Fiducia

Comentarii

1

fiducia, I. DEFINIŢIE. CARACTERE GENERALE. CONSACRAREA ÎN ALTE SISTEME LEGISLATIVE II. IZVOARELE FIDUCIEI III. DELIMITĂRI FAŢĂ DE ALTE INSTITUŢII IV. PĂRŢILE CONTRACTULUI DE FIDUCIE V. SCOPUL FIDUCIEI (cauza fiduciei) VI. FORMA FIDUCIEI VII. CONŢINUTUL CONTRACTULUI DE FIDUCIE VIII. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILOR PĂRŢILOR ÎN CONTRACTUL DE FIDUCIE IX. ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE FIDUCIE

I. DEFINIŢIE. CARACTERE GENERALE. CONSACRAREA ÎN ALTE SISTEME LEGISLATIVE

Printre noutăţile cuprinse de noul cod civil se numără şi instituţia fiduciei, reglementată în Cartea a III — a, Titlul IV, respectiv articolele 773 - 791.

Fiducia este definită expres de art. 773 din Codul civil şi reprezintă „operaţiunea juridică prin care unul sau mai mulţi constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau al mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniul fiduciarului”.

Potrivit celor mai sus menţionate, fiducia are

unnătoarele caracteristici:

- reprezintă o operaţiune juridică care implică existenţa a trei părţi (constituitor, fiduciar şi beneficiar), respectiv a cel puţin două sau mai multe persoane;

- poate fi constituită doar cu un scop determinat în folosul unuia sau mai multor beneficiari;

- este o operaţiune juridică complexă care implică mai multe etape, respectiv transferul de drepturi patrimoniale de la constituitor la fiduciar, exercitarea acestor drepturi de fiduciar în folosul beneficiarului, transferul emolumentului către beneficiar. Toate aceste etape fonnează un tot unitar, însă aşa cum rezultă din simpla lectură a definiţiei oferite de art. 773 din Codul civil, instituţia fiduciei înglobează o serie de raporturi juridice care trimit spre mandat ori stipulaţia pentru altul;

- are ca obiect exclusiv drepturi şi obligaţii corelative patrimoniale;

- drepturile care se transmit către fiduciar se

constituie într-o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor. Această prevedere a art. 773 din Codul civil cu privire la masa patrimonială autonomă trebuie analizată şi din perspectiva altor două noi entităţi juridice prevăzute de Codul civil, respectiv masele patrimoniale şi patrimoniile de afectaţiune (art. 31 alin. 3), precum şi administrarea bunurilor altuia (art. 792-857 din Codul civil).

Bunurile ce fac obiectul fiduciei formează un patrimoniu autonom, denumit patrimoniu fiduciar sau masă patrimonială fiduciară.

Practic, fiducia presupune, în mod esenţial, un transfer de proprietate temporar şi formarea unui patrimoniu autonom, compus din bunurile ce formează obiectul fiduciei, patrimoniu ce trebuie administrat într-un anumit scop clar definit în contractul de fiducie.

Contractul de fiducie vizează în primul rând un transfer temporar de proprietate care are loc la începutul derulării operaţiunii complexe a fiduciei, care conduce la constituirea patrimoniului fiduciar; cealaltă parte din contract - fiduciarul - are obligaţia de a urmări îndeplinirea unui scop clar stabilit, iar odată atins acest scop, el are datoria fie de a restitui constituitorului bunurile transferate, fie de a le transmite către un terţ.

Aşa cum rezultă din expunerea de motive anterioară adoptării noului Cod Civil, în forma sa iniţială, fiducia reprezintă introducerea în dreptul român a instituţiei trust-ului, instituţie cu varii aplicaţii şi extrem de versatilă, utilizată în sistemul de drept anglo-saxon.

în Anglia, deşi nu există o definiţie legală, în doctrină şi jurisprudenţă se consideră că tnist-ul este acea tehnică juridică prin care o persoană numită fondator (settlor) transferă unul sau mai multe bunuri către o altă persoană, denumită trnstee, în beneficiul unei persoane (beneficiary) sau pentru un scop anume - caritabil (charity) sau necaritabil (non charitable purpose).

O definiţie concretă în cuprinsul vreunui act normativ nu regăsim nici în Statele Unite, însă din definiţiile vehiculate în jurisprudenţă americană rezultă că trust-ul este „acel aranjament juridic prin care o proprietate este transferată cu intenţia de a fi administrată de fiduciar (trustee) pentru beneficiul altuia”.

Trust-ul a fost receptat de mai multe ţări, cum ar fi: Franţa, Rusia, Japonia, China, Italia, Luxemburg, Quebec, precum şi de o mare parte dintre statele sud -americane, în ceea ce priveşte dreptul francez, instituţia fiduciei

a fost introdusă prin intermediul Legii nr. 211/19.02.2007, care a fost ulterior modificată prin Legea nr. 776/04.08.2008 şi prin Ordonanţa nr. 112/30.01.2009. Fiducia este reglementată în dreptul francez în Titlul XTV — art. 2011-2030 din Codul civil şi a servit drept sursă de inspiraţie pentru elaborarea dispoziţiilor legale ale noului Cod Civil român.

In ce priveşte Japonia, în anul 1922, a fost consacrată instituţia fiduciei prin intermediul Trusts Act (Shintaku Ho) şi Trust Business Act (Shintaku - Gyo Ho) promulgate în 1923.

In Luxemburg, Legea din 27.07.2003 care a fost adoptată cu ocazia ratificării Convenţiei de la Haga cu privire la Legea Aplicabilă Trust-ului reglementează regimul legal al contractului fiduciar.

în Quebec, instituţia fiduciei este prevăzută de Codul civil - Titlul 6, Capitolul 2, articolele 1260 - 1298, art. 1260 stabilind că fiducia rezultă dintr-un act prin care o persoană - constituitor, transferă din patrimoniul său către o altă persoană — fiduciar, anumite bunuri afectate unui scop anume, iar fiduciarul se obligă prin faptul acceptării sale să le deţină şi să le administreze.

în Germania, instituţia fiduciei nu este reglementată printr-un text legal, aceasta fiind esenţialmente jurisprudenţială; aşa numitul „Treuhand” din dreptul german cunoaşte însă o multitudine de variante dezvoltate de doctrină şi consacrate de jurisprudenţă.

în ce priveşte ţările din America Latină, fiducia sud-americană îşi găseşte originea în instituiţia trust-ului, aşa cum a fost ea dezvoltată de dreptul din Statele Unite, cu atât mai mult cu cât s-a apreciat că „cea mai importantă contribuţie a dreptului american la teoria generală a dreptului sud-american a fost trust-ul.

Printre primele ţări sud-americane care au reglementat fiducia - „el fideicomiso” - se numără Panama care a adoptat Legea fideicomisului în 1925, în prezent fiducia fiind reglementată prin cele 43 de articole ale Legii nr. 1 din 05.01.1984.

In Mexic, deşi în practică, mai ales în sistemul bancar, fiducia a operat într-o formă sau alta, abia în 1926 a fost adoptată prima reglementare în materie, urmată în 1932 de Legea Generală a Titlurilor şi Operaţiunilor de Credit (Ley General de Titulos y Operaciones de Credito - LGTOC).

