Decesul reclamantului în timpul procedurii în fața CEDO
| Comentarii |
|
decesul reclamantului în timpul procedurii în fața CEDO, 1. Analizată, cel mai adesea, prin prisma examenului de fond pe care îl face cu privire la respectarea Convenţiei de către statele semnatare, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului merită, totuşi, a fi cercetată şi prin raportare la modul în care această instanţă înţelege să ofere dezlegări unor probleme de procedură.
în cele ce urmează, ne propunem să surprindem câteva soluţii identificate de Curte în ipoteza decesului reclamantului în timpul desfăşurării procedurii în faţa Curţii, ipoteză care a ridicat două chestiuni de principiu deosebit de interesante:
- posibilitatea continuării procedurii de către alte persoane;
- acordarea “satisfacţiei echitabile” prevăzute în art. 41 din Convenţie.
Astfel, o recentă decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului justifică unele precizări cu privire la consecinţele situaţiei în care, pe parcursul derulării procedurii în faţa jurisdicţiei europene, reclamantul din acţiune decedează. Mai întâi, este posibilă continuarea acesteia? Dacă da, în ce condiţii are ea a fi continuată? Mai precis, de către cine?
2. Având în vedere că situaţia de fapt interesează numai din punctul de vedere al evidenţierii problemei de drept soluţionate de către Curte, fără ca ea să reprezinte o complexitate deosebită, o vom expune succint, cu referiri însă şi la procedura în faţa Curţii.
în anul 1991, reclamanta din cererea dedusă judecăţii instanţei europene a încheiat cu o societate franceză de asigurări un contract de închiriere a unui apartament proprietatea societăţii, situat în Paris. Părţile s-au înţeles asupra chiriei, în sumă de 22.800 FF lunar. Potrivit legislaţiei franceze în materie, în calitate de chiriaşă, reclamanta a instituit în favoarea societăţii închirietoare un depozit de garanţie, constând într-o importantă sumă de bani.
Contractul de închiriere stipula, sub sancţiunea rezilierii, obligaţia asumată de chiriaşă de a se asigura împotriva furtului. Aceasta s-a adresat unei societăţi de asigurare, care, în urma constatărilor la faţa locului, a refuzat să încheie contractul de asigurare, cu motivarea că, datorită amplasării ferestrelor unor dependinţe, pătrunderea în apartament prin efracţie era foarte lesnicioasă.
Reclamanta a somat în mai multe rânduri societatea proprietară a apartamentului să instaleze bare de protecţie la ferestrele dependinţelor respective şi să schimbe încuietorile la uşa principală a apartamentului.
în faţa refuzului acesteia de a efectua lucrările solicitate, sub pretextul că nu-i incumbă o asemenea obligaţie, reclamanta a renunţat a se mai muta în apartamentul închiriat şi a refuzat să plătească chiria lunară.
Societatea închirietoare a chemat-o în judecată, cerând instanţei să dispună rezilierea judiciară a contractului de închiriere, să-i confere dreptul de a reţine suma depusă ca depozit de garanţie a încheierii contractului şi s-o condamne la plata în solidar cu cauţiunea sa personală adusă la încheierea contractului, la plata unor importante sume de bani pentru perioada neplăţii chiriei, cu penalităţile contractuale convenite, precum şi a unei indemnizaţii pentru ocuparea apartamentului în valoare egală cu dublul chiriei, până la liberarea acestuia, sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere la liberare.
Prin decizia sa din 24 noiembrie 1992 tribunalul de instanţă sesizat a admis acţiunea astfel cum a fost formulată de societatea închirietoare, fără a dispune executarea provizorie a deciziei sale.
Sesizată cu judecarea apelului reclamantei, Curtea de Apel din Paris l-a respins, menţinând soluţia instanţei de fond şi, la cererea societăţii proprietare a apartamentului, a dispus începerea procedurii de executare silită asupra bunurilor reclamantei pentru suma de 2.099.303,04 FF. Spre a evita urmărirea silită, reclamanta a plătit această sumă plus cheltuielile de începere a urmăririi, adică 2.456.728 FF, dar a atacat hotărârea Curţii de Apel din Paris la Curtea de Casaţie.
Printr-o decizie din 17 iulie 1997, camera a lll-a civilă a Curţii de Casaţie a respins recursul formulat de reclamantă.
3. La 12 ianuarie 1998, în temeiul fostului articol 25 al Convenţiei, reclamanta a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), care fiinţa la acea dată, cu o plângere împotriva statului francez, prin care susţinea încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, prin aceea că principiile “egalităţii armelor” şi al contradictorialităţii n-au fost respectate în cadrul procedurii în casaţie, deoarece raportul întocmit în cauză de consilierul (judecătorul) raportor nu a fost comunicat părţilor, dar a fost comunicat în copie avocatului general.
