Constituțiile României și evoluţia constituţională a statului român
| Comentarii |
|
constituțiile României și evoluţia constituţională a statului român, Regulamentele Organice. Proclamaţia de la Islaz. Convenţia de la Paris. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Constituţia din 1866. Constituţia din 1923. Constituţia din 1938. Organizarea constituţională între 1940-1948. Organizarea constituţională socialistă. Reglementările constituţionale după Revoluţia din 1989
În legătură cu momentul apariţiei primelor reglementări de tip constituţional în ţara noastră, au fost exprimate, potrivit doctrinei, patru opinii principale:
a) începuturile sistemului constituţional în ţările române sunt legate de Proclamaţia de la Islaz din 1848, considerată a fi prima Constituţie românească;
b) organizarea constituţională a României debutează cu Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi Legea electorală din 1864 - ambele acte fiind apreciate ca prima Constituţie a României;
c) evoluţia constituţională a statului roman începe odată cu adoptarea Constituţiei din 1866;
d) evoluţia constituţională românească are rădăcini adânci, care coboară până la întemeierea statelor româneşti în secolul al XIV-lea.
îmbrăţişăm şi noi, alături de alţi autori, ultima opinie, dar datorită necesităţilor de raţionalizare a acestui curs, vom urmări evo-luţia constituţională românească începând cu Regulamentele Organice.
Regulamentele Organice
Prin Tratatul de la Adrianopol (1829) se stabileşte înţelegerea între Rusia şi Turcia privind crearea în Principate a unei administraţii naţionale şi independente.
Regulamentele conţineau atât prevederi constituţionale referitoare la organizarea politică, dar şi dispoziţii privind organizarea administrativă a Principatelor, precum şi norme procedurale pentru activitatea judecătorească.
Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, unul dintre principiile constituţionale fundamentale introdus de Regulamente este cel al separaţiei celor trei puteri. Puterea legiuitoare era încredinţată Obşteştei Adunări (Parlamentul) şi Domnitorului, puterea executivă revenea Domnitorului, iar puterea judecătorească instanţelor de judecată.
Obşteasca Adunare era unicamerală, iar membrii săi erau recrutaţi din categoria proprietarilor funciari; pe lângă Adunarea Obştească, cele două Regulamente Organice prevedeau constituirea în fiecare principat a unei Adunări Obşteşti Extraordinare, învestită cu dreptul de a-l alege pe Domnitor; candidatul la domnie trebuia să fie descendent al unei familii boiereşti şi era ales pe viaţă, instituţia domniei fiind eligibilă, viageră, aristocratică.
Proclamaţia de la Islaz
Actul constituţional de la Islaz (9/21 iunie 1848), în care sunt cuprinse Proclamaţia şi Programul revoluţionar din Ţara Românească, constituie, potrivit unei opinii, prima Constituţie din Ţările Române.
Acest act constituţional prevedea introducerea în organizarea de stat a principiului reprezentativ, pe baza căruia urma să se constituie o Adunare Generală formată din reprezentanţi ai tuturor stărilor sociale, alegerea pentru 5 ani a unui Domn, candidatura nefiind condiţionată de o origine socială aristocratică.
Convenţia de la Paris
Prima Constituţie propriu-zisă din ţara noastră o constituie „Convenţia pentru organizarea definitivă a Principatelor Române”, semnată la Paris în august 1858.
Războiul izbucnit în 1853 între Rusia şi Turcia s-a încheiat prin Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, care stabilea un alt statut internaţional al Principatelor Române.
Prevederile Convenţiei corespundeau cu cele ale unei veritabile Constituţii a Principatelor Române, după cum urmează:
- Principatele Române beneficiau de un statut de deplină autonomie internă şi se aflau sub garanţia colectivă a Puterilor semnatare, Turcia continuând să fie Putere suzerană;
- organizarea în stat a Principatelor era stabilită potrivit principiului separaţiei puterilor: puterea legislativă era încredinţată Domnului, unei Adunări Elective şi Comisiei Centrale de la Focşani; puterea executivă se exercita de către Domn; puterea judecătorească era exercitată în numele Domnului de către magistraţi numiţi de acesta;
- mandatul Adunării Elective era de 7 ani; legile votate de Adunarea Electivă urmau să fie promulgate de Domn, care putea să refuze sancţionarea lor;
- Domnul era ales de către Adunarea Electivă, pe viaţă, fiind învestit în funcţie de către Sultan.
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris este propus de domnitorul Alexandru loan Cuza şi adoptat prin plebiscit în anul 1864. El prevede că este un act adiţional la Convenţie şi stabileşte alegerea aceluiaşi Domnitor în ambele Principate.
