Prescripția în dreptul german
| Comentarii |
|
prescripția în dreptul german, I. Introducere II. Directiva europeană privind vânzarea bunurilor destinate consumului III. “Regulile de bază ale unei prescripţii europene” IV.Scurtă privire asupra reglementării prescripţiei în dreptul german pâna la modificare V. Modernizarea dreptului german al prescripţiei
I. Introducere
In pofida importanţei sale deosebite, problema prescripţiei extinctive a rămas în Codul civil german aproape neschimbat reglementată de la intrarea sa în vigoare, la 1.1.1900. Excepţie constituie o lege din 1996 prin care s-a introdus un termen special de prescripţie a drepturilor producătorilor de teleferice împotriva clienţilor (rămasă până în prezent neaplicată), iar a doua modificare ce poate fi menţionată a fost realizată printr-o lege din 16.2.2001 privind recunoaşterea cuplurilor de acelaşi sex, ce conţine reglementări şi privind prescrierea drepturilor patrimoniale reciproce.
Pe fondul unei iniţiative a Ministerului federal al Justiţiei datând din anui 1978 au început lucrările Comisiei de reformă a Codului civil, unde prescripţia a ocupat un loc important, astfel cum s-a evidenţiat încă din 1981 în raportul a doi experţi (Prof. Peters şi Prof. Zimmermann). în final, nu fără vii controverse, s-a adoptat forma intrată în vigoare la 1.1.2002.
în analiza temei se porneşte de la două întrebări: care au fost motivele adoptării noii reglementări a prescripţiei de către legiuitorul german; sub ce aspecte ar putea interesa această reformă pe juriştii străini?
II. Directiva europeană privind vânzarea bunurilor destinate consumului
Influenţa determinantă în adoptarea noii reglemntări a avut-o, fără îndoială, Directiva CE asupra anumitor aspecte ale vânzării bunurilor destinate consumului şi a garanţiilor asociate, din 25.5.1999. Potrivit acestei directive, termenul de prescripţie a dreptului de acţiune pentru garanţia decurgând din vânzarea către consumatori nu poate fi mai mic de doi ani de la data predării. Doar dacă este vorba de bunuri folosite, se admite ca termenul de prescripţie să fie de 1 an.
Potrivit reglementării germane de până acum, pentru viciile ascunse, termenul de prescripţie era de şase luni.
III. “Regulile de bază ale unei prescripţii europene”
O a doua sursă importantă de inspiraţie a provenit de la aşa-numita Comisie Lando care a elaborat Principiile dreptului european al contractelor. La reuniunea de la Copenhaga din 5-11.2.2001 Comisia a prezentat “Principiile unei prescripţii europene”(textul poate fi citit în revista Zeitschrift fur Europăisches Privatrecht nr. 2/2001, p. 400-402). Legiuitorul german a analizat propunerile menţionatei comisii, fără a le urma însă întotdeauna întocmai. Aceasta cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de dreptul german, Principiile europene... sunt limitate ca domeniu de aplicare la dreptul obligaţiilor.
IV.Scurtă privire asupra reglementării prescripţiei în dreptul german pâna la modificare
Până în prezent, termenul general de prescripţie în dreptul german era de 30 ani. Cu toate acestea, prin numeroase dispoziţii speciale, erau prevăzute termene mult mai scurte, care derogau de la regulă. Tot astfel, deşi în principiu, prescripţia începea să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, exstau numeroase excepţii, astfel că în final devenise foarte anevoioasă determinarea în fiecare caz, a regulii aplicabile.
V. Modernizarea dreptului german al prescripţiei
1. Reforma a avut în principal trei componente: o reorganizare a termenelor de prescripţie în sensul reducerii acestora şi o nouă reglementare privind începutul curgerii termenului; o lărgire a autonomiei părţilor; o nouă reglementare a domeniilor de aplicare pentru începutul, respectiv întreruperea şi suspendarea prescripţiei.
2. Sediul materiei se găseşte acum în art.194-218 din Codul civil. La acestea se adaugă dispoziţii speciale prevăzute în Cartea a 2-a ca şi în alte locuri.
3. Obiect al prescripţiei este în dreptul german “pretenţia”, fie că este vorba de una decurgând dintr-un raport obligaţional, real, de dreptul familiei sau de drept succesoral, în domeniul de aplicare intră şi drepturile absolute, cum ar fi dreptul proprietareului la restituire (art. 985). Cu toate acestea, pentru unele domenii (cum ar fi dreptul la înapoierea copilului), prescripţia este exclusă (art. 194 alin. 2). Pentru drepturi derivând din raporturi de drept public sunt aplicabile reguli speciale, astfel că dispoziţiile Codului civil rămân numai cu o aplicare subsidiară.