La acest punct al comentariului nostru trebuie să deschidem o paranteză de drept comparat, dată de prezentarea sintetică a sistemului judiciar francez în materie procesual civilă, inclusiv a procedurii în casaţie.
4. în sistemul judiciar francez primul grad de jurisdicţie este dat de două instanţe, anume tribunalul de instanţă şi tribunalul de mare instanţă, care au competenţă materială distinctă, atributivă şi exclusivă.
Astfel, potrivit art. L312-2 al Codului de organizare judiciară, tribunalul de mare instanţă are competenţă exclusivă determinată cu materiile de legi şi regulamente, în special: starea civilă - căsătorie, filiaţie, divorţ, rectificarea actelor de stare civilă, adopţie, regimuri matrimoniale, succesiuni, acţiuni imobiliare petitorii, dizolvarea asociaţiilor etc.
Tribunalul de mare instanţă judecă, de regulă, în formaţiune colegială, dar în anumite situaţii, în complet format din judecător unic.
Tribunalul de instanţă are o competenţă în cauze de mai mică importanţă, cum ar fi acţiunile posesorii, litigiile născute din aplicarea dispoziţiilor codului consumatorului privitoare la creditele acordate în vederea achiziţionării unor bunuri etc., şi în materie de tutelă. în orice caz, el judecă numai în complet de judecător unic, iar judecătorii care
funcţionează în cadrul acestui tribunal sunt desemnaţi din rândul judecătorilor tribunalului de mare instanţă (art. L 321-4 şi art. L 321-5 din Codul organizării judiciare).
Al doilea grad de jurisdicţie în materie civilă este dat de camerele civile ale curţilor de apel.
în sfârşit, într-un sistem judiciar coerent al organizării judiciare, ceea ce nu este cazul pentru cel român pentru motivele bine cunoscute, deciziile pronunţate de curţile de apel sau de alte instanţe pot fi atacate cu recurs în faţa Curţii de Casaţie, dar numai cu privire la problemele de drept soluţionate de jurisdicţiile inferioare în ultimă instanţă (art. 604 din noul cod francez de procedură civilă).
Aşadar, Curtea de Casaţie nu reprezintă un al treilea grad de jurisdicţie ci are menirea de a verifica aplicarea corectă a legii de către jurisdicţiile inferioare, care judecă în calitate de ultimă instanţă (art. L 111-2 din Codul organizării judiciare).
O dată sesizată, în condiţiile strict determinate de lege, Curtea de Casaţie, cauza este atribuită uneia dintre formaţiunile de judecată din cadrul camerei competente, după caz. Preşedintele acestei formaţiuni desemnează un judecător raportor şi stabileşte, în principiu, data examinării cauzei în şedinţa publică.
în faţa Curţii de Casaţie, Ministerul Public este reprezentat de avocaţi generali, special desemnaţi.
Avocatul general participă la şedinţa de judecată şi, ca reprezentant al societăţii, exprimă, în totală independenţă, punctul său de vedere privitor la interpretarea şi aplicarea legii.
Revenind la derularea propriu-zisă a procedurii, reţinem următoarele: consilierul (judecătorul) raportor desemnat întocmeşte un raport şi un proiect de hotărâre. Raportul se compune din două părţi: prima parte conţine expunerea faptelor, derularea procedurii şi motivele de casare invocate, iar cea de a doua o analiză juridică a cauzei şi un aviz cu privire la soluţia care se impune. Atât raportul astfel întocmit, cât şi proiectul de hotărâre sunt transmise, înainte de şedinţa publică de judecată, avocatului general, nu însă şi avocaţilor părţilor) sau înseşi acestora din urmă.
Totuşi, potrivit unei practici constante, cu o săptămână înainte de şedinţa publică, avocaţii părţilor sunt informaţi cu privire la sensul propunerii pe care o va face consilierul raportor: respingerea recursului în casaţie ca inadmisibil sau, pe fond, casarea totală sau parţială a hotărârii atacate.
După ce iau la cunoştinţă de acest aviz al consilierului raportor, avocaţii părţilor pot cere autorizarea preşedintelui camerei căreia aparţine completul de judecată să pledeze şi oral pentru că, oricum, concluziile trebuie să fi fost deja depuse la dosar, şi iau cuvântul după prezentarea raportului consilierului raportor şi după cuvântul avocatului general, care nu este ţinut să prezinte conţinutul raportului în scris. în măsura în care concluziile avocatului general ar ridica unele probleme noi de drept - situaţie extrem de rară - avocaţii părţilor au posibilitatea să răspundă sub forma aşa-numitei “note pentru deliberare", care ar fi de natură să asigure respectarea principiului contradictorialităţii.