Prin această reglementare, puterile statului erau încredinţate Domnitorului şi Reprezentanţei Naţionale, care avea o structură bicamerală - Adunarea Ponderatoare şi Adunarea Electivă.
Puterea legiuitoare se exercita în colectiv de către Domn şi Reprezentanţa Naţională, fiind consacrată independenţa legislativă fată de Poartă.
In urma abdicării lui Al.l. Cuza şi pentru a curma luptele interne dintre partidele politice, se optează pentru accederea la tronul Principatelor Române a unui prinţ străin. în acest scop, este desemnat, în urma unui plebiscit, prinţul Carol de Hohenzollern, care acceptă tronul sub numele de Carol I, care va adopta o nouă Constituţie.
Constituţia din 1866
Constituţia din 1866, inspirată de Constituţia belgiană (1831), a înlocuit Statutul lui Cuza şi reprezintă o constituţie modernă şi democratică, atât din punctul de vedere al conţinutului, cât şi al modului în care este structurată.
Constituţia din 1866 a cuprins 133 de articole, sistematizate în 8 titluri, după cum urmează: „Despre teritoriul României”, „Despre drepturile românilor”, „Despre puterile statului”, „Despre finanţe”, „Despre puterea armată”, „Dispoziţii generale”, „Despre revizuirea constituţiei”, „Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare”.
Principiile de bază ale acestei constituţii sunt: consacrarea ideilor de egalitate, reprezentarea politică şi principiul parlamentar bicameral, afirmarea drepturilor şi libertăţilor individuale, proclamarea dreptului absolut de proprietate.
Din punctul de vedere al categoriei constituţiilor, Legea fundamentală din 1866 este un pact, o înţelegere între popor şi şeful statului cu privire la organizarea constituţională a statului.
Puterea legislativă era exercitată colectiv de către Domn şi Reprezentanţa Naţională, care era formată din Senat şi Adunarea Deputaţilor. Domnul avea dreptul de a dizolva ambele Adunări deodată sau numai una dintre ele. Putea, de asemenea, să le convoace în sesiune extraordinară.
Puterea executivă era încredinţată Domnului, care o realiza cu ajutorul miniştrilor, pe care îi numea şi revoca.
Puterea judecătorească se exercita de curţi şi tribunale. Era interzisă înfiinţarea de comisii şi tribunale extraordinare.
Din punctul de vedere al posibilităţilor de modificare, Constituţia din 1866 era o constituţie rigidă, deoarece prevedea o procedură dificilă de revizuire.
Constituţia din 1923
După mai bine de jumătate de secol de aplicare, Constituţia din 1866 a fost înlocuită cu o nouă Constituţie în anul 1923, la 29 martie, adoptată în urma votării proiectului Partidului Liberal.
Legea fundamentală din 1923 cuprindea 138 de articole şi era sistematizată în 8 titluri: „Despre teritoriul României”, „Despre drepturile românilor”, „Despre puterile statului”, „Despre finanţe”, „Despre puterea armată”, „Dispoziţii generale”, „Despre revizuirea constituţiei”, „Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare”.
Constituţia din 1923 a introdus principii noi, care nu se regăseau în cuprinsul Constituţiei din 1866, precum accentuarea ideilor democratice, transformarea ideii de proprietate din sacră şi inviolabilă în funcţie socială, instituţionalizarea controlului judecătoresc al constituţionalităţii legilor, înscrierea ideii de legalitate ca fundament al activităţii statului, controlul legalităţii actelor administrative etc.
Puterea legislativă se exercită colectiv de Rege şi Reprezentanţa Naţională (Senatul şi Adunarea Deputaţilor). Iniţiativa legislativă aparţinea Regelui şi celor două Adunări. Membrii ambelor corpuri legiuitoare erau aleşi pe 4 ani.
Prin Constituţia din 1923 se realizează schimbarea sistemului de vot. Astfel, Adunarea Deputaţilor se compunea din deputaţi aleşi din cetăţeni români, prin vot universal, egal, direct, obligatoriu şi secret, pe baza reprezentării minorităţii.
Puterea executivă era exercitată de Rege, ale cărui puteri constituţionale erau ereditare, transmise primului născut pe linie masculină. Regele era ajutat de miniştrii săi, pe care îi numea şi îi putea revoca. Miniştrii erau singurii răspunzători pentru activitatea lor, persoana Regelui fiind inviolabilă.
în baza Constituţiei din 1923 s-a înfiinţat o instituţie nouă, Consiliul Legislativ, care avea un rol consultativ pentru proiectele de legi şi coordonarea legislaţiei.
