Contract de asigurare
| Comentarii |
|
contract de asigurare, este acel contract prin care o persoană fizică sau juridică numită asigurat se obligă să plătească periodic asigurătorului o anumită sumă de bani denumită primă de asigurare, în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă asigurătorul de a suporta riscurile care provin din producerea în viitor a unor evenimente prejudiciabile pentru asigurat, în sensul de a-i plăti acestuia sau unei terţe persoane o sumă de bani cu titlu de indemnizaţie de asigurare.
contractul de asigurare, Definiţia contractului de asigurare. Caracterele juridice ale contractului de asigurare.
Contractul de asigurare prezintă o importanţă deosebită pentru materia asigurărilor, deoarece constituie principala modalitate de exercitare a comerţului cu asigurări. într-adevăr, raporturile de asigurare se leagă, iau fiinţă între asigurător şi asigurat doar prin încheierea unui contract de asigurare. Remarca este valabilă şi pentru asigurările obligatorii, pentru că legea doar obligă destinatarii vizaţi să încheie anumite forme de asigurare, instituind şi eventuale reguli directoare, dar asigurarea ia fiinţă tot prin perfectarea contractului de asigurare. Aceasta întrucât, după ştiinţa noastră, în dreptul pozitiv al asigurărilor nu mai există asigurări prin efectul legii. Când folosim noţiunea de contract avem în vedere ambele sensuri ale acestuia, de negotium şi de instrumentum. Precizarea este importantă deoarece, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, existenţa raporturilor de asigurare se poate proba exclusiv cu înscrisuri, dintre care, evident cel mai important este însuşi contractul încheiat în formă scrisă.
Regulile care guvernează contractul de asigurare sunt cuprinse, în principal, în Codul civil, în Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, reglementările emise în aplicarea acesteia de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, iar unde acestea nu prevăd, se vor aplica normele dreptului comun al convenţiilor. Contractul de asigurare va avea, în principiu, aceeaşi structură cu cea ale contractelor sinalagmatice cu clauze impuse de normele speciale şi, implicit, de specificul activităţii de asigurare.
în prezenta secţiune vom aborda regulile generale ale contractului de asigurare, urmând ca în secţiuni distincte să reluăm aspectele specifice celor mai frecvente forme de asigurare.
Definiţia contractului de asigurare
Legislaţia din domeniul asigurărilor a suferit anumite modificări prin intrarea în vigoare a noului Cod civil. Până la adoptarea Codului civil, contractul de asigurare, precum şi principalele forme de asigurare, au constituit obiect de reglementare al Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Prin adoptarea actualului Cod civil, reglementările contractului de asigurare din Legea nr. 136/1995 au fost abrogate prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil. Mai exact, prin Legea nr. 71/2011 au fost abrogate art. 9-47 din Legea nr. 136/1995 şi conţinutul lor a fost preluat în termeni aproape identici în art. 2199-2241 C. civ.
Normele legale mai sus menţionate nu conţin o definiţie expresă a contractului de asigurare, dar cuprind suficiente reglementări pe baza cărora se poate formula o definiţie a acestuia.
Astfel, potrivit prevederilor art. 2199 C. civ., prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit.
Apoi, art. 2223 C. civ. dispune că, în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.
în asigurarea de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului desemnat al asigurării sau altor persoane îndreptăţite (art. 2214 C. civ).
în sfârşit, art. 2227 C. civ. prevede că, prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plătească indemnizaţia de asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate permanentă totală sau parţială ori în alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui competenţă, potrivit legii, intră supravegherea activităţii din domeniul asigurărilor.
Pe baza textelor de lege citate, definim contractul de asigurare ca fiind contractul în temeiul căruia asiguratul se obligă să plătească o sumă de bani, denumită primă de asigurare, unui asigurător, cu obligaţia acestuia ca, la producerea riscului asigurat, să acorde asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea sau suma asigurată, denumită indemnizaţie de asigurare, în limitele şi la termenele convenite.
Caracterele juridice ale contractului de asigurare
Contractul de asigurare prezintă unele caractere juridice asemănătoare dreptului comun al contractelor, dar şi unele caractere specifice. în esenţă, contractul de asigurare este consensual, aleatoriu, oneros, sinalagmatic, cu executare succesivă şi de adeziune.
Contract consensual
Contractul de asigurare este un contract consensual, deoarece valabilitatea sa nu presupune exprimarea consimţământului într-o anumită formă.