Instituţia fiduciei este prevăzută de subsecţiunea a IV-a a Codului Comercial din 16.02.1950 în Honduras,

iar în Columbia în Titlul XI din Codul Comercial din 1972 (art. 1226-1244).

în Venezuela, instituţia fiduciei a fost iniţial reglementată de Ley de fideicomiso din 23.07.1956 prin cele 31 de articole ale sale, umiată apoi în 1993 de Legea Generală a Băncilor şi a Altor Instituţii Financiare care detaliază operaţiunile fiduciare pe care respectivele instituţii le pot realiza.

Fiducia este prevăzută de Legea Generală a Instituţiilor Bancare, Financiare şi de Asigurări - Legea nr. 26702/1993 în Peru, de Legea nr. 24441/1995 în Argentina şi de Legea nr. 17703/2003 în Uruguay.

II. IZVOARELE FIDUCIEI

Izvoarele fiduciei în dreptul nostru sunt aceleaşi ca şi în dreptul francez, art. 2012 din Codul civil fîancez dispunând că: „fiducia se stabileşte prin lege sau prin contract”.

Potrivit art. 774 din Codul civil, „fiducia este stabilită prin lege sau prin contract încheiat în fonnă autentică”. Prin urmare, cele două izvoare ale fiduciei sunt: legea şi contractul, acestea fiind expres şi limitativ prevăzute de Codul civil, fiducia neputând lua naştere în baza unui act juridic unilateral, a unui fapt juridic licit sau în baza unei decizii a instanţei, aşa cum este cazul trustului anglo - saxon.

Fiducia se constituie prin contract încheiat în fonnă autentică, fiind vorba de un contract numit, ale cărui caracteristici sunt definite prin lege, un contract sinalagmatic încheiat între constituitor şi fiduciar, cu titlu oneros, comutativ, intuitu personae şi solemn.

III. DELIMITĂRI FAŢĂ DE ALTE INSTITUŢII

1. Fiducia şi uzufructul

Una din instituţiile care ar putea fi asociate fiduciei este uzufructul, care presupune că o persoană, uzufructuarul, se foloseşte de bunul/bunurile, proprietatea altei persoane, exercitând o parte din atributele dreptului de proprietate (posesia şi folosinţa) cu obligaţia de a-l/a le restitui proprietarului la încetarea uzufructului, dacă este vorba de bunuri nefiingibile sau de a restitui proprietarului bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare dacă bunurile sunt fungibile (cvasiuzufructul - art. 712 din Codul civil).

La prima vedere, am putea considera că uzufructuarul este fiduciarul (ambii exercitând anumite drepturi asupra bunului pe o perioadă determinată) şi că nudul proprietar ar fi constituitorul. Totuşi, în pofida

acestor aparenţe, cele două instituţii prezintă o serie de diferenţe structurale, funcţionale, neexistând riscul suprapunerii integrale. Astfel, dacă în cazul uzufructului intervin doar două părţi: uzufructuarul şi nudul proprietar, în cazul fiduciei regăsim trei părţi distincte: constituitor, fiduciar şi beneficiar.

Această structură tripartită a fiduciei nu se regăseşte la uzufruct, chiar dacă art. 727 din Codul civil ar putea să trimită la acest lucru. Art. 727 din Codul civil prevede că instanţa, la cererea nudului proprietar, dacă uzufructuarul nu poate oferi garanţie, va numi un administrator al imobilelor şi va dispune ca fructele civile încasate şi sumele ce reprezintă contravaloarea fructelor naturale şi industriale percepute să fie depuse la o bancă aleasă de părţi, uzufructuarul încasând astfel doar dobânzile aferente.

La prima vedere, am putea califica situaţia de mai sus ca fiind fiducie, întrucât avem de-a face cu un beneficiar şi un administrator intermediar. Totuşi, în acest caz, pe lângă faptul că ne aflăm în prezenţa unei situaţii excepţionale şi temporare, administratorul numit de instanţă nu va fi considerat proprietar, ci doar un simplu reprezentant.

O altă diferenţă între cele două instituţii are în vedere faptul că dacă uzufructuarul acţionează pentru sine, pentru propriul său beneficiu şi prin urmare nu are obligaţia de a da socoteală nimănui, fiduciarul acţionează în folosul beneficiarului şi va fi ţinut responsabil pentru modul de administrare/exercitare a drepturilor având obligaţia de a da socoteală beneficiarului şi reprezentantului constituitorului, la cererea acestora (art. 783 din Codul civil).

2. Fiducia şi mandatul

Posibile confuzii pot apărea în ce priveşte instituţia fiduciei şi cea a mandatului date fiind anumite asemănări între acestea, însă, deşi există multe puncte comune, sunt prezente şi diferenţe de nivel structural şi funcţional, care nu permit suprapunerea celor două instituţii.

Potrivit art. 2009 din Codul civil, mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numite mandant. Mandatul poate fi cu sau fară reprezentare (art. 2011 din Codul civil).

în cazul mandatului cu reprezentare, actele încheiate de mandatar produc efecte direct în persoana mandantului, întrucât, mandatarul acţionând ca un reprezentant al mandantului, se crează raporturi juridice între mandant şi terţi.

Din cele expuse mai sus, se poate observa diferenţa dintre mandatul cu reprezentare şi fiducie, întrucât, în timp ce constituitorul fiduciei transferă proprietatea bunurilor către fiduciar, mandantul rămâne în continuare proprietarul

bunurilor ce fac obiectul mandatului, mandatarul nedevenind astfel proprietarul bunurilor în cauză.

De asemenea, o altă diferenţă între cele două instituţii este aceea că mandatul are în vedere încheierea de acte juridice, pe când fiducia vizează exercitarea unor drepturi/administrarea unor bunuri.

Ca şi puncte comune între cele două instituţii, menţionăm că atât mandatarul, cât şi fiduciarul, acţionează în interesul altei persoane şi au obligaţia de a da socoteală de îndeplinirea mandatului (art. 2019, alin 1 din Codul civil: „Orice mandatar este ţinut să dea socoteală de gestiunea sa şi să remită mandantului tot ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului.”), respectiv de îndeplinirea obligaţiilor fiduciarului (art. 783 din Codul civil: „ De asemenea, fiduciarul trebuie să dea socoteală, la intervale precizate în contractul de fiducie beneficiarului şi reprezentantului constituitorului la cererea acestora”).

3. Fiducia şi stipulaţia pentru altul

Stipulaţia pentru altul (art. 1284 - 1288 din Codul civil) reprezintă un contract prin care o parte numită stipulant dispune ca cealaltă parte numită promitent să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unui terţ denumit terţ beneficiar care nu este parte în convenţie şi al cărui drept se consolidează doar de la data manifestării intenţiei de acceptare a beneficiilor ce rezultă din convenţie.

Până la data acceptării stipulaţiei de terţ, aceasta este revocabilă, stipulantul - ca parte a convenţiei - fiind singurul îndreptăţit, creditorii sau moştenitorii săi neputând să o facă (art. 1287 din Codul civil).