Referitor la puterea judecătorească, a fost prevăzut principiul inviolabilităţii judecătorilor.
Ca şi Constituţia din anul 1866, Constituţia din 1923 a fost considerată o constituţie rigidă, având în vedere procedura greoaie de revizuire.
Legea fundamentală din anul 1923 a fost mai democratică, deoarece a acordat drepturi şi libertăţi mai largi, cum ar fi, printre altele, înlocuirea sistemul electoral cenzitar cu un sistem electoral bazat pe sufragiul universal.
Constituţia din 1938
în contextul internaţional şi intern foarte dificil existent înaintea începerii celui de-al Doilea Război Mondial, Regele Carol al ll-lea, pe data de 10 februarie 1938, instituie o guvernare autoritară -regim politic personal -, iar pe 20 februarie acelaşi an înfăţişează poporului o nouă Constituţie, care va reprezenta o consacrare a dictaturii regale.
Aprobată de către popor prin plebiscit la 24 februarie 1938, Constituţia a fost promulgată la 27 februarie 1938 şi publicată în M. Of. nr. 48 din 28 februarie 1938.
Constituţia din 1938 conţinea 100 de articole, sistematizate în 8 titluri, şi anume: „Despre teritoriul României”, „Despre datoriile şi drepturile românilor”, „Despre puterile statului”, „Despre finanţe”, „Despre oştire”, „Dispoziţii generale” „Revizuirea constituţiei”, „Dispoziţii tranzitorii şi finale”.
Constituţia din 1938 a restrâns în mod considerabil drepturile şi libertăţile democratice, punându-se accentul pe îndatoriri, cum ar fi „jertfa pentru apărarea integrităţii, independenţei şi demnităţii patriei, îndeplinirea cu credinţă a sarcinilor obşteşti, contribuţia prin muncă la înălţarea morală şi propăşirea patriei”.
Monarhul exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională constituită pe baze corporative, profesionale.
Puterea executivă era încredinţată Regelui, care o exercita prin Guvern, pe care îl numea şi revoca. Guvernul nu răspundea politic în faţa Parlamentului.
Regele era declarat „Capul Statului” şi era învestit cu dreptul de a emite decrete cu putere de lege, „în orice privinţă”, în perioada în care Parlamentul era dizolvat, precum şi între sesiunile parlamentare.
Constituţia a introdus în locul votului universal sistemul colegiilor pe profesiuni, iar majoratul electoral a fost ridicat la 30 de ani, pentru a evita manipularea tineretului în campania electorală de către Garda de Fier. în privinţa senatorilor, ei erau grupaţi în trei categorii, senatori numiţi de Rege, senatori de drept şi senatori aleşi.
Prin Decretul regal nr. 3052 din 5 septembrie 1940, semnat de Regele Carol al ll-lea, Constituţia din 1938 a fost suspendată, Corpurile Legiuitoare au fost dizolvate, iar Regele a fost obligat să abdice în favoarea fiului său.
Constituţia din 1938 a reprezentat în mod evident un regres faţă de Constituţiile din 1866 şi 1923 în ceea ce priveşte organizarea instituţiilor fundamentale ale statului, precum şi consacrarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Organizarea constituţională între 1940-1948
Perioada situată între anii 1940-1948 se caracterizează prin adoptarea unor acte normative ce reflectă situaţia deosebit de dificilă prin care a trecut România. Astfel, prin Decretul-lege nr. 3053 din 5 septembrie 1940 a fost creată instituţia Conducătorului Statului, iar la 14 septembrie acelaşi an, prin Decretul regal nr. 3151, România este decretată stat naţional legionar, avându-l conducător pe generalul Ion Antonescu. Aceste acte au reprezentat baza constituţională a ţării până în 1944.
Prin înaltul Decret regal nr. 1626 din 31 august 1944 au fost abrogate Decretele din septembrie 1940 şi au fost repuse în vigoare anumite dispoziţii ale Constituţiei din 1923 (cele privind drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, cele privind modul de exercitare a puterilor statului etc.).
Alte acte ce au fost adoptate în perioada următoare: Legea nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare; Decretul nr. 2218 din 13 iulie 1946, prin care s-a renunţat la sistemul bicameral de organizare a Parlamentului, iar Reprezentanţa Naţională a devenit Adunarea Deputaţilor; Legea nr. 560 privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, prin care s-au stabilit procedura alegerilor, modul de repartiţie a mandatelor pe baza reprezentării proporţionale, cazurile de incompatibilitate sau nedemnitate de a fi alegător ori de a fi ales; Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română, prin care au fost abrogate expres Constituţiile din 1866 şi 1923, a fost abolită monarhia, instituindu-se ca formă de guvernământ republica populară; Decretul nr. 3 din 8 februarie, care a stabilit atribuţiile Prezidiului Republicii, care erau specifice funcţiei de şef al statului.
