Competenţă
| Comentarii |
|
competenţă, 1. aptitudine recunoscută de lege organelor cu atribuţii jurisdicţionale de a soluţiona anumite litigii sau de a rezolva unele cereri; în statul nostru sarcina de a soluţiona cauzele civile şi penale este încredinţată instanţelor judecătoreşti; cu toate acestea, anumite litigii sunt date de lege în c. altor organe cu atribuţii jurisdicţionale (de exemplu, organe arbitrale, organe administrative etc.); 2. aptitudine recunoscută de lege instanţelor judecătoreşti de a soluţiona litigii de natură civilă. C. instanţelor judecătoreşti reprezintă o instituţie procesuală de o importanţă cardinală pentru înfăptuirea actului de dreptate; de aceea, c. se stabileşte prin lege, fără ca
părţile să aibă, în principiu, posibilitatea de a opta, după bunul lor plac, pentru soluţionarea litigiului dintre ele de către o instanţă sau alta. Regulile după care se determină c. instanţelor judecătoreşti se bazează pe criterii obiective, strict precizate de lege. în determinarea c. legea foloseşte mai multe reguli, ceea ce permite o dublă delimitare a atribuţiilor organelor judiciare:
a) faţă de alte organe ale statului;
b) între instanţele judecătoreşti de acelaşi grad sau de grad diferit. După regulile folosite în acest scop se distinge între: 1) c. generală; 2) c. jurisdicţională. în funcţie de caracterul normelor ce o reglementează, c. poate fi: 1) c. absolută; 2) c. relativă. După repartizarea teritorială a jurisdicţiilor (aparţinând unor state diferite) se face distincţie între: V c. internă; 2) c. internaţională [v. şi competenţă de atribuţiune; competenţă absolută; competenţă generală; competenţă internă; competenţă internaţională; competenţă jurisdicţională; competenţă relativă; competenţă teritorială].