Terţul beneficiar este aşadar un terţ în ce priveşte convenţia încheiată între stipulant şi promitent, convenţie care îi dă dreptul de a solicita promitentului îndeplinirea obligaţiei asumate de acesta prin convenţie, prin intermediul unei acţiuni directe.

Stipulaţia pentru altul are o structură tripartită care ne-ar putea trimite la fiducie, unde, la prima vedere, constituitorul transferă drepturi către fiduciar, în folosul unui beneficiar.

O altă asemănare între cele două instituţii se referă la faptul că atât fiducia, cât şi stipulaţia pot fi revocate de constituitor, respectiv stipulant, atât timp cât fiducia/stipulaţia nu a fost acceptată de beneficiar/terţ beneficiar (art. 789 alin. 1 din Codul civil: „Cât timp nu a fost acceptat de beneficiar, contractul de fiducie poate fi denunţat unilateral de constituitor.” şi art. 1286 alin 2 din Codul civil: „Stipulaţia poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent”)

Aceste asemănări nu trebuie să conducă la o identitate a celor două instituţii care prezintă şi o serie de

deosebiri. Astfel, în cazul stipulaţiei pentru altul, stipulantul nu efectuează un transfer de proprietate către promitent în favoarea terţului, în vreme ce în cazul fiduciei - şi de esenţa acestei instituţii - constituitorul transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale către fiduciar, pentru a le exercita în folosul beneficiarului/beneficiarilor.

De asemenea, în cazul stipulaţiei pentru altul nu se regăseşte elementul funcţional şi practic aferent fiduciei, astfel în ipoteza stipulaţiei pentru altul, promitentul trebuie să îndeplinească anumite obligaţii în beneficiul terţului, însă nu are calitatea de administrator, calitate care ţine de un caracter esenţial al fiduciei, în cazul fiduciarului.

In dreptul nord - american se întâlneşte aşa numita „Insurance Trust”, o instituţie în care regăsim atât mecanismul stipulaţiei pentru altul, cât şi cel al fiduciei, relevând astfel diferenţele clare între cele două instituţii dintre care obligaţia de administrare fiind definitorie.

„Insurance Trust” presupune ca o persoană -asigurat (stipulant) să încheie cu o societate de asigurare (promitent) o asigurare de viaţă, stipulând ca societatea de asigurare să plătească indemnizaţia de asigurare, în beneficiul unei terţe persoane (terţ beneficiar). Până aici ne aflăm în faţa unei aplicaţii tipice a stipulaţiei pentru altul. „Insurance Trust” presupune ca, simultan cu încheierea contractului de asigurare, asiguratul stipulant să încheie un contract cu terţul ce va primi indemnizaţia de asigurare de la societatea de asigurări, prin care acesta din urmă se obligă să administreze, să investească sumele obţinute (indemnizaţia) în beneficiul unei alte persoane, (de exemplu un copil al stipulantului asigurat), dând naştere astfel unei fiducii.

IV. PĂRŢILE CONTRACTULUI DE FIDUCIE

Fiducia este operaţiunea juridică prin care unul sau mai mulţi constituitori transferă drepturi reale, de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le exercită cu un scop detenninat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari.

Constituitorul

Spre deosebire de Codul civil francez, care nu face nicio precizare cu privire la constituitor, referindu-se doar la fiduciar, art. 776 alin. 1 din Codul civil stabileşte că poate fi constituitor orice persoană fizică sau juridică.

Constituitorul este acea persoană care transferă drepturi reale, de creanţă, garanţii sau alte drepturi patrimoniale către fiduciar, pentru ca acesta să le exercite cu un anumit scop, în folosul unui beneficiar. Pentru a putea efectua transferul sus menţionat, se impune ca

acesta - constituitorul - să aibă capacitatea juridică necesară, respectiv capacitate deplină de exerciţiu.

Atâta timp cât legiuitorul prevede că „orice persoană juridică” poate fi constituitor se presupune că sunt vizate atât persoanele juridice de drept privat cât şi cele de drept public, precum şi persoanele juridice cu scop patrimonial ori cu scop nepatrimonial.

Fiduciarul

Fiduciarul este acea persoană către care se face transferul de drepturi reale, de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale de către constituitor şi care are obligaţia de a le exercita/administra, cu un scop determinat în folosul beneficiarului/ beneficiarilor.

Contractul de fiducie este un contract intuitu personae, întrucât relaţiile fiduciare presupun calităţi speciale de onorabilitate, experienţă, eficienţă şi stabilitate financiară.

Art. 776 alin. 2 şi alin. 3 din Codul civil stabileşte cine poate avea calitatea de fiduciar, enumerarea fiind expresă şi limitativă, astfel că nicio altă persoană în afara celor menţionate de Codul civil nu poate avea această calitate.

Potrivit art. 776 din Codul civil pot participa în contractul de fiducie, în calitate de fiduciar, instituţiile de credit, societăţile de investiţii şi de administrare a investiţilor, societăţile de servicii de investiţii financiare, societăţile de asigurare şi reasigurare legal înfiinţate, notarii publici şi avocaţii, indiferent de fonna de exercitare a profesiei.

In ceea ce priveşte persoana fiduciarului, în dreptul comparat din ţările latino - americane, există trei sisteme, respectiv:

1) Sistemul fiduciarului specializat, profesionist, aşa cum este cazul societăţilor fiduciare din Columbia sau al societăţilor de administrare a fondurilor şi fiduciilor din Ecuador.

2) Sistemul în care fiducia este considerată exclusiv ca fiind o operaţiune ce ţine de activitatea bancară şi a instituţiilor financiare (Mexic, Venezuela, Peru şi Guatemala).

3) Sistemul mixt care admite că fiduciarul poate fi atât o entitate specializată în domeniu sau o instituţie financiară cât şi o persoană fizică (Panama, Argentina, Uruguay şi Costa Rica).

La fel ca şi legiuitorul francez (art. 2015 Codul civil), legiuitorul nostru s-a oprit la sistemul fiduciarului specializat cu caracter calificat, lucru ce rezultă din

enumerarea limitativă prevăzută de art. 776 alin 2 şi 3 din Codul civil.

Raţiunea pentru care legiuitorul a circumscris calitatea de fiduciar doar la categoriile profesionale şi societăţile enumerate în art. 776 din Codul civil a fost teama ca prin intennediul fiduciei să nu fie încălcate anumite reguli de ordine publică şi de a nu fi eludate anumite dispoziţii legale, ajungându-se la mascarea sau la favorizarea operaţiunilor de spălare de bani şi de evaziune fiscală.

De asemenea legiuitorul nu a dorit să ofere posibilitatea oricărei persoane fizice sau juridice de a deveni fiduciar, ci doar acelor persoane ce dispun de garanţii suficiente, avându-se în vedere o mai mare securitate financiară.