5. Confruntată cu problema de a se şti în ce măsură comunicarea către avocatul general - care nu este membru al formaţiunii de judecată şi nu participă la deliberări - a conţinutului raportului şi a proiectului de hotărâre întocmite de consilierul raportor, dar nu şi părţilor sau avocaţilor acestora corespunde exigenţelor unui proces echitabil astfel cum acesta este definit în art. 6 al Convenţiei care impune, printre altele, “egalitatea armelor” între părţi, răspunsul jurisdicţiei europene a fost negativ.
într-adevăr, pentru Curtea Europeană primirea de către avocatul general a dosarului întocmit de consilierul raportor, care cuprinde atât raportul său, cât şi proiectul hotărârii, pe când părţile nu sunt informate decât cu privire la sensul soluţiei propuse reprezintă o “ruptură a egalităţii armelor între acestea din urmă şi avocatul general”. Acest dezechilibru este accentuat de împrejurarea că avocaţilor părţilor nu li se comunică nici concluziile avocatului general.
într-adevăr, pentru Curte dreptul la o procedură contradictorie presupune facultatea pentru părţile dintr-un proces penal sau civil, de a lua la cunoştinţă de toate piesele sau observaţiile prezentate judecătorului, chiar de către un magistrat independent, de natură să influenţeze decizia sa şi de a le discuta. Părţile trebuie să aibă o posibilitate reală de a comenta aceste piese şi observaţii. Or, din moment ce avocaţii părţilor au a le cunoaşte numai în cadrul şedinţei de judecată şi trebuie să replice ex abrupto, înseamnă că dispoziţiile art. 6 din Convenţie au fost încălcate.
Exact acelaşi a fost şi motivul pentru care s-a plâns de încălcarea art. 6 din Convenţie şi reclamanta din speţă.
6. Să revenim însă la derularea procedurii în faţa Curţii Europene, înregistrată pe rolul Comisiei în anul 1998, pe temeiul art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11, ea a fost transmisă spre soluţionare la 1 noiembrie 1998 noii Curţi intrate în funcţiune la aceeaşi dată.
Printr-o decizie din 11 iulie 2000, o cameră a secţiei a Ill-a a Curţii care a fost învestită cu soluţionarea ei, cererea a fost declarată parţial admisibilă, anume tocmai cu privire la capătul de cerere privitor la încălcarea art. 6 din Convenţie sub aspectul comunicării, în cadrul procedurii în faţa Curţii de Casaţie a raportului consilierului raportor avocatului general, nu şi părţilor.
După adoptarea acestei decizii, dar înainte de examinarea pe fond a cauzei, prin mai multe scrisori trimise Curţii, ultima din 13 februarie 2001, avocatul care reprezenta pe reclamantă în faţa jurisdicţiei europene a informat grefa despre decesul acesteia şi despre voinţa exprimată de o persoana juridică, desemnată în calitate de legatar universal al reclamantei, anume Fundaţia Franţei, de a continua procedura în faţa Curţii.
Instanţa de contencios european a solicitat guvernului francez şi persoanei juridice -legatară universală a reclamantei iniţiale să-şi expună punctul de vedere cu privire la situaţia nou creată.
Guvernul francez a susţinut, în esenţă, că reclamanta a decedat fără a lăsa descendenţi şi că a desemnat prin testament, ca legatară universală o persoană juridică, Fundaţia Franţei, dar că aceasta nu se poate prevala de un interes moral sau material privitor la finalizarea procedurii în faţa Curţii Europene. Aceasta cu atât mai mult cu cât capătul de cerere formulat de reclamantă în acţiunea de faţă a condus la adoptarea de către Curte a unei hotărâri de principiu în cauza Reinhardt ţi Slimane-Kaîd contra Franţa, hotărâre prin care instanţa europeană a statuat în sensul că însăşi hotărârea de condamnare constituie o satisfacţie echitabilă pentru reclamanţi, fără a mai acorda vreo sumă de bani cu titlu de despăgubiri materiale sau morale.
Dimpotrivă, Fundaţia Franţei a replicat că din moment ce consiliul său de administraţie a acceptat legatul universal instituit de reclamantă în favoarea sa, ea succede la toate elementele activului succesiunii reclamantei şi la ansamblul drepturilor şi acţiunilor în justiţie ale acesteia.
7. în decizia sa Curtea reaminteşte că, în mai multe situaţii în care reclamantul iniţial a decedat în timpul procedurii, ea a luat în consideraţie voinţa de a continua, exprimată de moştenitori sau alte rude ale defunctului.