Codul civil defineşte semnificaţia juridică a contractului consensual în art. 1174. Astfel, potrivit textului menţionat „(1) Contractul poate fi consensual, solemn sau real. (2) Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor".
în legătură cu caracterul consensual al contractului de asigurare trebuie reţinute şi dispoziţiile art. 2200 C. civ., care stipulează că „pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în scris. Contractul nu poate fi probat cu martori, chiar atunci când există un început de dovadă scrisă. Dacă documentele de asigurare au dispărut prin forţă majoră sau caz fortuit şi nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, existenţa şi conţinutul lor pot fi dovedite prin orice mijloc de probă”. Din textul de lege mai sus reprodus se observă că forma scrisă priveşte proba şi nu valabilitatea contractului de asigurare, fiind deci o condiţie ad proba-tionem, iar nu ad validitatem.
Voinţa părţilor se materializează în contracte tip pe care le redactează asigurătorii şi astfel sunt aproape inexistente situaţiile în care contractul de asigurare să nu îmbrace forma scrisă.
Forma scrisă a contractului de asigurare realizează obligaţia privind conţinutul contractului de asigurare, consacrată în art. 2201 C. civ. care enumeră principalele menţiuni pe care poliţa de asigurare trebuie să le cuprindă.
Contract aleatoriu
Contractul de asigurare este un contract aleatoriu, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiei asigurătorului nu este cunoscută la momentul contractării, ci depinde de un element viitor şi incert.
Codul civil defineşte contractul aleatoriu în antiteză cu contractul comutativ. Astfel, potrivit prevederilor art. 1173 alin. (1), „este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar
întinderea acestora este determinată sau determinabilă”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert"’.
Elementul incert constă în evenimentul viitor - prevăzut în contract - la care sunt expuse bunurile, patrimoniul, viaţa sau sănătatea asiguratului, incendiul, inundaţia moartea, insolvabilitatea sau insolvenţa debitorului etc., împotriva căruia s-a asigurat. Caracterul incert al contractului de asigurare este dat doar de obligaţia asigurătorului, nu şi de cea a asiguratului. Obligaţia de plată a primei de asigurare este certă în ceea ce îl priveşte pe asigurat, în sensul că, dacă nu şi-o execută, fie contractul nu mai ia fiinţă, fie se reziliază în cazul în care neexecutarea acestor obligaţii survine după perfectarea contractului de asigurare.
Trebuie făcută precizarea că în doctrina de specialitate se distinge între obligaţia asigurătorului de despăgubire şi de plată a indemnizaţiei şi cea de asigurare a protecţiei continue a asiguratului pe durata contractului de asigurare. Această protecţie se materializează prin plata despăgubirilor. Deci, doar plata despăgubirilor este aleatorie, pentru că aleatorie este însăşi producerea cazului asigurat, dar protecţia este certă pe întreaga durată de executare a contractului. Cu alte cuvinte, pe tot parcursul derulării contractului de asigurare, asiguratul beneficiază de protecţia asigurătorului cu care a contractat asigurarea care se exprimă în garanţia (promisiunea fermă) că în caz de sinistru îl va indemniza pe asigurat.
Caracterul aleatoriu, fundamentat pe incertitudinea survenirii cazului asigurat, este de esenţa contractului de asigurare, deoarece aşa cum am arătat şi în cele de mai sus, potrivit legii, în cazul în care riscul asigurat s-a produs sau este sigur că acesta nu se va produce, contractul se reziliază ope legis.
Tot expresie a caracterului aleatoriu al contractului de asigurare este şi prevederea cuprinsă în art. 2208 alin. (2)-(3) C. civ. potrivit căreia, în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizaţie dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat; de beneficiarul asigurării; de un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate; de persoanele fizice majore
care, în mod statornic, locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul asigurării; de prepuşii asiguratului sau ai beneficiarului asigurării.
De asemenea, pentru asigurările de persoane, art. 2233 C. civ. dispune că asigurătorul nu datorează indemnizaţia de asigurare dacă riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea contractului de asigurare şi nici când riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat.
Contractul de asigurare rămâne aleatoriu şi în situaţia în care obiectul asigurării îl constituie decesul, deoarece incertitudinea planează asupra momentului producerii acestui eveniment.
Contract oneros
Caracterul oneros constă în împrejurarea că atât asiguratul cât şi asigurătorul urmăresc o contraprestatie.