Spre deosebire de alte legislaţii care stipulează că în fiecare contract de fiducie în parte nu poate exista decât un singur fiduciar, Codul civil prevede faptul că drepturile ce formează obiectul fiduciei pot fi transferate către unul sau mai mulţi fiduciari. în situaţia pluralităţii de fiduciari, aceştia sunt obligaţi în solidar, dându-se astfel posibilitatea constituitorului sau beneficiarului de a acţiona în contra oricăruia dintre fiduciari.

în contractul de fiducie pot figura mai multe persoane în calitate de fiduciari care pot lucra împreună simultan sau succesiv, în funcţie de prevederile exprese ale înscrisului ce dă naştere fiduciei.

Fiduciarul/fiduciarii trebuie clar stabiliţi în contractul de fiducie, sub sancţiunea nulităţii, astfel că în legislaţia română nu se regăseşte posibilitatea recunoscută în mai multe ţări din America Latină ca fiduciarul să fie numit/identificat ulterior încheierii contractului de fiducie, de către judecător, de către beneficiari (de exemplu Legea mexicană) sau chiar de către un terţ.

în ceea ce priveşte calitatea de fiduciar a avocaţilor trebuie menţionat faptul că prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, s-a modificat Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art. 3, alin 1, lit. g stabilind în competenţa avocaţilor şi „activităţi fiduciare desfăşurate în condiţiile Codului civil”.

La fel, referitor la calitatea de fiduciar a notarului public, în baza legislaţiei în vigoare acesta ar putea desfăşură o asemenea activitate în baza art. 8, lit. 1 din Legea nr. 36/1995 care prevede faptul că notarul public poate îndeplini „orice alte operaţiuni prevăzute de lege”. Activitatea fiduciară desfăşurată de notarul public exclude orice legătură cu activitatea profesională desfăşurată în baza Legii 36/1995.

Considerăm însă, că pe lângă această reglementare

la modul general al calităţii de fiduciar, atât în cazul avocaţilor cât şi în cazul notarilor publici, vor fi necesare dispoziţii legale suplimentare care să stabilească în detaliu modul de exercitare şi desfăşurare a activităţii de fiduciar.

în Franţa, legislaţia stabileşte clar care sunt obligaţiile avocatului ca fiduciar respectiv:

- să aibă o asigurare specială pentru a garanta atât răspunderea civilă profesională cât şi restituirea fondurilor/valorilor transferate în patrimoniul fiduciar;

- în ceea ce priveşte corespondenţa, indiferent de suportul său, avocatul trebuie să indice expres calitatea sa de fiduciar;

- activitatea de fiduciar face obiectul unei contabilităţi distincte de cea profesională şi cea personală etc.

Dacă în cazul beneficiarului fiduciei, Codul civil prevede în mod expres în art. 777 că acesta poate fi constituitorul, fiduciarul sau o terţă persoană, reglementând astfel expres, posibilitatea cumulului calităţilor părţilor implicate în mecanismul fiduciei, nu la fel a procedat legiuitorul în cazul cumulului calităţii de fiduciar şi constituitor, neprecizându-se expres această posibilitate, dar nici stabilind o interdicţie în acest sens. O astfel de interpretare în sensul posibilităţii cumulării calităţii de constituitor şi fiduciar, este susţinută şi de anumite soluţii legislative, cum ar fi:

- dispoziţiile Codului Fiduciar Uniform american prevăd ca fiducia să fie constituită prin declaraţia unui proprietar confomi căreia deţine proprietate determinată cu titlu de fiduciar (în acest caz, declarantul este în acelaşi timp constituitor şi fiduciar);

- dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 17703/2003 din Uruguay care permite ca în cadrul fiduciei financiare, fiduciarul să poată acţiona ca şi constituitor.

Totuşi în ipoteza în care fiduciarul este şi beneficiar, cumulul calităţii de fiduciar cu cea de constituitor nu este posibil, întrucât într-o singură persoană s-ar regăsi toate calităţile (constituitor, fiduciar şi beneficiar) astfel că, nu ar mai exista nicio relaţie fiduciară. în doctrina franceză există şi opinia potrivit căreia deşi legea nu interzice expres, fiducia nu conferă posibilitatea unei persoane de a fi în acelaşi timp şi constituitor şi fiduciar, reducându-se astfel posibilitatea fraudei creditorilor constituitorului care ar putea fi supus tentaţiei de a pune la adăpost faţă de aceştia din urmă o parte din bunurile sale.

în ce priveşte cumulul calităţii de fiduciar cu cea de beneficiar, această posibilitate rezultă expres din art. 777 din Codul civil, deşi majoritatea legislaţiilor străine interzic o asemenea posibilitate. Astfel, legislaţia americană în

Codul Fiduciar Uniform interzice ca fiduciarul să fie şi beneficiar atunci când există un unic beneficiar şi un unic fiduciar; legislaţia mexicană stipulează că se consideră nul acel contract de fiducie unde beneficiarul şi fiduciarul sunt una şi aceeaşi persoană; legea din Panama şi El Salvador consideră ca fiind o cauză de încetare a fiduciei, situaţia în care calitatea de fiduciar şi beneficiar se întrunesc în aceeaşi persoană.

în ceea ce priveşte capacitatea fiduciarului , acesta trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. în doctrină s-a exprimat şi ideea potrivit căreia în ipoteza în care fiduciarul persoană juridică ar deţine şi calitatea de beneficiar, ar fi suficient ca acesta să aibă capacitate de exerciţiu restrânsă până la numirea organelor de administrare, întrucât poate încheia acte de administrare, conservare sau chiar dc dispoziţie, făcând acest lucru pe propriul său risc.

Beneficiarul

Beneficiarul este acea persoană fizică sau juridică care va primi beneficiul produs de bunurile ce alcătuiesc masa patrimonială fiduciară şi uneori chiar bunurile ce fac obiectul fiduciei.

Beneficiarul face parte din structura tripartită a instituţiei fiduciei, însă nu este parte în contractul de fiducie aşa cum sunt constituitorul şi fiduciarul, acesta nefiind decât un terţ în înţelesul dreptului obligaţiilor. Din momentul încheierii contractului de fiducie, beneficiarul dobândeşte un drept de creanţă împotriva fiduciarului, însă în ipoteza în care fiducia a fost încheiată cu scopul de a-i transmite beneficiarului un anumit bun, acesta va dobândi dreptul de a-1 revendica.

Potrivit alin 1 din art. 789 din Codul civil, fiducia poate fi denunţată unilateral de către constituitor până în momentul acceptării de către beneficiar, astfel că atâta timp cât beneficiarul nu a acceptat contractul de fiducie, dreptul său nu este definitiv, însă odată acceptată fiducia, acesta se consolidează, devenind irevocabil, întrucât „după acceptarea de către beneficiar, contractul nu poate fi modificat sau revocat de către părţi ori denunţat unilateral de către constituitor, decât cu acordul beneficiarului, sau în absenţa acestuia cu autorizarea instanţei judecătoreşti” (art. 789 alin. 2 din Codul civil).

Codul civil stabileşte în art. 777 că beneficiarul fiduciei poate fi constituitorul, adică orice persoană fizică sau juridică, fiduciarul sau o terţă persoană, spre deosebire de codul civil francez care prevede în art. 2016 că beneficiar poate fi fiduciarul sau constituitorul, fără a mai

menţiona ca posibil fiduciar şi o terţă persoană aşa cum prevede Noul Cod Civil român.