Aşadar, decesul reclamantului iniţial nu stinge, în mod automat, procedura în faţa Curţii. într-adevăr, după cum s-a decis în jurisprudenţă fostei Comisii europene a drepturilor omului, însăşi noţiunea de “drepturi ale omului” se opune la aceea ca procedura de natură să conducă la constatarea unei încălcări a acestora să se stingă prin decesul victimei şi, în orice caz, în caz de cauze conexate, nu poate opera încetarea procedurii atunci când capetele de cerere formulate de reclamantul decedat sunt identice cu cele formulate de ceilalţi reclamanţi.
Se consideră că aparţine succesorilor decizia de menţinere a cererii. Dar aceştia nu pot pretinde existenţa unui drept absolut la continuarea examinării acesteia. Continuarea ei va depinde de împrejurarea dacă natura încălcării invocate prin cererea iniţială este compatibilă cu transmiterea ei către succesori.
Totuşi, se poate decide scoaterea de pe rol a cauzei în caz de neacceptare a succesiunii de către moştenitori, dar Curtea poate aprecia chiar şi într-o asemenea situaţie dacă interesul protecţiei drepturilor omului impune continuarea ei, mai ales, atunci când este în discuţie o problemă de ordin general.
Astfel, Curtea a decis continuarea procedurii de către: soţia şi fiicele reclamantului decedat pe parcursul procedurii într-o cauză în care acesta se plângea de încălcarea, în cadrul unei proceduri penale, a dreptului la un proces echitabil (art. 6 din Convenţie); soţia reclamantului într-o cauză în care a fost pusă în discuţie echitatea procedurii sub aspectul duratei sale; părinţii unei persoane care, prin transfuzie a fost infectată cu
virusul SIDA şi a decedat cu câteva zile înainte de dezbaterea cauzei în şedinţă publică în faţa Curţii); nepotul reclamantului decedat care a invocat încălcarea de către autorităţi a dreptului său de proprietate şi a dreptului la un proces echitabil; soţia reclamantului decedat în cursul procedurii într-o cauză privitoare la libertatea de exprimare (art. 10 din
Convenţie) etc.
8. în speţa pe care o comentăm, Curtea observă, mai întâi, că nu o rudă a reclamantei doreşte continuarea procedurii, ci o persoană juridică instituită în calitate de legatară universală a reclamantei iniţiale.
în al doilea rând, Curtea nu exclude, de plano, ca, o persoană morală instituită în calitate de moştenitor, să se substituie într-o anumită cauză aflată pe rolul ei, reclamantului iniţial ce decedează în cursul examinării ei. Dar aceasta este cu putinţă numai atunci când persoana care doreşte continuarea procedurii este în măsură să probeze existenţa unui interes material sau moral care să determine admiterea unei asemenea substituiri.
Curtea constată că singurul capăt de cerere cu care ea a rămas învestită în urma deciziei sale privitoare la admisibilitatea cererii este cel privitor la nerespectarea principiilor “egalităţii armelor” şi al contradictorialităţii în procedura în faţa Curţii de Casaţie, care ar putea să conducă la constatarea existenţei unei încălcări a art. 6 din Convenţie.
Or, jurisdicţia europeană consideră că Fundaţia Franţei, în calitate de persoană juridică legatară universală a reclamantei nu justifică un interes pentru a o determina să examineze acest capăt de cerere.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, consideră Curtea, atunci când cererea poartă asupra unei încălcări de genul celei invocate, speranţa de a se acorda o sumă de bani ca “satisfacţie echitabilă” în temeiul art. 41 al Convenţiei, nu apare ca suficientă pentru a caracteriza un interes legitim de ordin material.
De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere, astfel cum a observat şi guvernul francez în apărările formulate în cauză, că în situaţii asemănătoare Curtea, chiar dacă a constatat încălcarea art. 6 al Convenţiei, a ajuns la concluzia că simpla constatare a unei asemenea încălcări constituie, în sine, o satisfacţie echitabilă. Altfel spus, această constatare reprezintă o reparare morală fără nici o consecinţă patrimonială.
Aşa fiind, Curtea a decis, în temeiul art. 37 pct. 1 lit. c al Convenţiei, că nu există nici un motiv care să o determine să continue examinarea cererii în situaţia dată - decesul reclamantei iniţiale şi cererea unei persoane morale de a o continua, astfel că a dispus scoaterea ei de pe rol.
Decizia Curţii dată în acest caz se adaugă jurisprudenţei sale privitoare la continuarea procedurii în ipoteza decesului reclamantului iniţial, jurisprudenţă pe care am caracteriza-o
ca pragmatică, deoarece ea demonstrează analiza concretă a diverselor ipoteze în care se pune o asemenea problemă şi adoptarea unor soluţii nuanţate. în orice caz, pentru ca acţiunea să poată fi continuată de altcineva decât victima care a început procedura în faţa Curţii, trebuie să fie în joc sau un interes general, sau cel care cere continuarea procedurii să justifice un interes concret, determinat şi convingător, de natură să o impună.
