozitive şi negative. Din analiza coroborată a art. 1074-1083 din vechiul cod civil rezultă că prestaţiile pozitive constau în acţiuni, care pot fi de „a da” (dare) şi de „a face” (facere), iar prestaţia negativă este întotdeauna o inacţiune sau abţinere şi constă în „a nu face” (nonfacere). Această clasificare a prestaţiilor se pare că poate fi constatată şi din examinarea textelor art. 1483-1488 şi art. 1525-1529 C. civ., aşezate în materia executării obligaţiilor.
Clasificarea principală a obligaţiilor după obiectul lor se face, de regulă, în funcţie de cele trei categorii de prestaţii şi îşi are originea în dreptul roman. Ea a fost preluată în Codul civil francez şi a devenit clasică şi multă vreme necontestată, fiind considerată un adevăr etern (verite eternelle).
Prestaţia de a da înseamnă a constitui sau a transmite un drept real în patrimoniul creditorului. De pildă, vânzătorul transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului vândut. Sub imperiul vechiului Cod civil, prestaţia de a da era distinctă de prestaţia constând în predarea bunului înstrăinat în materialitatea sa, aceasta din urmă fiind considerată a fi o prestaţie de „a face” autonomă. Noul Cod civil consacră o altă soluţie. Astfel, potrivit art. 1483 alin. (1) prestaţia de a strămuta proprietatea implică şi prestaţia de a preda lucrul iar, atunci când este cazul, prestaţia de a-1 conserva până la predare. Cum transmiterea dreptului de proprietate operează ex lege, de plin drept, pentru executarea prestaţiei de a da în întreaga sa dimensiune, debitorul este ţinut să procedeze şi la predarea lucrului în cauză; numai în acest fel prestaţia de a da se desăvârşeşte, altfel executarea ei este doar parţială. Această alegaţie este valabilă pentru cazul înstrăinării de bunuri individual determinate. Atunci când dreptul real poartă asupra unor bunuri de gen, cum el se transmite ope legis în momentul individualizării bunurilor înstrăinate, prestaţia de a da cuprinde în conţinutul său complex şi operaţia constând în individualizarea lor şi apoi predarea imediată sau, dacă este cazul, la împlinirea unui termen stabilit; individualizarea trebuie făcută pentru ca dreptul real, în speţă, dreptul de proprietate, să se poată transmite de plin drept, iar predarea bunurilor este operaţia necesară pentru executarea în întregime şi desăvârşită a prestaţiei de a da, care constituie obiectul obligaţiei născută din contract între înstrăinător şi dobânditor.
Prestaţia de a face este orice conduită pozitivă care nu este o prestaţie de a da şi nici nu intră în conţinutul sau structura acesteia. Fac parte din categoria prestaţiilor de a face: plata chiriei, restituirea unui bun, realizarea unui tablou de către un artist plastic şi predarea lui, efectuarea unui transport de bunuri sau persoane, pregătirea unei persoane pentru a participa la un concurs, confecţionarea unui lucru, repararea unui bun etc.
Prestaţia de a nu face este întotdeauna o abţinere a debitorului de a face ceea ce ar fi fost îndreptăţit să facă în lipsa angajamentului obligaţional existent între el şi creditor. De pildă: vânzătorul unui fond de comerţ se obligă să nu înfiinţeze sau să deschidă o nouă afacere, identică cu cea înstrăinată, în aceeaşi localitate sau în acelaşi cartier al oraşului; avocatul care şi-a înstrăinat clientela unui alt avocat se obligă să nu deschidă un nou birou avocaţial în aceeaşi localitate; autorul unui roman care a încheiat un contract de publicare cu o anumită editură se îndatorează să nu publice acea operă la o altă editură înainte de împlinirea unui termen etc.
Conform art. 1226 alin. (2) C. civ., sub sancţiunea nulităţii contractului, obiectul obligaţiei trebuie să îndeplinească două condiţii: să fie determinat sau determinabil pe baza unor criterii existente în prezent şi să fie licit.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Obiectul raportului juridic de obligaţii