în dreptul nostru, potrivit art. 25 din Codul civil, subiecte de drept civil sunt doar persoanele fizice şi persoanele juridice, aşadar nu se poate constitui o fiducie în favoarea unui lucru sau al unui animal aşa cum se obişnuieşte în dreptul anglo - american, unde sunt frecvente situaţiile în care fiducia are în vedere folosul unui animal sau întreţinerea unui lucru, de regulă un mormânt sau un monument.

In ce priveşte cumulul calităţilor în cadrul fiduciei, legea prevede atât posibilitatea ca beneficiarul să fie însuşi constituitorul cât şi cea ca beneficiarul să fie fiduciarul.

Beneficiarul poate fi însuşi constituitorul, iar în acest caz ne aflăm în prezenţa unei fiducii cu două persoane, dar cu trei părţi distincte, unde o persoană transferă drepturi către un fiduciar şi tot aceeaşi persoană, în calitatc de beneficiar, va primi beneficiile rezultate.

Potrivit art. 773 din Codul civil, constituitorul transmite drepturile ce fonnează masa patrimonială fiduciară către fiduciar pentru ca acesta să le exercite în folosul unuia sau a mai multor beneficiari. Astfel legea consacră expres posibilitatea instituirii unor beneficiari multipli.

Referitor la capacitatea beneficiarului, acesta trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu dacă este persoană fizică. Dacă beneficiarul este persoană juridică şi este însuşi constituitorul, cerinţa este aceeaşi, respectiv capacitate deplină de exerciţiu.

Dacă beneficiarul este persoană juridică şi cumulează şi calitatea de fiduciar, în doctrină" se consideră că este suficientă capacitatea de folosinţă, motivându-se că administrarea masei patrimoniale fiduciare se face pe propriul risc. Beneficiarul, persoană juridică, care nu cumulează mei calitatea de fiduciar şi nici cea de constituitor—respectiv o terţă persoană—trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, raportându-ne la renunţarea la fiducie ca şi act de dispoziţie, sau trebuie să aibă doar capacitate de folosinţă, dacă ne raportăm la acceptarea fiduciei şi încasarea beneficiilor, în aceste situaţii beneficiarul neasumându-şi nicio obligaţie.

Terţul desemnai de constituitor pentru reprezentarea intereselor sale

Aşa cum am arătat mai sus, fiducia are o structură tripartită, respectiv constituitor, fiduciar şi beneficiar. Pe lângă această structură tripartită, uneori, în mecanismul complex al instituţiei fiduciei intervine şi o altă persoană care are drept

scop reprezentarea intereselor cons-tituitorului.

Art. 778 din Codul civil preia aproape în totalitate dispoziţiile art. 2017 alin 1 din Codul civil francez, stabilind că „în absenţa unei stipulaţii contrare, constituitorul poate în orice moment să desemneze un terţ care să îi reprezinte interesele în executarea contractului şi care să îi exercite drepturile născute din contractul de fiducie”.

Desemnarea terţului de către constituitor are doar un caracter facultativ şi nu unul obligatoriu, întrucât constituitorul ..poate să desemneze”. în cuprinsul contractului de fiducie, însă, poate apărea şi o clauză care să împiedice desemnarea terţului de constituitor. în dreptul francez, în situaţia în care constituitorul este o persoană fizică, acesta nu va putea renunţa la dreptul de a numi un terţ pentru reprezentarea intereselor sale.

De asemenea, textul legal prevede posibilitatea ca desemnarea terţului să se facă „în orice moment”, prin urmare pe toată perioada de derulare a fiduciei, nefiind necesar ca terţul să fie nominalizat la data încheierii contractului de fiducie.

în contractul de fiducie trebuie stabilite expres atribuţiile terţului precum şi limitele acestora. Codul civil recunoaşte terţului dreptul de a solicita judecătorului înlocuirea fiduciarului (art. 788 alin. 1: „Dacă fiduciarul nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau pune în pericol interesele care i-au fost încredinţate, constituitorul, reprezentantul său sau beneficiarul poate cere în justiţie înlocuirea fiduciarului”), dreptul de a numi un administrator provizoriu al masei patrimoniale fiduciare (art.788 alin. 2 ”Până la soluţionarea cererii de înlocuire, constituitorul, reprezentantul său, sau în lipsa acestora beneficiarul, va numi un administrator provizoriu al masei patrimoniale fiduciare”) precum şi dreptul de a cere fiduciarului să dea socoteală cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale (art. 783: „De asemenea, fiduciarul trebuie să dea socoteală la intervale precizate în contractul de fiducie beneficiarului şi reprezentantului constituitorului la cererea acestora”).

Pe lângă atribuţiile expres prevăzute de lege, părţile pot stipula în contractul de fiducie şi altele, cum ar fi:

- dreptul de a-i fi comunicate de către fiduciar orice date necesare bunei derulări a administrării masei patrimoniale fiduciare;

- dreptul de a consulta contabilitatea fiduciarului, exclusiv în ce priveşte patrimoniul fiduciar;

- dreptul de a-şi exprima acordul scris anterior încheierii de către fiduciar a unui act juridic de mare importanţăpentru patrimoniul fiduciar,etc.

Administratorul provizoriu

Pe parcursul derulării fiduciei este posibil să apară şi o altă persoană în afara celor deja menţionate şi anume administratorul provizoriu.

Confomi art. 788 alin. 2 din Codul civil, ulterior cererii de a înlocui fiduciarul,”până la soluţionarea cererii de înlocuire, constituitorul, reprezentantul său sau, în lipsa acestora beneficiarul va numi un administrator provizoriu al masei patrimoniale fiduciare”.

Titularii dreptului de a numi administratorul provizoriu sunt constituitorul, reprezentantul său si beneficiarul, însă, în ipoteza în care toţi îşi exercită acest drept şi vor desemna fiecare dintre ei un administrator provizoriu, va prevala desemnarea făcută de constituitor ori de reprezentantul său legal (art.788 alin.2 din Codul civil).

Numirea administratorului provizoriu poate fi dispusă de instanţă doar cu acordul acestuia, iar mandatul său încetează în momentul înlocuirii fiduciarului sau în momentul când a fost respinsă definitiv cererea de înlocuire a fiduciarului.

V. SCOPUL FIDUCIEI (cauza fiduciei)

Aşa cum rezultă din definiţia fiduciei prevăzută de art. 773 din Codul civil, constituitorul transferă drepturi reale, de creanţă, garanţii sau alte drepturi patrimoniale către fiduciar/fiduciari pentru ca acesta/aceştia să le exercite/ administreze cu un scop detemiinat în folosul unuia sau mai multor beneficiari.

Codul civil nu defineşte scopul fiduciei, însă acesta trebuie să fie detemiinat şi obligatoriu trebuie să fie cuprins în contractul de fiducie, sub sancţiunea nulităţii absolute, confonn art. 779 lit. f din Codul civil: „Contractul de fiducie trebuie să menţioneze, sub sancţiunea nulităţii absolute: scopul fiduciei şi întinderea puterilor de administrare şi de dispoziţie ale fiduciarului ori ale fiduciarilor”.