Aprecierea, credem noi, este ceva mai riguroasă atunci când continuarea este cerută, din diverse motive, de către o persoană juridică, astfel cum s-a întâmplat în speţa comentată.
De asemenea, soluţia Curţii are a fi influenţată şi de posibilul deznodământ al procedurii, atât pe fond, avându-se în vedere natura dreptului care se pretinde că a fost încălcat, dar şi pe terenul eventualei acordări a unei satisfacţii echitabile, în temeiul art. 41 al Convenţiei.
9. Problema' posibilităţii continuării procedurii începute de reclamant în faţa Curţii în cazul decesului acestuia poate aşadar să se pună şi pe planul acordării “satisfacţiei echitabile”, prevăzute de art. 41 din Convenţie.
Rezolvarea ei a fost de natură să creeze mai multe dificultăţi atât pentru părţile din proces, cât şi pentru Curte, în prezent degajându-se soluţii de principiu, în funcţie de situaţiile supuse aprecierii Curţii, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, din analiza altor trei cauze judecate recent de instanţa de contencios european.
10. în prima speţă - Pupillo contra Italia, dosar nr. 41803/1998 - reclamantul, în calitate de tată al P.O., minoră la epoca producerii faptelor şi a introducerii acţiunii, a chemat în judecată în faţa instanţelor italiene compania de asigurări unde familia lui era asigurată, pentru acoperirea unui prejudiciu suferit de fiica sa, ca urmare a producerii unui accident de automobil.
Cum procedura în faţa instanţelor naţionale a durat mai mult de 7 ani de zile, la 3 mai 1994, pe temeiul fostului art. 25 din Convenţie, el s-a adresat fostei Comisii europene cu o plângere împotriva statului italian, prin care susţinea că acesta i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, sub aspectul duratei procedurii (art. 6 din Convenţie).
în temeiul dispoziţiilor tranzitorii ale Protocolului nr. 11 la Convenţie (art. 5 § 2), cererea a trecut în examinarea Curţii, care, prin hotărârea sa din 8 februarie 2002> a
statuat în sensul încălcării art. 6 § 1 sub aspectul duratei procedurii de judecată şi a decis acordarea către reclamant a unei sume de bani, în temeiul art. 41 din Convenţie, pentru acoperirea prejudiciului material şi moral astfel produs.
11. La 16 martie 2000, guvernul italian a informat Curtea că la data de 6 martie a luat cunoştinţă de moartea reclamantului, survenită la 23 noiembrie 1999, adică înainte de pronunţarea hotărârii Curţii. Ca atare, el a cerut rectificarea hotărârii, spre a se putea achita de obligaţia plăţii sumei de bani stabilite de Curte cu titlu de satisfacţie echitabilă.
Potrivit art. 81 din Regulamentul Curţii, erorile materiale (erreurs de plume) sau cele de calcul şi “inexactităţile evidente” pot fi rectificate fie din oficiu de Curte, fie la cererea uneia din părţi, dacă o asemenea cerere este făcută în termen de o lună socotit de la data pronunţării deciziei sau hotărârii.
La 20 iunie 2000, Curtea a respins această cerere, cu motivarea că hotărârea nu conţinea nici o eroare materială sau de calcul de natură să impună rectificarea ei.
12. în această situaţie, dorind totuşi să execute hotărârea la 20 iulie 2000, Guvernul italian a adresat Curţii o cerere de interpretare a hotărârii, în temeiul art. 79 din Regulament, potrivit cu care orice parte poate solicita interpretarea unei hotărâri a Curţii în termen de un an de la pronunţarea ei. în cerere trebuie menţionate precis punctul sau punctele din dispozitivul hotărârii a căror interpretare se cere. Cererea se judecă, în principiu, de camera care a judecat-o iniţial şi care poate decide, din oficiu, respingerea ei, atunci când nici un motiv nu-i impune examinarea.
Dacă cererea nu este astfel respinsă, ea este comunicată părţilor pentru depunerea de observaţii scrise. în măsura în care se dovedeşte necesar, poate fi decisă ţinerea unei şedinţe publice cu audierea părţilor, care vor pune concluzii. într-o asemenea ipoteză Curtea statuează printr-o decizie motivată.