Şi contractul oneros' este definit în Codul civil prin comparare cu contractul cu titlu gratuit. Cele două categorii de contracte îşi găsesc reglementarea în cuprinsul art. 1172, potrivit căruia „(1) Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros. (2) Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit”.
în temeiul contractului de asigurare, asiguratul urmăreşte să obţină protecţia asigurătorului materializată în plata indemnizaţiei sau despăgubirilor la producerea cazului asigurat; asigurătorul urmăreşte încasarea sumelor de bani cu titlu de primă de asigurare, ca preţ al obligaţiei pe care şi-o asumă.
Deşi oneroase, obligaţiile părţilor din contractul de asigurare nu sunt şi echivalente, deoarece, pe de o parte, asigurarea este aleatorie şi, pe de altă parte, când se produce riscul asigurat despăgubirile depăşesc cuantumul primelor de asigurare. în prima situaţie, cea a neproducerii cazului asigurat, lipsa echivalenţei prestaţiilor izvorăşte din inexistenţa obligaţiei de despăgubire, iar cea de-a doua situaţie, în cea a survenirii evenimentului asigurat, lipsa echivalenţei este dată de cuantumul disproporţionat al despăgubirilor sau al indemnizaţiei de asigurare comparativ cu sumele de bani plătite de asigurat cu titlu de primă.
Caracterul oneros al contractului de asigurare nu este suprimat în cazul coasi-gurării şi nici când se asigură riscurile ce privesc o altă persoană sau când se stipulează persoana care, în calitate de beneficiar, va încasa indemnizaţia de asigurare.
Contract sinalagmatic
Contractul de asigurare este sinalagmatic (bilateral), deoarece ambele părţi, atât asiguratul cât şi asigurătorul se obligă la câte o prestaţie fiecare.
Noua reglementare a Codului civil consacră elementele definitorii stabilite de literatura de specialitate conceptului de contract sinalagmatic prin raportare, cum era şi firesc, la contractul unilateral. în acest sens, art. 1171 C. civ. dispune: „Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. în caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi".
Obligaţiile părţilor din contractul de asigurare sunt reciproce şi interdependente. Principala obligaţie a asiguratului este aceea de plată a primei de asigurare, iar principala obligaţie a asigurătorului constă din plata indemnizaţiei de asigurare sau acordarea despăgubirilor după caz, în momentul survenirii evenimentului asigurat. Chiar dacă plata indemnizaţiei/acordarea despăgubirilor este sub condiţie suspensivă şi aleatorie (aceea a producerii cazului asigurat) ea nu este de natură a afecta caracterul sinalagmatic şi bilateral al contractului.
în literatura de specialitate s-a precizat, pe bună dreptate, că, datorită specificului pe care-l prezintă, invocarea excepţiei de neexecutare a contractului este atenuată în contractul de asigurare. Excepţia de neexecutare a contractului este atenuată deoarece prestaţiile la care dă naştere contractul de asigurare nu sunt simultane. Aceasta întrucât asiguratul plăteşte prima de asigurare în momentul încheierii contractului sau în tranşe pe parcursul executării, iar asigurătorul plăteşte indemnizaţia în momentul producerii cazului asigurat sau este absolvit dacă acesta nu se produce.
Aşadar, contractul de asigurare este caracterizat de lipsa simultaneităţii dintre obligaţia de plată a primei şi cea de despăgubire a asigurătorului, mai ales în situaţia neproducerii cazului asigurat. Lipsa simultaneităţii este dată de obligaţia asigurătorului de plată a indemnizaţiei sau de acordare a despăgubirilor, după caz. Dacă avem însă în vedere obligaţia asigurătorului de garantare a protecţiei continue a asiguratului pentru despăgubire în caz de producere a evenimentului asigurat, observăm că simultaneitatea persistă şi se înfăţişează ca o obligaţie continuă şi din partea asigurătorului. Interdependenţa prestaţiilor părţilor din contractul de asigurare se exprimă prin aceea că existenţa obligaţiei asigurătorului, care cuprinde şi protecţia asiguratului, depinde de existenţa obligaţiei asiguratului şi invers.
S-a pus problema de asemenea, dacă se mai poate vorbi de o corelaţie între obligaţiile reciproce asumate de fiecare dintre părţi cât timp riscul nu s-a realizat. Răspunsul a fost afirmativ, în sensul că nu se înlătură caracterul sinalagmatic al contractului, deoarece el dă naştere la obligaţii reciproce, fiecare dintre ele servind
drept cauză pentru cealaltă. Aceasta cu atât mai mult cu cât producerea evenimentului asigurat nu afectează validitatea sau existenţa contractului de asigurare.
