Reprezentarea în dreptul public
| Comentarii |
|
reprezentarea în dreptul public, Specificitatea teoriei reprezentării în dreptul public. Caracterul mandatului
Se admite în dreptul privat că o persoană reprezintă o alta atunci când poate să acţioneze în locul şi în numele celei din urmă. Ea este reprezentantul, cealaltă reprezentatul. Reprezentarea poate rezulta aici fie din voinţa reprezentatului, care încredinţează un mandat reprezentantului, fie din lege, de exemplu, în cazul reprezentării minorilor'.
Este deci de înţeles că guvernanţii se servesc şi ei de această construcţie şi justifică puterea pe care o exercită prezentându-se ca reprezentanţii adevăratului titular, suveranul, care poate fi poporul, naţiunea sau o altă entitate. Acest tip de justificare este astăzi universal răspândită şi folosită, inclusiv în cele mai oribile dictaturi.
Numeroase texte subliniază acest mandat. De exemplu, în art. 3 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 se scria: „Principiul oricărei suveranităţi rezidă în mod esenţial în naţiune” (s.n.). Formula a fost reluată în art. 1 şi art. 2 din Titlul III al Constituţiei din 1791, care a inspirat cea mai mare parte a Constituţiilor franceze posterioare, inclusiv cea din 1958.
Specificitatea teoriei reprezentării în dreptul public
Prima şi cea mai importantă particularitate a reprezentării în dreptul public este aceea că nu există aici, ca în dreptul privat, două persoane. în dreptul public, reprezentantul, adică cel care exercită suveranitatea, autoritatea legislativă, nu este o persoană, pentru că ea este compusă din indivizi care se schimbă la intervale mai mult sau mai puţin regulate. Pe de altă parte, reprezentatul, suveranul, nu este nici el o persoană, pentru că el nu are o altă voinţă decât cea exprimată de reprezentanţi.
Teoria reprezentării serveşte la justificarea puterii legislativului şi, de asemenea, a unor reguli specifice referitoare la mandatul reprezentativ.
Mandatul este raportul dintre reprezentant şi reprezentat. Se spune că reprezentantul a primit şi exercită un mandat.
Obiectul mandatului, ceea ce se transferă reprezentantului, este exerciţiul suveranităţii. Nu este vorba deci de toate funcţiile juridice ale statului, ci numai de funcţia legislativă. Intr-adevăr, legea este cea care, în termenii art. 6 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, este „expresia voinţei generale”, adică a voinţei suveranului. Din aceasta rezultă două consecinţe importante.
în primul rând, după această teorie, numai autorităţile legislative sunt reprezentanţi, şi nu autorităţile executive sau judiciare, într-adevăr, dacă funcţia constă în executarea voinţei suveranului, cel care îl exercită nu poate fi decât suveranul însuşi sau reprezentantul său. El găseşte legitimitatea sa chiar în faptul că execută voinţa generală.
în al doilea rând, calitatea de reprezentant este independentă de modul de desemnare. După această teorie, sunt reprezentanţi toti cei al căror consimţământ este necesar la formarea legii, toti cei care au o parte de putere legislativă
Caracterul mandatului
Mandatului public are un caracter colectiv, pentru că el nu este exercitat de o persoană individualizată, ci de o autoritate.
Trebuie precizat că mandatul imperativ nu este analog mandatului de drept privat, chiar dacă este încredinţat de alegători aleşilor, el neavând drept consecinţă ca aceştia să se conformeze instrucţiunilor primite. Mandatul imperativ a fost interzis în mod formal de cele mai multe constituţii, inclusiv de Constituţia Romăniei. Această interdicţie se explică uşor şi decurge din aceea că parlamentarul nu este reprezentantul circumscripţiei sale, ci, împreună cu colegii săi, al naţiunii sau al poporului întreg.
Având un mandat de drept public, alesul nu este responsabil. El nu trebuie să dea seama şi nu este ţinut de nicio obligaţie faţă de electorii săi. Promisiunile electorale însele sunt lipsite de orice valoare juridică.
Democraţiile de tip marxist însă, care denunţau mistificarea inclusă în conceptul de suveranitate naţională, susţineau mandatul imperativ. Articolul 4 din Constituţia Cehoslovaciei, de exemplu, dispunea astfel: „Poporul suveran exercită puterile statului cu ajutorul corpului de reprezentanţi, care sunt aleşi de popor, controlaţi de popor şi responsabili în faţa poporului”.
Şi în România socialistă mandatul public a fost imperativ, putând fi retras oricând parlamentarul s-ar fi făcut nedemn de el.
