Darurile de nuntă
| Comentarii |
|
darurile de nuntă, una dintre cele mai cunoscute categorii de daruri manuale sunt darurile de nuntă. Astfel, există tradiţia potrivit căreia, cu ocazia căsătoriei, părinţii obişnuiesc să îşi înzestreze copiii cu bunuri sau alte valori (acestea fiind de natură a constitui, pentru început, patrimoniul comun al soţilor).
Bunurile sunt dăruite, de regulă, după oficierea căsătoriei, cu ocazia serbării nunţii, ceea ce face ca ele să constituie bunuri comune ale soţilor (deoarece se presupune că a existat intenţia donatorului ca ele să intre în comunitatea de bunuri a soţilor).
în schimb, donaţia făcută de părinţii unuia dintre soţi după serbarea nunţii califică bunul drept bun propriu. Soluţia îşi are temeiul în prevederile art. 340 lit. a Noul Cod Civil, potrivit cărora bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale prin donaţie sunt bunuri proprii (cu excepţia cazului când donatorul a prevăzut că ele vor fi comune).
în doctrină s-a admis însă că darurile obişnuite au un regim derogatoriu de la dreptul comun, instituit mai sus şi, pe cale de consecinţă, devin bunuri comune ale soţilor (potrivit regulii instituite de art. 339 Noul Cod Civil).
în susţinerea punctului de vedere de mai sus, s-au invocat prevederile art. 1150 lit. c Noul Cod Civil, potrivit cărora darurile obişnuite nu sunt supuse raportului donaţiilor.
De menţionat însă că celelalte donaţii reprezentând sume mari de bani sau alte bunuri de mare valoare devin bunuri proprii, chiar dacă sunt făcute cu ocazia serbării nunţii şi de către persoane care nu sunt părinţii unuia dintre soţi (cu excepţia cazului în care donatorul a dorit expres ca bunurile respective să devină comune).
în cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul răspunde pentru evicţiune şi pentru vicii ca şi vânzătorul (art. 1018 alin. 2 şi art. 1019 alin. 3 Noul Cod Civil). Dispoziţiile în cauză se justifică deoarece, în limitele sarcinii, contractul de donaţie este sinalagmatic (şi deci asemănător vânzării).