Organizarea constituţională socialistă
în perioada socialistă au fost adoptate trei Constituţii, în anii 1948, 1952, 1965, care reflectă noua organizare politică şi juridică a României, transformată într-un sistem politic totalitar de tip marxist, caracterizat, printre altele, prin inexistenţa principiului separaţiei în stat, înlocuirea pluralismului politic cu monopolul unui singur partid, căruia i se subordonează întregul aparat de stat, restrângerea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti etc.
Constituţia din anul 1948 a consacrat forma de guvernământ republicană, iar Marea Adunare Naţională devine unicul organ legislativ, format din reprezentanţi ai poporului, ce puteau fi revocaţi de către alegători; prin această Constituţie a fost consacrată structura social-economică a ţării, care se baza pe proprietatea statului, a organizaţiilor cooperatiste sau particularilor asupra mijloacelor de producţie, ca bunuri ale întregului popor; deşi Constituţia prevedea o gamă largă de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, în acelaşi timp, existau reglementări care permiteau înfiinţarea unor instanţe speciale.
Constituţia din anul 1952 se caracterizează prin instituirea unui regim totalitar, de tip sovietic, care se baza pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, care avea două forme: aceea a proprietăţii de stat şi proprietatea cooperatist-colectivistă. Viaţa economică a ţării se realiza pe structura planului de stat, iar comerţul exterior era monopol de stat. Este consacrată desfiinţarea pluralismului politic.
Constituţia din 1965, denumită „Constituţia Socialismului Victorios”, se distinge printr-o anumită liberalizare a vieţii sociale.
România este denumită republică socialistă, iar statul român, din punct de vedere al regimului politic, este considerat un stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate.
Prin această constituţie, organele de stat au fost structurate în patru mari categorii: organele puterii de stat (Marea Adunare Naţională, Consiliul de Stat, Preşedintele Republicii, Consiliile populare); organele administraţiei de stat (Consiliul de Miniştri, ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei de stat, comitetele şi birourile executive ale consiliilor populare, organele locale de specialitate ale administraţiei de stat); organele judecătoreşti (Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene, judecătoriile şi tribunalele militare); organele procuraturii (Procurorul General, Procuratura Generală, procuraturile judeţene, organele locale de procuratură, procuraturile militare).
Marea Adunare Naţională rămâne organul suprem al puterii de stat, iar în 1974 se introduce instituţia prezidenţială.
Constituţia din 1965 a consacrat, formal, o paletă largă de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar care nu puteau fi exercitate în mod real.
Se preciza în cuprinsul Constituţiei din 1965 înfiinţarea unei comisii constituţionale şi juridice, aleasă pe toată durata legislaturii Marii Adunări Naţionale, pentru exercitarea controlului constituţionalităţii legilor, precum şi pentru pregătirea lucrărilor privind adoptarea legilor. Constituită din deputaţi şi specialişti, comisia realiza un control prealabil, ce s-a dovedit a fi, de multe ori, formal şi dirijat.
Reglementările constituţionale după Revoluţia din 1989
în urma Revoluţiei din 1989, în România s-au impus eliminarea vechiului cadru constituţional existent în anii dictaturii comuniste şi adoptarea unor instrumente juridice care să asigure tranziţia spre un sistem democratic, necesar instaurării statului de drept.
Printre actele normative importante adoptate după decembrie 1989 amintim:
- Decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale: prin acest act normativ, Consiliul F.S.N. a fost învestit cu atribuţii legislative, iar preşedintele Consiliului cu atribuţii de şef de stat;
- Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România; prin această reglementare s-a renunţat la existenţa unui partid unic şi s-a trecut la realizarea principiului pluralismului politic:
- Decretul-lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională; C.P.U.N. era alcătuit din reprezentanţii Consiliului Frontului Salvării Naţionale (în proporţie de 50%) şi din reprezentanţii partidelor constituite legal (50%);
- Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României; acest act normativ a stabilit structura şi funcţiile Parlamentului şi faptul că Adunarea
Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, se constituie de drept în Adunare Constituantă pentru adoptarea noii Constituţii a ţării;
- Constituţia actuală a României a fost adoptată în noiembrie 1991, după ce a fost dezbătută şi votată de Adunarea Constituantă şi supusă referendumului;
- Constituţia din 1991 a fost revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la 29 octombrie 2003.