La 26 iunie 2001, Curtea a examinat cererea de interpretare a hotărârii introdusă de Guvernul italian şi a ajuns la concluzia că hotărârea nu necesită nici o interpretare, dar, din oficiu, a apreciat că este oportun să procedeze la revizuirea ei sub aspectul aplicării art. 41 al Convenţiei, datorită existenţei unui fapt necunoscut la data adoptării acesteia.
13. într-adevăr, potrivit art. 80 din Regulament, în cazul descoperirii unui fapt care, prin natura sa, ar fi putut influenţa decisiv soluţia într-o cauză judecată şi care, la pronunţarea hotărârii, era necunoscut Curţii şi nu putea, de o manieră rezonabilă, să fie cunoscut de una din părţi, aceasta poate, într-un termen de 6 luni din momentul când a luat la cunoştinţă de acel fapt, să sesizeze Curtea cu o cerere de revizuire a hotărârii pronunţate în acea cauză. Cererea este examinată, în principiu, de Camera
ce a pronunţat-o, care, atunci când socoteşte că nu există nici un motiv care să impună revizuirea hotărârii, poate decide, din oficiu, respingerea ei.
Dimpotrivă, dacă cererea nu este astfel respinsă, se trece la examinarea ei în contradictoriu, părţile fiind invitate să depună observaţii scrise în termenul stabilit de preşedintele Camerei.
Dacă apreciază că este necesar, Curtea poate decide examinarea cererii în şedinţă publică. Procedura se finalizează printr-o hotărâre motivată.
14. în această primă speţă pe care o examinăm aici, Curtea, după noua “calificare juridică” dată cererii Guvernului italian, a solicitat părţilor observaţii scrise.
în observaţiile sale Guvernul a cerut modificarea hotărârii, fie pe calea rectificării, fie pe aceea a interpretării sau a revizuirii ei, datorită imposibilităţii de a o executa, ţinând cont de decesul reclamantului, înaintea adoptării acesteia. El susţinea, printre altele, că, sub aspectul acordării unei “satisfacţii echitabile” constând în plata unei sume de bani, obligaţia de a plăti această sumă unui reclamant se naşte la momentul publicării hotărârii. în consecinţă, dacă reclamantul este deja decedat la acest moment, suma stabilită nu mai poate fi considerată intrată în patrimoniul acestuia şi, pe cale de consecinţă, nu mai poate fi transmisă moştenitorilor săi.
Potrivit Guvernului, numai Curtea poate decide cine are calitatea de “victimă” şi cine apare ca titular al dreptului ce decurge din această calitate de a i se atribui suma acordată ca satisfacţie echitabilă.
în speţă, Guvernul observă că procedura naţională pusă în discuţie în faţa Curţii a fost declanşată de reclamant în numele fiicei sale O.P., minoră la acea epocă, astfel că aceasta are a fi considerată adevărata “victimă” în sensul art. 34 din Convenţie, chiar dacă ea nu a fost niciodată parte în procedura internă deşi, între timp, pe parcursul desfăşurării ei, a devenit majoră.
O altă soluţie, susţine Guvernul, ar consta în a se considera că, devenită majoră, O.P. ar fi trebuit să ceară să continue, în nume propriu, procedura începută de tatăl ei. Cum O.P. nu a făcut-o, cererea ar trebui considerată scoasă de pe rolul Curţii.
în orice caz, Guvernul învederează că, dacă O.P. ar primi suma acordată de Curte în calitate de moştenitoare a reclamantului, ea va trebui, eventual, să suporte concursul celorlalţi moştenitori.
în observaţiile sale, mai întâi, O.P. a făcut cunoscut Curţii că 2 din ceilalţi 3 moştenitori, alături de ea, ai reclamantului iniţial, au renunţat în favoarea ei la orice sumă ce ar putea rezulta din hotărârea iniţială a Curţii, adică cea din 8 februarie 2000, şi că cealaltă moştenitoare era minoră până la data de 28 august 2001.
Apoi, ea a învederat instanţei europene că doreşte continuarea procedurii, şi că, aşa fiind, solicită ca suma stabilită de Curte să-i fie plătită deoarece reclamantul a acţionat în numele ei, adevărata “victimă” a încălcării constatate.
între timp, cea de a treia moştenitoare, devenită majoră, a făcut cunoscut Curţii că nu are nici o pretenţie asupra sumei care i-ar putea reveni urmare a adoptării hotărârii instanţei de contencios european şi a decesului tatălui ei.
15. în decizia sa din 5 decembrie 2001 Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale, pentru ca cineva să poată pretinde că este victimă în sensul art. 34 al Convenţiei
cu privire la durata unei proceduri civile, trebuie să fi fost parte la acea procedură).