Cauza constituie un element de care depinde însăşi existenţa actului juridic, aceasta trebuind să existe, să fie licită şi morală.

Realizarea scopului urmărit, atunci când aceasta intervine anterior împlinirii termenului prevăzut în contractul de fiducie, constituie una dintre cauzele de încetare ale contractului de fiducie, conform art. 790 alin.

1 din Codul civil.

In ceea ce priveşte natura şi întinderea scopului, legea română, ca şi cea franceză de altfel, nu conferă prea multe detalii, însă dacă privim spre legislaţia americană şi mai ales spre jurisprudenţă, vom putea observa că un scop este considerat de majoritatea instanţelor ca fiind contrar

ordinii publice dacă încurajează conduita infracţională sau civil delictuală, dacă încurajează limitarea libertăţii căsătoriei sau a libertăţii religioase, etc.. De altfel, Codul Fiduciar Uniform stipulează că un trust poate fi creat doar dacă scopul acestuia este legal, nu este contrar ordinii publice şi nu este imposibil de atins (imposibilitatea atingerii scopului trebuie analizata individual, pentru fiecare caz in parte).

Atunci când analizăm scopul/cauza fiduciei, ar trebui să pornim, încercând să răspundem la anumite întrebări cum ar fi: de ce constituitorul transferă drepturi către un fiduciar? de ce fiduciarul se obligă să îndeplinească o obligaţie în ceea ce-1 priveşte pe beneficiar? de ce constituitorul transferă beneficiarului anumite beneficii prin intermediul fiduciarului?

în situaţia transferării drepturilor de către constituitor către fiduciar, putem considera drept cauză a transferului tocmai relaţia constituitor - beneficiar, mergând pe ideea că transferul sus menţionat are la bază tocmai îndeplinirea unor obligaţii ale constituitorului faţă de beneficiar.

Cât priveşte scopul fiduciei nu trebuie să omitem dispoziţiile art. 775 din Codul civil care stipulează că este lovit de nulitate absolută acel contract de fiducie prin care se realizează o liberalitate indirectă în folosul beneficiarului, dispoziţie legală care restrânge foarte mult aria aplicabilităţii instituţiei. Art. 775 din Codul civil preia prevederile art. 2013 din Codul civil francez, având drept scop protejarea rezervei succesorale şi a creditorilor .

Această prevedere legală diferenţiază fiducia reglementată în Codul civil de trust-ul anglo-saxon. Tmst-ul este utilizat în dreptul anglo-saxon şi în anumite ţări din America de Sud pentru transmiterea unui patrimoniu cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, în cadrul devoluţiunii succesorale a persoanelor fizice (fiducia liberalitate).

Pentru a putea analiza dispoziţiile art. 775 din Codul civil trebuie să pornim de la noţiunea de liberalitate avută în vedere de Codul civil, respectiv act juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea altei persoane (art. 984 din Codul civil). Potrivit doctrinei franceze, atâta timp cât liberalitatea presupune şi o altă persoană - „în favoarea altei persoane” - dispoziţiile art. 775 din Codul civil nu se aplică în acele cazuri în care constituitorul este şi beneficiar. în ipoteza în care beneficiar este o altă persoană decât constituitorul, primul va fi nevoit să justifice printr-o contraprestaţie echivalentă ca valoare în raport cu valoarea bunurilor ce îi vor fi transmise de către fiduciar. Această contraprestaţie a beneficiarului nu trebuie să fie neapărat financiară, fiind

suficientă şi o simplă prestare de servicii, cu condiţia ca aceasta să corespundă ca şi valoare avantajelor conferite prin intcnnediul fiduciei beneficiarului. Mai mult chiar s-a acreditat ideea potrivit căreia contraprestaţia beneficiarului poate fi circumscrisă oricărui avantaj material sau moral.

Cât priveşte intenţia constituitorului de a gratifica, sarcina probei existenţei unei asemenea intenţii revine celui care o invocă şi va putea fi făcută cu orice mijloc de probă.

Prin unnare este necesar ca în cuprinsul contractului de fiducie, alături de menţiunile absolut obligatorii prevăzute de art. 779 din Codul civil, să fie inserate explicaţiile detaliate ale constituitorului, privind motivele şi scopul pentru care a recurs la instituţia fiduciei.

In funcţie de scopul fiduciei, aceasta poate prezenta mai multe forme, însă mult mai puţine faţă de diferitele variante de prezentare ale trust-ului, întrucât instituţiei fiduciei îi lipseşte varietatea şi versalitatea instituţiei trustului de care a fost inspirată.

Astfel putem distinge:

- fiducia cu scop dc administrare (fiducie gestion);

- fiducia cu scop de garanţie (fiducie surete).

Aceste aplicaţii ale fiduciei pot funcţiona independent,

dar nimic nu se opune ca acestea să fie cumulate, respectiv in cadrul fiduciei cu scop de garanţie fiduciarul sa aiba printre alte obligaţii şi aceea de a le administra.

Putem observa faptul că dispoziţiile Codului civil stabilesc un cadru juridic unic pentru fiducie, indiferent de felul acesteia, nefăcând nicio diferenţă în funcţie de scopul acesteia.

1) Fiducia cu scop de administrare

Acest tip de fiducie presupune ca fiduciarului să îi fie transmise de către constituitor, spre administrare, drepturi patrimoniale, cu obligaţia pentru fiduciar de a le administra/fructifica, unnând ca beneficiile rezultate să îi fie transmise constituitorului. De asemenea, la expirarea contractului, fiduciarul are obligaţia de a retuma către constituitor patrimoniul încredinţat.

Fiducia cu scop de administrare poate avea numeroase şi variate aplicaţii, ea putând fi utilizată mai ales în materie financiară şi nu numai.

în dreptul columbian, fiducia cu scop de administrare cunoaşte şi o fonnă reglementată prin legi speciale şi anume fiducia cu scop de investiţii (fiducia de inversion).

Prin intermediul acestui fel de fiducie, constituitorul transferă/pune la dispoziţia fiduciarului anumite fonduri

cu scopul ca acestea să fie investite potrivit dispoziţiilor pe care constituitorul le dă fiduciarului, în beneficiul unui terţ sau chiar al constituitorului.

în practica bancară franceză s-a considerat că una dintre aplicaţiile fiduciei ar putea fi şi „contul fiduciar” -compte fiduciaire - care permite constituitorului de a depune în cont anumite sume de bani, care nu pot fi unnărite de creditorii săi, fiindcă sunt afectate unui scop, de exemplu cumpărătorul unui imobil (constituitor) depune intr-un cont sumele necesare achiziţionării imobilului, avocatul sau notarul (fiduciar) avand atribuţii în ce priveşte plata sumelor necesare către vânzător (beneficiar).

