Controlul constituţionalităţii legilor în România
| Comentarii |
|
controlul constituţionalităţii legilor în România, în România controlul constituţionalităţii legilor are o tradiție istorică interesantă. O primă încercare de introducere a instituţiei controlului constituţionalităţii legilor datează din 1864. Astfel, prin art. 13 din Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, s-a prevăzut că orice proiect votat de Adunarea electivă, afară de bugetul veniturilor şi cheltuielilor, urma să fie supus verificării conformităţii cu Constituţia. Dacă proiectul era amendat de Corpul Ponderator, proiectul era supus sancţiunii Domnului. în schimb, dacă Adunarea electivă respingea amendamentul Corpului Ponderator, atunci proiectul era trimis Consiliului de Stat, spre a fi studiat din nou. Un asemenea proiect nu putea fi prezentat Adunării elective decât în a doua sesiune. Era vorba deci de un control politic, preventiv, exercitat de Corpul Ponderator şi de Domnitor asupra proiectelor de legi.
Din cauza loviturii de stat din februarie 1865, când domnitorul Al.l. Cuza a fost silit să abdice şi Senatul a fost abrogat, nu a fost timpul necesar să se verifice eficacitatea dispoziţiilor introduse pentru organizarea controlului constituţional.
Această formă de control - printr-un organ politic situat în afara parlamentului şi care a fost experimentat pentru prima oară în Franţa, aşa cum am văzut mai sus, fără rezultate satisfăcătoare -prezintă serioase dezavantaje, cum ar fi: instituirea unei autorităţi în afara parlamentului şi în afara lui, prin aceasta prejudiciindu-se aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat; lipsa caracterului reprezentativ al unui asemenea organ etc.
Un moment deosebit de important în instituirea controlului de constituţionalitate îl reprezintă anul 1912, când Curtea de Casaţie, prin Decizia nr. 261, a declarat neconstituţională Legea din 18 decembrie 1911, consacrând astfel dreptul instanţelor judecătoreşti de a verifica constituţionalitatea legilor. Acest sistem fusese instaurat în SUA încă din 1803.
Prin decizia menţionată, pronunţată cu prilejul judecării unei acţiuni a Societăţii de Tramvaie din Bucureşti, intentată împotriva Ministerului de Interne şi Primăriei Capitalei, Tribunalul Ilfov, Secţia a ll-a, ca instanţă de fond, a declarat că toate instanţele judecătoreşti au dreptul şi datoria să verifice conformitatea cu prevederile constituţionale a oricărei legi ori de câte ori cu prilejul judecării unui proces se invocă neconstituţionalitatea ei şi, dacă socoteşte legea neconstituţională, să o înlăture.
în motivarea hotărârii, tribunalul a folosit următoarele argumente:
a) principiul separaţiei puterilor impune ca puterile să se controleze şi cenzureze reciproc;
b) puterea judecătorească, fiind chemată să aplice legile, este obligată să judece şi să aplice deopotrivă şi legile constituţionale, care, de asemenea, sunt legi. în caz de contradicţie între legile ordinare şi cele constituţionale, puterea judecătorească este îndreptăţită să declare care dintre aceste legi trebuie aplicată;
c) nu există niciun text care să ăi oprească pe judecători în a examina constituţionalitatea legilor;
d) în conformitate cu art. 77 din Legea organizării judecătoreşti, judecătorul este obligat, înainte de a intra în funcţiune, să presteze jurământul că va respecta Constituţia şi legile ţării, ceea ce evidenţiază că legiuitorul ordinar a recunoscut în mod formal puterii judecătoreşti plenitudinea atribuţiilor de a aplica Constituţia, cât şi legile ordinare şi de a decide în caz de contrarietate între ele.
Pe baza acestor considerente, Tribunalul Ilfov a hotărât că tribunalele au competenţa de a se pronunţa asupra chestiunii de neconstituţionalitate a legilor şi în speţă a declarat neconstituţională Legea din 18 decembrie 1911.
Curtea de Casaţie, care a judecat recursul împotriva hotărârii Tribunalului Ilfov, a respins recursul Ministerului de Interne, hotărând că tribunalele şi curţile au dreptul de a verifica constituţionalitatea legilor.
Atât hotărârea Tribunalului Ilfov, cât şi decizia Curţii de Casaţie au reprezentat adevărate pledoarii pentru dreptul puterii judecătoreşti de a exercita controlul constituţionalităţii legilor.
Evoluţia ulterioară a jurisprudenţei în materie de constituţionalitate nu a făcut decât să întărească precedentul creat în 1912.
Creat pe cale jurisprudenţială, controlul constituţionalităţii legilor a fost consacrat expres prin Constituţia din 1923, care în art. 103 alin. (1) prevedea: „Numai Curtea de Casaţie, în Secţiuni Unite, are dreptul de a judeca neconstituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituţiunii. Judecata asupra neconstituţionalităţii legilor se mărgineşte la cazul judecat”.