în speţă, se reţine că O.P. a fost reprezentată de tatăl ei în cadrul procedurii interne, astfel că are a fi considerată parte la aceasta. Este foarte adevărat, arată Curtea, că nu rezultă din dosar că ea ar fi dat un mandat special tatălui ei spre a continua să o reprezinte, în cadrul procedurii interne şi după ce a devenit majoră. Dar, această împrejurare nu a fost pusă în discuţie de instanţa naţională, şi nici nu a fost atacată de cealaltă parte, anume societatea de asigurări, în cadrul aceleiaşi proceduri, astfel că hotărârea internă a devenit definitivă.
în aceste condiţii, Curtea apreciază că, astfel cum însuşi Guvernul a arătat în concluziile prezentate în procedura de revizuire a hotărârii, O.P. va fi considerată singura “victimă” a duratei procedurii interne şi că tatăl ei a acţionat în calitate de mandatar.
Ca atare, pe baza dispoziţiilor art. 80 din Regulament, Curtea a dispus revizuirea hotărârii sale din 8 februarie 2000 şi, în consecinţă, a obligat statul italian la plata sumei stabilite iniţial cu titlu de “satisfacţie echitabilă” către O.P.
16. Această speţă este interesantă din mai multe puncte de vedere. în primul rând remarcăm că, raportat la datele ei, Guvernul a avut unele dificultăţi în a califica obiectul ei. Până la urmă, din oficiu, Curtea a calificat-o ca fiind o cerere de revizuire în sensul art 80 din Regulament şi a tratat-o ca atare.
în al doilea rând, cu prilejul soluţionării ei, Curtea Europeană a reconfirmat jurisprudenţă sa potrivit cu care “victimă” a duratei îndelungate a unei proceduri interne care constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie ce consacră dreptul la un proces echitabil poate fi numai o persoană care a fost parte în cadrul acestei proceduri.
în al treilea rând, instanţa de contencios european face o apreciere mai largă şi mai puţin formalistă a raporturilor pe temeiul cărora o persoană acţionează atât în cadrul procedurii interne, cât şi în cadrul celei internaţionale, în calitate de mandatar al unei persoane.
Desigur, aceasta nu înseamnă că soluţia ar putea fi admisă în dispreţul normelor de drept în materie.
în sfârşit, este de reţinut că în hotărârea a cărei revizuire se cere Curtea nu s-a preocupat în nici un fel de consecinţele împrejurării că, în măsura reprezentării adevăratei victime a duratei procedurii interne în cadrul celei internaţionale, eventuala sumă stabilită cu titlu de “satisfacţie echitabilă” în sensul art. 41 din Convenţie are a fi plătită reprezentantului şi nu celui reprezentat. Evident, raporturile dintre aceştia au a fi soluţionate potrivit dreptului intern.
Numai că, până la plata sumei respective reclamantul iniţial a decedat, astfel că a fost nevoie de revizuirea hotărârii iniţiale, pentru ca suma de bani care constituia satisfacţia echitabilă să ajungă la “adevărata victimă” a încălcării art. 6 din Convenţie.
17. în cea de-a doua speţă, reclamantul s-a adresat - în nume propriu - jurisdicţiei europene tot pe temeiul art. 6 al Convenţiei invocând durata excesivă a procedurii judiciare interne.
Prin hotărârea sa din 25 ianuarie 2000, Curtea a statuat că, într-adevăr, au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţie sub aspectul duratei procedurii în faţa jurisdicţiilor interne şi a condamnat statul italian la plata către reclamant a unei sume de bani pentru prejudiciul material şi moral pe care acesta l-a suferit.
La 10 august 2000 Guvernul italian a informat Curtea că la 16 februarie 2000 a luat cunoştinţă despre decesul reclamantului care s-a produs la 26 august 1999, deci înainte de pronunţarea hotărârii Curţii. în consecinţă el a cerut revizuirea hotărârii pe temeiul art. 80 din Regulament sau cel puţin interpretarea ei pe baza art. 79 al Regulamentului Curţii.
La 10 mai 2001 jurisdicţia europeană a admis cererea de revizuire şi a invitat părţile să depună concluzii pe fondul ei.
Dacă Guvernul italian a reiterat susţinerile sale din cauza Pupillo contra Italia, avocatul reclamantului a arătat că în urma decesului acestuia au rămas 7 moştenitori dintre care 2 au renunţat la moştenire, iar ceilalţi 5 au acceptat-o expres; că aceştia doresc continuarea procedurii în faţa instanţei europene deoarece ei s-au substituit reclamantului şi în cadrul procedurilor interne incriminate în faţa Curţii europene, dar încă pendinte în instanţele naţionale.