O altă aplicaţie a fiduciei cu scop de administrare este fiducia de administrare imobiliară şi a proiectelor de construcţii, prin care fiduciarul se obligă să administreze un proiect de construcţie, care poate consta într-un cartier rezidenţial, unul sau mai multe clădiri de birouri sau spaţii de locuit, un complex de spaţii comerciale etc.

Aşa-numita fiducie imobiliară constă în faptul că un client (constituitorul) transmite fiduciarului un bun imobil cu scopul ca acesta să se ocupe de administrarea sa, să dezvolte un proiect de construcţie şi să transmită unităţile construite către beneficiarii desemnaţi prin contractul de fiducie.

2) Fiducia cu scop de garanţie

Fiducia poate fi folosită cu scop de garanţie. Prin intermediul acestui instrument juridic, constituitorul-debitor transferă proprietatea unuia din bunurile sale către un fiduciar (care poate fi creditorul sau un terţ) cu obligaţia pentru acesta din urmă de a restitui constituitorului, în ipoteza în care s-a achitat datoria sau, în caz contrar, de a-1 remite creditorului.

Astfel, fiducia garanţie îmbracă fonna unui contract prin care un debitor transmite creditorului său un bun cu scopul de a garanta plata datoriei sale. In acest caz, debitorul este constituitor, iar creditorul este fiduciarul.

Există însă şi posibilitatea ca fiduciarul să fie o terţă persoană şi nu creditorul, la fel cum constituitor poate fi nu numai debitorul ci şi un terţ care doreşte să garanteze obligaţia altei persoane.

Indiferent de ipotezele menţionate mai sus, fiduciarul primeşte un bun cu obligaţia de a-1 păstra în garantarea unei creanţe şi a-1 restitui beneficiarului desemnat în contractul de fiducie, care poate fi constituitorul sau creditorul. în situaţia în care debitorul

nu îşi achită datoria, iar fiduciarul este chiar creditorul, transferul de proprietate asupra bunului nu mai este doar temporar, ci devine definitiv.

Una din aplicaţiile acestei fonne de fiducie poate fi aceea în care participă o bancă - creditor, un fiduciar şi un constituitor-debitor al băncii. în această situaţie, pentru a garanta datoria sa faţă de bancă, debitorul constituitor transferă proprietatea unui bun al său către fiduciar. în ipoteza în care la scadenţa împrumutului datoria debitorului a fost achitată integral, proprietatea bunului revine constituitorului-debitor. în cazul în care creditul acordat de bancă nu a fost achitat, fiduciarul va vinde la licitaţie bunul, iar cu suma obţinută în unna vânzării va plăti băncii suma datorată de debitor, urmând ca eventualul excedent să fie rambursat debitorului.

O altă aplicaţie a fiduciei garanţie cunoscută în practica engleză este aşa numitul „trust mortgage” sau fiducia ipotecară. Aceasta îşi găseşte aplicabilitatea în cazul emisiunii de obligaţiuni ori alte instrumente negociabile cu rol de creditare, emisiune care este garantată cu bunuri imobile ale emitentului. Aceste bunuri sunt transmise către un fiduciar care are sarcina de a le administra. In momentul în care sumele aferente obligaţiunilor sunt plătite de emitent la maturitate, bunurile revin în proprietatea emitentului; în situaţia în care emitentul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată la termenul convenit, fiduciarul va proceda la vânzarea bunurilor emitentului (constituitor), iar suma rezultată va servi la îndestularea titularilor de instrumente negociabile, eventualul rest urmând să fie remis constituitorului emitent.

Fiducia cu scop de garanţie le conferă creditorilor dreptul de a le fi acoperită creanţa din preţul obţinut din vânzarea bunului ce fonnează obiectul fiduciei sau chiar cu bunul însuşi, sub fonna unei operaţiuni de dare în plată. Atât vânzarea, cât şi darea în plată se realizează prin intennediul fiduciarului care acţionează în calitate de titular/proprietar al bunului. Bunul a fost transmis de constituitor către fiduciar, cu obligaţia acestuia din urmă, să vândă sau să efectueze actul de dare în plată în cazul în care creditorii nu vor fi primit plata datoriei lor. Prin urmare, creditorii sunt ai constituitorului şi nu ai fiduciarului. Acţiunea fiduciarului în oricare din cele două

variante indicate mai sus (vânzarea sau darea în plată) are ca element declanşator tocmai neîndeplinirea obligaţiilor de către debitorul-constituitor faţă de creditorii garantaţi.

însă, trebuie menţionat că obligaţiile fiduciarului faţă de beneficiarii creditori îşi au izvorul/rezidă tocmai în dispoziţiile contractului de fiducie, cu scop de garanţie, potrivit căruia fiduciarul va plăti datoria debitorului-constituitor în oricare din cele două forme descrise mai sus - vânzare sau dare în plată.

Raportându-ne la garanţii, observăm că spre deosebire de acestea, fiducia nu este un accesoriu al creanţei garantate, astfel că validitatea contractului de fiducie nu este afectată de nulitatea contractului din care izvorăşte obligaţia garantată.

In cazul cedării creanţei garantate, părţile pot stipula ca odată cu creanţa să fie cesionat şi beneficiul fiduciei -garanţie; în lipsa unei asemenea clauze exprese beneficiul fiduciei - garanţie nu se transmite automat către cesionarul creanţei.

Spre deosebire de gajul cu deposedare, fiducia garanţie conferă creditorului exclusivitate asupra bunului transmis şi pennite debitorului să păstreze posesia bunului ce face obiectul fiduciei garanţie, dacă contractul prevede acest lucru.

Spre deosebire de celelalte garanţii, părţile pot menţiona în contractul de fiducie posibilitatea ca, în situaţia în care valoarea bunului ce face obiectul fiduciei -garanţie depăşeşte valoarea creanţei garantate, acelaşi bun să fie destinat garantării unei alte datorii.

In literatura franceză s-a avut în vedere şi aşa-numita „garanţie reîncărcabilă”-„garantie rechargeable” care presupune că bunul transmis prin fiducia garanţie poate garanta atât datorii prezente, cât şi viitoare, garanţia neluând sfârşit odată cu dispariţia creanţei iniţiale, astfel că aceeaşi garanţie va putea fi utilizată pentru garantarea unei noi creanţe ulterioare fără să mai fie necesară încheierea unui nou contract de fiducie, dacă părţile aşa au stipulat.

VI. FORMA FIDUCIEI

Spre deosebire de dreptul anglo-american care pennite ca fiducia să fie constituită verbal şi, doar cu titlu de excepţie, impune forma scrisă atunci când este vorba

de bunuri imobile, legiuitorul nostru a optat pentru o serie de reguli stricte, impunând forma autentică „ad validitatem”.

Astfel, potrivit art. 774 alin. 1 din Codul civil: ,Fiducia este stabilită prin lege sau prin contract încheiat în formă autentică”. Prin urinare, indiferent că se au în vedere bunuri mobile sau imobile, fiducia, fiind un act juridic solemn poate fi constituită doar prin act autentic.

De asemenea, fiducia nu poate fi dedusă, neexistând posibilitatea ca aceasta să fie prezumată - aşa cum rezultă din art. 774 alin 1 din Codul civil: „Ea trebuie să fie expresă”.