4. Prescripţia obişnuită a devenit aceea de 3 ani (art.195 Cod civil). Termenul începe să curgă de la sfârşitul anului în care raportul juridic a luat naştere şi creditorul a cunoscut sau nu putea în mod rezonabil să ignore circumstanţele pretenţiei şi persoana debitorului. Cu privire la acest aspect, ignoranţa creditorului se raportează la persona sa, putând diferi de la creditor la creditor. De pildă, altele sunt criteriile de apreciere cu privire la un consumator, faţă de un comerciant. Se poate spune că dă dovadă de neglijenţă creditorul care fără prea mari eforturi putea afla numele şi adresa debitorului, dar nu a făcut-o. Sarcina probei cunoaşterii acestor elemente incumbă debitorului. în afară de această reglementare “mobilă” a începutului curgerii termenului, există şi un termen obiectiv, indiferent de cunoaşterea de către creditor a elementelor menţionate, dreptul se prescrie în 10, respectiv 30 de ani (art. 199 alin. 2-4). Regula o reprezintă termenul de 10 ani; pentru daune corporale sau ce ţin de libertate, termenul maxim este de 30 ani.
5. Termene speciale de prescripţie sunt reglementate în diferite părţi ale Codului civil.
a) De pildă, potrivit art.196, dreptul la transmiterea proprietăţii asupra unui imobil, ca şi dreptul la plata preţului unui imobil vândut se prescrie în termen de 10 ani.
b) Pentru unele domenii s-a păstrat termenul de 30 ani (dreptul la restituirea proprietăţii sau a altor drepturi reale, pretenţii decurgând din raporturi de dreptul familiei sau succesorale, pretenţii pentru care există un ţiUu executor). Există în cadrul acestor categorii excepţii (de pildă, dreptul la pensia de>întreţinere se prescrie în termenul general de trei ani).
c) O altă categorie de termene speciale vizează termenele de garanţie. Până în prezent, în materia vânzării de bunuri mobile termenul de prescripţie era de numai şase luni. Sub influenţa directivei europene privind vânzarea bunurilor destinate consumului legiuitorul german a decis ca toate vânzările să fie supuse unui termen unic de 2 ani (dispoziţie valabilă şi pentru contractele de antrepriză şi de călătorii). Regulile sunt destul de complicate (a se vedea art. 438 Cod civil). Pentru viciile
unor bunuri ca materialele de construcţii, termenul de prescripţie este mai lung, anume de 5 ani. Potrivit art. 437 nr. 2 , teoretic, dreptul cumpărătorului la acţiunea redhibitorie sau estimatorie nu este supus prescripţiei. Pentru cazul acţiunii de regres a vânzătorului împotriva furnizorului unui produs afectat de vicii către consumator, art. 479 prevede că termenul începe să curgă cel mai devreme la două luni de la data la care vânzătorul a satisfăcut pretenţiile consumatorului,
d) Derogări convenţionale de la reglementarea prescripţiei pot avea loc, în principiu, fără a fi nevoie de o formă specială. Excepţie generală este clauza de excludere a răspunderii bazată pe culpă gravă, inserată anterior naşterii prejudiciului. Restrângeri importante însă ale autonomiei se regăsesc la materia vânzării către consumatori (art. 475 alin. 2) şi a contractului de călătorie (art. 651).
6. întreruperea şi suspendarea.
a) în dreptul german cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei cu consecinţa începerii curgerii unui nou termen au devenit foarte rare. Un exemplu poate fi recunoaşterea datoriei de către debitor (art. 212 alin. 1 pct. 1).
b) Pentru suspendare, s-a introdus o nouă dispoziţie (art. 203) care prevede în general că în timpul tratativelor dintre debitor şi creditor prescripţia se suspendă. Un alt caz de suspendare este introducerea cererii de chemare în judecată sau alte măsuri similare. Suspendarea durează până la trecerea unui termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii. Sunt reglementate mai multe cauze de suspendare: convenţia dintre părţi care îl îndreptăţeşte pe debitor să refuze executarea, forţa majoră (art. 206), motive familiale sau personale. în noua redactare a art. 207, este suspendată curgerea termenului de prescripţie între părinţii vitregi şi copiii vitregi, între asistent şi cel asistat, între curator şi cel pus sub curatelă, între “partenerii de viaţă”. Această ultimă noţiune este definită de Legea din 2001 privind eliminarea discriminărilor în funcţie de sexul partenerilor. O nouă reglementare se referă şi la suspendarea prescripţiei în cazul pretenţiilor derivând din abuzuri sexuale împotriva copiilor (termenul fiind suspendat până la împlinirea vârstei de 21 ani a victimei) sau a altor persoane (dacă au gospodărit împreună cu agresorul, termenul este suspendat până la încetarea convieţuirii).
7. Consecinţele juridice ale prescripţiei nu au suferit o modificare de substanţă semnificativă. Ceea ce este important de menţionat este că prescripţia nu trebuie invocată din oficiu, ci debitorul este cel care o poate invoca. Creanţa, chiar prescrisă, poate fi în mod valabil executată, nefiind deschisă repetiţiunea. Supravieţuirea creanţei chiar după expirarea termenului de prescripţie are consecinţe şi cu privire la garanţiile care o însoţesc, creditorul fiind îndreptăţit, de pildă, să urmărească bunul asupra căruia s-a constituit ipoteca sau gajul (art. 216 alin. 1 Cod civil). De menţionat că în literatura juridică această soluţie este controversată.
8. Aplicarea legii în timp. Noua reglementare a intrat în vigoare la 1.1.2002. Ea se aplică şi raporturilor juridice care erau născute la acea dată şi care nu erau deja prescrise potrivit vechii reglementări. Detaliile regulilor tranzitorii se găsesc în art. 220 alin. 6 al legii de punere în aplicare.
