Contract de depozit
| Comentarii |
|
contract de depozit, definiție - contract prin care o persoană numită deponent sau depunător încredinţează un lucru mobil altei persoane, numită depozitar, care se obligă să-1 păstreze şi să-1 restituie în natură la termenul convenit sau la cerere. Este un contract real şi unilateral, când are caracter gratuit, sau sinalagmatic, când are caracter oneros. Condiţiile de validitate sunt cele care se cer, în general, pentru validitatea oricărui contract. Contractul de depozit se poate înfăţişa în mai multe variante şi anume: depozit voluntar sau obişnuit, depozit necesar, depozit neregulat şi depozit sechestru.
contract de depozit, definiție - depozitul este contractul prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun mobil, cu obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă de timp şi de a-l restitui în natură (art. 2103 alin. 1 Noul Cod Civil).
Depozitul face parte din categoria contractelor realei
Elementul distinctiv al contractului de depozit este scopul specific încheierii lui, respectiv păstrarea, conservarea unui lucru.
Contractul de depozit se individualizează prin caracterele sale juridice.
a). Depozitul este un contract real, deoarece se încheie numai atunci „când s-a făcut tradiţiunea lucrului” (art. 1593 alin. 2 Noul Cod Civil), odată cu acordul de voinţă al părţilor.
Astfel, remiterea bunului „este o condiţie pentru încheierea valabilă a contractului de depozit” (art. 2103 alin. 2 Noul Cod Civil).
Evident că, dacă lucrul se află deja în detenţia viitorului depozitar, contractului presupune numai acordul de voinţă (iar perfectarea devine consensuală -art. 2103 alin. 2 Noul Cod Civil).
Ca şi în cazul comodatului, contractul de depozit poate fi precedat de un antecontract (care nu presupune tradiţiunea lucrului)®.
b). Depozitul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.
Depozitul este cu titlu gratuit, dacă din convenţia părţilor sau din uzanţe ori din alte împrejurări, precum profesia depozitarului, nu rezultă că trebuie să fie plătită o remuneraţie (art. 2106 alin. 1 Noul Cod Civil).
Astfel, contractul de depozit este prezumat a fi oneros în cazul în care depozitarul este un profesionist.
în condiţiile de mai sus, apreciem că depozitul este un contract gratuit, dar numai prin natura sa (în schimb, prin esenţa sa, depozitul poate fi atât gratuit, cât şi oneros).
Când cuantumul remuneraţiei nu este stabilit prin contract, instanţa judecătorească îl va stabili în raport cu valoarea serviciilor prestate (art. 2106 alin. 2 Noul Cod Civil).
c). Depozitul cu titlu gratuit este contract unilateral, deoarece dă naştere la obligaţii numai în sarcina depozitarului.
d). Depozitul este, în principiu, un contract intuitu personae. Astfel, „depozitarul nu poate încredinţa altuia păstrarea bunului”.
Ca excepţie, subcontractarea este permisă cu acordul deponentului sau când depozitarul „este silit de împrejurări să procedeze astfel” (art. 2112 Noul Cod Civil).
Contractul de depozit nu se confundă cu vânzarea, antrepriza, locaţiunea sau împrumutul (deşi prezintă asemănări cu acestea), de care se delimitează, fiind un contract independent (cu reguli proprii) al cărui scop este „păstrarea (conservarea) lucrului depozitat în vederea restituirii lui în natură”.
în cazul vânzării, scopul contractului este înstrăinarea şi respectiv dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului (şi nu păstrarea acestuia). Predarea lucrului nu este o condiţie de validitate, ci o consecinţă a încheierii contractului (obligaţia vânzătorului).
în cazul contractului de antrepriză, asemănările ar putea confunda contractele atunci când depozitarul efectuează lucrări în vederea conservării bunului (precum antreprenorul care conservă materialul clientului).
în această situaţie, calificarea contractului urmează a fi făcută după scopul şi finalitatea principală: realizarea lucrului (de exemplu, construirea unei case) sau păstrarea acestuia (de exemplu, depozitarea unor bunuri în vederea protejării de intemperii, furturi etc.).
în cazul contractului de locaţiune, deosebirea faţă de depozit constă în distincţia obiectului contractului, respectiv folosinţa lucrului ori păstrarea acestuia (de exemplu, dacă un autoturism este lăsat într-un garaj, contractul este de depozit, când proprietarul acestuia are obligaţia de a supraveghea lucrul, dar poate fi locaţiune, când obiectul contractului este numai folosinţa lui).
Delimitarea dintre împrumutul cu dobândă şi depozitul neregulat este uneori mai dificilă. De exemplu, o persoană depune o sumă de bani pe un termen de un an la o bancă, constituindu-se astfel un „depozit bancar”, pentru care „deponentul” încasează trimestrial o dobândă procentuală.
în speţa de mai sus, se pune întrebarea: contractul încheiat între persoană şi bancă este un împrumut cu dobândă sau este un depozit neregulat (răspunsul fiind important sub aspectul regulilor aplicabile contractului)? Calificarea contractului, în această situaţie, va depinde, în primul rând, de scopul urmărit de părţi (folosinţa ori păstrarea, conservarea banilor), dar şi de partea contractantă care suportă „preţul” contractului.
în raport de obiectul contractului, Codul civil împarte depozitul în două categorii: contractul de depozit (propriu-zis) şi sechestru convenţional.
Depozitul propriu-zis are ca obiect bunuri mobile nelitigioase şi este numai convenţional.
Sechestrul are ca obiect bunuri mobile sau imobile litigioase şi poate fi convenţional sau judiciar.
Contractul de depozit este reglementat de Codul civil, Cartea a V-a, Titlul IX „Diferite contracte speciale”, Capitolul XII, art. 2103-2143.
Depozitul obişnuit (voluntar) are trei variante: depozitul necesar, depozitul hotelier şi depozitul bunurilor fungibile şi consumptibile (depozitul neregulat).
De precizat că regulile ce guvernează depozitul obişnuit (voluntar) reprezintă şi dreptul comun în materie de depozit, fiind aplicabile şi depozitului necesar, hotelier şi celui neregulat (în completarea regulilor speciale aplicabile acestora).