Prin decizia sa din 23 octombrie 2001, într-o formulare eliptică, jurisdicţia europeană a statuat că moştenitorii reclamantului iniţial au fost priviţi ca persoane apropiate reclamantului în sensul jurisprudenţei ei, astfel că cererea de revizuire a fost admisă, cu consecinţa obligării statului italian la plata sumei iniţial stabilite, dar împărţită în mod egal între cei 5 moştenitori.
18. Se poate observa cu uşurinţă diferenţa între cele două speţe care au condus la revizuirea hotărârilor Curţii.
într-adevăr, dacă în prima reclamantul acţionase atât în faţa instanţelor naţionale, cât şi în faţa Curţii Europene ca reprezentant al adevăratei victime a încălcării art. 6 din Convenţie, în cea de a doua reclamantul a pornit ambele proceduri în nume propriu; el însuşi avea calitatea de “victimă” în sensul art. 34 din Convenţie, iar în locul său, în procedura de revizuire, pe planul acordării satisfacţiei echitabile, s-au substituit moştenitorii lui.
Este de reţinut că instanţa de contencios european nu s-a preocupat în nici un fel de eventualele probleme de drept succesoral puse de decesul reclamantului iniţial: calitatea succesorilor, cota lor succesorală etc.
Din momentul în care avocatul reclamantului i-a comunicat informaţii credibile cu privire la succesorii acestuia, Curtea a decis împărţirea egală, între ei, a sumei acordate iniţial în temeiul art. 41 din Convenţie.
Aşa fiind, sumele de bani cuvenite fiecăruia intră direct în patrimoniul moştenitorilor, fără a mai fi trecut prin patrimoniul reclamantului iniţial şi fără a mai face obiectul vreunei dezbateri succesorale.
19. în sfârşit, în a treia speţă, similară, până la un punct, cu celelalte două analizate mai sus - hotărâre a instanţei europene de constatare a încălcării art. 6 al Convenţiei
sub aspectul duratei procedurii, cu consecinţa condamnării statului italian la plata unei sume de bani către reclamant pe temeiul art. 41 din Convenţie pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit, decesul reclamantei înainte de pronunţarea hotărârii Curţii, cerere de revizuire a statului italian - Curtea a fost confruntată cu o nouă situaţie.
într-adevăr, după ce jurisdicţia europeană a admis, în situaţia dată, cererea de revizuire a hotărârii iniţiale formulate de Guvernul italian, conform dispoziţiilor Regulamentului, a dat posibilitatea părţilor să-şi spună punctul de vedere pe fondul ei.
Guvernul italian şi-a reiterat din nou argumentele devenite, de acum, standard în materie, dar avocatul reclamantei nu a depus nici un fel de concluzii.
După cum reţine Curtea, în special, avocatul nu i-a comunicat numele vreunui “apropiat” al reclamantei decedate care ar putea să se substituie acesteia în cadrul procedurii de executare a hotărârii sale privitoare la acordarea satisfacţiei echitabile.
în aceste circumstanţe, Curtea a ajuns la concluzia că nu există nici o persoană aptă să se poată substitui reclamantei în procedura europeană, substituire care să fie verificată, potrivit specificităţii cauzei de către Curte, care să decidă în consecinţă.
Aşa fiind, instanţa de contencios european a admis cererea de revizuire a hotărârii sale iniţiale intentată de Guvernul italian şi a dispus a nu se mai acorda nici o sumă de bani cu titlul de “satisfacţie echitabilă” pentru repararea prejudiciului moral. Mai mult, deşi iniţial Curtea acordase şi o sumă de bani cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând remunerarea activităţii avocatului în cadrul procedurii iniţiale, ea a decis că acestea nu mai au a fi acoperite datorită faptului că avocatul reclamantei nu a răspuns la observaţiile Guvernului în cadrul procedurii de revizuire.
Rezultă aşadar că atunci când nu se poate determina cine poate continua procedura europeană sub aspectul primirii sumei acordate în temeiul art. 41 al Convenţiei şi când, mai mult, însuşi avocatul reclamantului iniţial nu-şi îndeplineşte îndatoririle profesionale, procedura de revizuire are ca rezultat exonerarea statului în cauză de plata sumei determinate cu titlu de “satisfacţie echitabilă” pentru prejudiciul suferit de victima încălcării constatate a dreptului protejat de Convenţie.
Subliniem însă că decizia de revizuire care ar putea avea această consecinţă nu este de natură să repună în discuţie însăşi constatarea încălcării dreptului reţinut prin hotărârea dată în examinarea fondului cauzei. în măsura în care, ca urmare a constatării unei astfel de încălcări, s-ar impune măsuri de ordin administrativ sau legislativ, statui în cauză rămâne obligat a le lua, pentru a se putea vorbi de executarea hotărârii Curţii cu privire la fondul cauzei.