Atât conţinutul caracterului sinalagmatic cât şi al celui oneros rezultă cu evidenţă şi din reglementarea art. 2199 C. civ. care prevede că, prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit.
în mod corect s-a făcut observaţia în literatura de specialitate că o particularitate a raporturilor de asigurare specifică caracterului sinalagmatic este obligaţia asiguratului de a-şi executa el mai întâi obligaţia de plată a primelor de asigurare, prestaţia asigurătorului fiind condiţionată de această operaţiune prealabilă.
Contract cu executare succesivă
Caracterul contractului de asigurare de a fi cu executare succesivă rezidă în împrejurarea că obligaţiile părţilor se execută în timp şi nu uno icto.
în primul rând, merită reţinut faptul că asigurarea este pe o anumită perioadă de timp, cea ce înseamnă că poliţa de asigurare are o anumită durată de existenţă. Cu excepţia asigurărilor de viaţă, de regulă, unitatea de timp folosită ca durată a contractului de asigurare este de un an de zile.
Apoi, din împrejurarea că asigurarea se derulează pe un interval de timp rezultă şi modalitatea de executare a obligaţiilor părţilor contractante. Asigurătorul îşi asumă obligaţia de protecţie a asiguratului în sensul de a-l despăgubi la producerea cazului asigurat pe întreaga perioadă asigurată, iar asiguratul are posibilitatea plăţii primei de asigurare în mai multe rate lunare sau pe alte unităţi de timp. în doctrină s-a afirmat că nu este abolit caracterul de executare succesivă al contractului de asigurare chiar dacă prima se plăteşte o singură dată, de regulă la încheierea contractului de asigurare ca primă unică (globală).
Caracterul succesiv al contractului de asigurare este dat în principal de obligaţia permanentă de protecţie din partea asigurătorului, dar acest caracter este generat şi de obligaţia asiguratului, mai cu seamă în cazul asigurărilor de bunuri.
Potrivit art. 2216 C. civ., în cazul asigurărilor de bunuri, asiguratul este obligat să întreţină bunul asigurat în condiţii corespunzătoare, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat. Tot astfel, art. 2203 alin. (2) C. civ. dispune că, dacă împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul este obligat să comunice în scris asigurătorului modificarea survenită. Aceeaşi obligaţie îi revine şi contractantului asigurării care a luat cunoştinţă de modificarea survenită. Obligaţia asiguratului de a se comporta şi exploata bunul ca un bun
proprietar subzistă pe întreaga durată a contractului de asigurare şi are drept scop evitarea producerii prejudiciilor terţelor persoane. Altfel spus, asiguratul trebuie să exploateze bunul cu stricta respectare a instrucţiunilor de utilizare şi cu preocuparea continuă de a nu crea prejudicii terţelor persoane. Legea prevede în mod expres că asigurătorul poate refuza plata despăgubirilor când prejudiciul, evenimentul asigurat, a fost produs cu intenţie de către asigurat.
O consecinţă importantă ce decurge din executarea succesivă a contractului este aceea că pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor părţilor contractante, sancţiunea aplicabilă este rezilierea iar nu rezoluţiunea’. Unii autori, pornind de la caracterul cu executare succesivă al contractului de asigurare afirmă că, deşi prestaţiile se execută în timp, contractul este unic, deter-minându-i să susţină „caracterul unic” al contractului de asigurare.
Contract de adeziune
în mod tradiţional contractul de asigurare a fost considerat ca făcând parte din categoria contractelor de adeziune.
în reglementarea Codului civil este stabilită şi semnificaţia juridică a contractului de adeziune. Astfel, potrivit prevederilor art. 1175, „Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare".
Caracterul de adeziune al contractului de asigurare îşi are fundamentul în faptul că asigurătorul impune principalele clauze ale contractului, pe care asiguratul fie le acceptă şi atunci asigurarea ia fiinţă, fie le respinge şi contractul nu se mai perfectează. Cu alte cuvinte, asiguratul nu are opţiunea negocierii principalelor clauze ale contractului de asigurare.
