Formele controlului constituţionalităţii legilor
| Comentarii |
|
formele controlului constituţionalităţii legilor, definiție - prin control al constituţionalităţii legilor se înţelege ansamblul dispoziţiilor normative care reglementează activitatea de verificare a conformităţii legilor şi altor acte normative cu dispoziţiile legii fundamentali.
De-a lungul timpului, controlul constituţionalităţii legilor s-a realizat, în principal, prin mai multe modalităţi:
a) controlul realizat de către un organ politic;
b) controlul efectuat printr-un organ jurisdicţional;
c) controlul printr-un organ politico-jurisdicţional.
a) Prima formă de control - controlul politic - presupune controlul exercitat de către organele legiuitoare, cât şi cel exercitat de alte organe de stat, altele decât cele legiuitoare.
Acest gen de control s-a impus prima oară în Franţa în cadrul Constituantei învestite cu puterea de a adopta Constituţia Anului III (Constituţia din 1795) şi a fost reiterat şi cu prilejul Constituţiei adoptate în anul 1799, când a fost înfiinţat Senatul Conservator, care putea decide anularea actelor neconstituţionale; un alt Senat Conservator a fost înfiinţat în 1852 de împăratul Napoleon al III-lea
Uni autori au apreciat că acest gen de control este un control autentic şi, în acelaşi timp, un autocontrol, parlamentul fiind cel mai în măsură să aprecieze conformitatea lege şi constituţie.
împotriva controlului politic s-au adus următoarele argumente:
- principiul separaţiei puterilor nu ar admite în afara celor trei puteri crearea unei a patra, situată „deasupra” parlamentului şi guvernului şi învestită cu dreptul de a cenzura activitatea legislativă, respectiv puterea executivă;
- organismul politic care exercită controlul ar putea fi discreţionar, putând să cenzureze voinţa suverană a reprezentanţilor poporului;
- controlul constituţionalităţii legilor trebuie să fie un control de specialitate, situat deasupra oricăror argumente politice.
b) în ceea ce priveşte controlul jurisdicţional, acesta poate fi exercitat de organe judecătoreşti sau de către alte organe, dar care folosesc o procedură asemănătoare cu cea judecătorească.
Controlul exercitat de instanţele judecătoreşti poate fi de două feluri: difuz - poate fi exercitat de toate instanţele indiferent de gradul lor - şi concentrat sau centralizat - care nu poate fi realizat decât de anumite instanţe judecătoreşti, de regulă cele situate în vârful ierarhiei sistemului jurisdicţional.
Controlul judecătoresc difuz este în general un control posterior intrării în vigoare a legii şi intervine cu ocazia soluţionării unui litigiu, iar efectele juridice ale deciziei se referă numai la părţile în cauză şi nu anulează legea.
Controlul judecătoresc a fost practicat pentru prima oară în SUA, începând din anul 1803, deşi el nu era prevăzut în Constituţie. în timp, el a devenit „modelul american”, deoarece a inspirat şi alte sisteme constituţionale, în special în ţările anglo-saxone. Acest model a fost aplicat, aşa cum vom vedea ulterior, şi în ţara noastră, fără a fi însă influenţat de sistemul american.
Controlul judecătoresc centralizat este înfăptuit, aşa după cum am arătat, de o instanţă judecătorească supremă, iar hotărârile pe care le adoptă chiar dacă nu produc efecte erga omnes, prin poziţionarea instanţei se poate considera că legea sau prevederile din lege declarate neconstituţionale nu se mai aplică.
c) Controlul exercitat de o autoritate politico-jurisdicţională este realizat de un organism special, care are atât un caracter politic, cât şi unul juridic. Caracterul politic rezidă, îndeosebi, din modul de numire a membrilor organismului respectiv, iar caracterul jurisdicţional din procedura folosită pentru verificarea constituţionalităţii legilor.
Această formă de control are următoarele trăsături:
- este un control concentrat, deoarece este de competenţa exclusivă a unei singure autorităţi (de exemplu, Consiliul Constituţional în Franţa, Curtea Constituţională în Italia, Spania, România etc.);
- este un control abstract, adică se exercită pe cale de acţiune directă, fără să existe un litigiu anterior dedus judecăţii;
- poate fi atât anterior, cât şi posterior.
Deciziile date în realizarea acestei forme de control a constituţionalităţii legilor au efecte erga omnes.