Deci Constituţia din 1923 limita judecarea constituţionalităţii legilor numai de către Curtea de Casaţie, în Secţiuni Unite, şi nu de orice instanţă judecătorească, precum în sistemul Constituţiei de la 1866; controlul constituţionalităţii legilor nu putea fi exercitat pe cale de acţiune, ci numai pe cale de excepţie; controlul nu se exercita din oficiu, din iniţiativa Curţii de Casaţie, în Secţiuni Unite, ci numai când era sesizată cu ocazia unui proces, fie dacă părţile erau de acord, chiar înainte de judecarea definitivă a procesului, care se suspenda până la pronunţarea Curţii de Casaţie asupra excepţiei de neconstituţionalitate; declararea ca neconstituţională a unei legi sau a unei dispoziţii dintr-o lege nu avea ca efect anularea legii, ci numai înlăturarea ei în rezolvarea procesului în cadrul căruia excepţia de ilegalitate a fost invocată.
în România interbelică, pe lângă controlul exercitat de puterea judecătorească, control represiv, a fost organizat şi un control preventiv exercitat de Consiliul Legislativ, înfiinţat în baza art. 76 din Constituţia din 23 martie 1923. Deşi textele constituţionale nu prevedeau explicit dreptul Consiliului Legislativ de a verifica conformitatea cu prevederile Constituţiei a proiectelor de legi, s-a considerat că acest drept era acordat implicit. De aceea, Legea din 1925 prin care se organiza Consiliul Legislativ a prevăzut expres printre atribuţiile sale şi verificarea constituţionalităţii proiectelor de legi.
Prin Legea din 1925, în dezvoltarea art. 76 din Constituţie, se instaurau două modalităţi de control distincte: unul prealabil, prin verificarea proiectelor de legi, şi cel de-al doilea, un control ulterior, prin verificarea legilor în vigoare. în realitate, atât unul, cât şi celălalt nu constituiau decât acte pregătitoare în vederea exercitării controlului constituţionalităţii legilor, care se efectua de adunările legiuitoare. Astfel, Consiliul Legislativ nu emitea decât un aviz consultativ, care nu avea efecte juridice, adunările legiuitoare putând hotărî chiar împotriva acestui aviz. De asemenea, în ceea ce priveşte legile în vigoare, Consiliul Legislativ nu făcea decât propuneri, hotărârea aparţinând exclusiv adunărilor legiuitoare.
întrerupt prin Constituţia din 1938, controlul constituţionalităţii legilor capătă o nouă reglementare în Constituţia din 21 august 1965, prin art. 43 pct. 13 şi art. 53. în baza acestor dispoziţii, controlul era exercitat numai de Marea Adunare Naţională, care ale-gea, pentru pregătirea lucrărilor sale privind controlul de constituţionalitate, o comisie permanentă, specializată - comisia constituţională -, formată din 31 de membri, dintre care numai 10 erau specialişti, iar ceilalţi deputaţi.
Controlul instituit prin Constituţia din 1965 se exercita în două modalităţi distincte:
a) controlul propriu-zis al constituţionalităţii legilor, control ulterior şi sancţionator, întrucât intervenea după adoptarea şi intrarea în vigoare a legilor;
b) controlul constituţionalităţii proiectelor de legi, control prealabil şi preventiv.
Comisia constituţională sesiza Marea Adunare Naţională din oficiu sau era ea însăşi era sesizată de următoarele organe: Consiliul de Stat, Consiliul de Miniştri, Tribunalul Suprem, Procurorul general şi Biroul M.A.N.
Această formă de control al constituţionalităţii legilor în sistemul socialist, în care exerciţiul puterii era concentrat într-un organ suprem şi unic care, în acelaşi timp, legifera şi controla sub toate formele aplicarea legilor, se transforma într-un veritabil autocontrol, lipsit, se înţelege, de orice eficienţă.
în anul 1991, în timp ce Adunarea Constituantă se afla în plină dezbatere a proiectului de Constituţie, Curtea Supremă de Justiţie, în Secţiuni Unite, s-a declarat competentă, prin Decizia nr. 1, în procesul deposedaţilor de bunuri imobiliare, a judeca excepţiile de neconstituţionalitate a legilor, bazându-se pe aceleaşi argumente folosite de înalta Curte de Casaţie în 1912. Dar acest precedent nu a fost urmat, din păcate, de o jurisprudenţă ulterioară, aşa cum s-a întâmplat după 1912, deoarece prin Constituţia din 1991 s-a optat pentru Curtea Constituţionali.
în baza Constituţiei din 1991 s-a optat pentru modelul european de control al constituţionalităţii legilor, prin înfiinţarea Curţii Constituţionale, care este reglementată constituţional în art. 142-147 şi prin Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.
Curtea Constituţională este, potrivit legii sale de organizare, unica autoritate de jurisdicţie constituţională existentă în România, ea fiind independentă faţă de orice altă autoritate publică şi supunându-se numai Constituţiei şi prevederilor înscrise în legea sa organică. Scopul Curţii Constituţionale este garantarea supremaţiei Constituţiei.