Redactarea elementelor esenţiale ale contractului de asigurare de către asigurător reprezintă o obligaţie impusă de lege. într-adevăr, potrivit Legii nr. 32/2000, art. 20 alin. (2), societăţile de asigurarea au îndatorirea elaborării propriilor condiţii şi clauze de asigurare în funcţie de formele sau clasele de asigurare pe care şi le propun să le practice.
Legea impune de asemenea asigurătorului obligaţia de a prezenta asiguratului sau potenţialului asigurat principalele elemente ale asigurării pe care urmează să o încheie şi care vor constitui clauzele esenţiale ale contractului de asigurare. Astfel,
potrivit Ordinului nr. 23/2009 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, asigurătorii şi împuterniciţii lor au obligaţia de a pune la dispoziţia asiguraţilor sau contractanţilor asigurării informaţii în legătură cu contractele de asigurare, atât înaintea încheierii cât şi pe durata derulării acestora. Aceste informaţii vor fi prezentate în scris, în limba română, vor fi redactate într-o formă clară şi vor cuprinde cel puţin următoarele elemente:
a) definirea fiecărui eveniment asigurat, a indemnizaţiei de asigurare în cazul producerii evenimentului asigurat;
b) excluderile din asigurare;
c) momentul începerii şi cel al încetării contractului de asigurare;
d) modalităţile de executare, suspendare sau încetare a contractului de asigurare;
e) informaţii privind orice drepturi pe care le pot avea părţile de a rezilia contractul înainte de termen sau unilateral, inclusiv orice penalităţi impuse de contract în astfel de cazuri;
f) modalitatea prin care se plătesc primele şi termenele de plată a primelor de asigurare;
g) modalităţile şi termenele de plată a indemnizaţiilor de asigurare, a sumelor de răscumpărare şi a sumelor asigurate;
h) informaţii despre perioada de graţie;
i) procedurile de soluţionare a eventualelor litigii rezultate din executarea contractului, respectiv informaţii despre modalităţile de rezolvare pe cale amiabilă a reclamaţiilor formulate de asiguraţi sau de beneficiarii contractelor de asigurare, după caz, acestea neconstituind o restrângere a dreptului clientului de a recurge la procedurile judiciare legale;
j) informaţii generale privind deducerile prevăzute de legislaţia fiscală aplicabilă contractelor de asigurare;
k) legea aplicabilă contractului de asigurare;
I) existenţa Fondului de garantare.
Aşa se explică situaţia practică în care asigurătorii întrebuinţează contracte tip cu clauze predeterminate.
în afară de prevederile cu caracter special al clauzelor prestabilite de către asigurători, în cadrul condiţiilor de asigurare şi al contractelor propuse spre perfectare, la încheierea contractului de asigurare, vor fi avute în vedere şi reglementările din domeniul protecţiei consumatorului, legiferate, în principal, de Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului. Legea nr. 296/2004 are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici şi consumatori, cu privire la achiziţionarea de produse şi servicii, inclusiv a serviciilor financiare (art. 1). în concepţia Legii nr. 296/2004, noţiunea de servicii financiare include unele servicii de natură bancară, credite, asigurări, pensii private şi investiţii sau plăţi. Vom reveni asupra aspectelor ce interesează protecţia consumatorilor, reţinem aici doar că, potrivit art. 27 din lege, consumatorii, deci şi consumatorii de asigurări, au dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor
şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori, iar potrivit art. 78 se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contracte încheiate cu consumatorii.
Caracterul de adeziune al contractului de asigurare a fost extrem de accentuat până la abolirea sistemului comunist, când a fost suprimat monopolul statului în domeniul asigurărilor. După ce s-au înfiinţat mai multe societăţi de asigurare, s-a creat o piaţă concurenţială în operaţiunile de asigurare, împrejurare ce a condus la o atenuare a caracterului de adeziune al asigurării.
Când spunem aceasta avem în vedere faptul că, pe de o parte, asiguratul are posibilitatea alegerii unei multitudini de oferte de asigurare ale asigurătorilor existenţi pe piaţă şi, pe de altă parte, a negocierii contractului de asigurare în anumite împrejurări speciale. Spre exemplu, negocierea clauzelor contractului de asigurare este prezentă în cazul unui asigurat persoană juridică ce încheie mai multe forme de asigurare cu acelaşi asigurător. în concret, se negociază cuantumul primei de asigurare, modalitatea de plată a acesteia, bonusul acordat pentru reînnoirea asigurărilor în cazul în care nu a avut loc evenimentul asigurat etc.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Contract de asigurare