Legea stabileşte că, în situaţia în care prin contractul de fiducie nu a fost precizat beneficiarul, acesta fiind desemnat ulterior, această operaţiune trebuie făcută printr-un „act scris, înregistrat în aceleaşi condiţii” (art. 780 alin. 3 din Codul Civil). Deşi prevederile legale sus-menţionate indică faptul că desemnarea beneficiarului trebuie făcută prin act scris, nefăcându-se referire la actul autentic, dacă ne raportăm la principiul simetriei fonnelor, atât timp cât fiducia este un act solemn şi înscrisul ulterior prin care va fi desemnat beneficiarul va trebui să îndeplinească cerinţa formei autentice ad validitatem.

Pe lângă cerinţa fonnei autentice, Codul civil prevede şi o altă condiţie de fonnă, de natură fiscală. Potrivit art. 780 din Codul civil „Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de fiducie şi modificările sale trebuie să fie înregistrate la cererea fiduciarului, în termen de o lună, de la data încheierii acestuia, la organul fiscal competent să administreze sumele datorate de fiduciar bugetului general consolidat al statului”.

De asemenea, atunci când în masa patrimonială fiduciară sunt cuprinse drepturi reale imobiliare, acestea vor fi înregistrate, în condiţiile prevăzute de lege, sub aceeaşi sancţiune (a nulităţii absolute) la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice

competent pentru administrarea sumelor datorate bugetelor locale de unităţile administrativ - teritoriale, în raza cărora se află imobilul.

Confonn dispoziţiei legale, sarcina înregistrării la organul fiscal revine fiduciarului. Considerăm că această obligaţie incumbă fiduciarului şi în ipoteza prevăzută de art. 780 alin. 2 din Codul civil care are în vedere situaţia în care în masa patrimonială fiduciară sunt cuprinse şi drepturi reale imobiliare, chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut expres acest lucru, aşa cum a procedat în cazul alin. 1 al aceluiaşi articol, întrucât fiduciarul având calitatea unui administrator al bunurilor respective este răspunzător de plata sumelor datorate bugetului local al unităţii administrativ — teritoriale, în raza căreia se află imobilul.

In ce priveşte această obligaţie a fiduciarului, considerăm că ar fi recomandabil ca notarul public, procedând la autentificarea contractului de fiducie, să insereze în cuprinsul acestuia obligaţia sus-menţionată, aducând la cunoştinţa părţilor sancţiunea nulităţii absolute a contractului în lipsa înregistrării la organul fiscal competent.

în afara cerinţei fonnei autentice şi a condiţiei de formă de natură fiscală, Codul civil mai stabileşte şi o condiţie de opozabilitate faţă de terţi, respectiv înscrierea în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare. Odată încheiat contractul de fiducie, în forma şi condiţiile impuse de lege, acesta va produce efecte între părţi, însă, pentru a putea produce efecte şi faţă de terţi, este necesară înscrierea în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare: art. 781 alin. 1 Cod civil: ,Fiducia este opozabilă terţilor de la data menţionării sale în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

în situaţia în care din cuprinsul masei patrimoniale fiduciare fac parte şi drepturi reale imobiliare ori garanţii reale imobiliare, acestea vor fi înscrise în Cartea Funciară pentru fiecare drept în parte (art. 781 alin. 2 Cod civil).

VII. CONŢINUTUL CONTRACTULUI DE FIDUCIE

Art. 779 din Codul civil stabileşte care sunt clementele pe care contractul de fiducie trebuie să le conţină sub sancţiunea nulităţii absolute:

a) drepturile reale, drepturile de creanţă, garanţiile şi orice alte drepturi patrimoniale transferate Astfel, observăm că unul din elementele esenţiale pe care contractul de fiducie trebuie să le prevadă este tocmai obiectul transferului, respectiv drepturi reale sau de creanţă, garanţii sau orice alte drepturi patrimoniale.

Contractul de fiducie poate avea drept obiect atât drepturi reale principale (proprietate, servitute, uzufruct), cât şi drepturi reale accesorii. Dispoziţiile Codului civil pennit transferul dreptului de proprietate sau al oricărui dezmembrământ al proprietăţii, respectiv uzufruct sau nudă proprietate, însă se pune problema de a şti dacă în cadrul fiduciei poate fi transmisă simpla posesie asupra unui bun. în doctrina franceză, s-a opinat că atât timp cât legea nu interzice, simpla posesie asupra unui bun poate face parte din patrimoniul fiduciar, însă este destul de dificil de conceput ca un patrimoniu fiduciar să fie compus exclusiv din posesia asupra unui/unor bunuri.

Garanţiile ce formează obiectul fiduciei pot fi garanţii reale (ipotecă, gaj) sau personale.

Pot face obiectul contractului de fiducie orice bunuri imobile sau mobile - corporale sau incorporale (creanţe, drepturi de proprietate intelectuală, valori mobiliare, fonduri de comerţ etc.).

Deşi Codul civil nu prevede expres, aşa cum se întâmplă în cazul altor legislaţii, pot fi transferate în contractul de fiducie doar acele drepturi carc nu au caracter strict personal şi netransmisibil.

Bunurile, drepturile şi garanţiile pot fi prezente sau viitoare (de exemplu un imobil care se află în construcţie). Totuşi nu va putea face obiectul transferului un bun a cărui existenţă este ipotetică sau eventuală (de exemplu: o creanţă cc depinde de realizarea unei condiţii). în doctrina franceză, s-a considerat ca fiind viitoare şi deci pot forma obiectul fiduciei, creanţe recunoscute prin sentinţă arbitrală ce are autoritate de lucru judecat, chiar făcând obiectul unui apel, chiar şi dacă nu este executorie, precum şi creanţe ce încă nu sunt lichide.

Prin contractul de fiducie, constituitorul se obligă să transmită fiduciarului proprietatea unor bunuri, drepturi şi/sau garanţii, iar ca fiducia să fie valabilă, în ce priveşte obiectul său, este necesar, în primul rând, ca bunul să existe. Astfel, la momentul perfectării contractului, creanţa trebuie să fie certă, garanţiile să fie înscrise şi să fie îndeplinite toate condiţiile de publicitate cerute de lege pentru valabilitatea lor, bunul nu trebuie să fie distrus. Existenţa obiectului fiduciei se apreciază înaintea încheierii contractului. Astfel, contractul de fiducie ar putea să fie anulat pentru lipsa obiectului, în situaţia în carc creanţa a fost stinsă înaintea semnării contractului (de exemplu: o fiducie încheiată de o persoană pentru garantarea datoriei unei terţe persoane, terţul deja rambursând datoria sa faţă de creditor, fără însă a-1 anunţa pe constituitor) sau în situaţia în care bunul a fost distrus, anterior perfectării contractului de fiducie.

Potrivit art. 773 din Codul civil (la fel ca şi prevederile art. 2011 din Codul civil fiancez) este prevăzută posibilitatea ca obiectul fiduciei să fie constituit de un ansamblu de asemenea drepturi sau bunuri, deci o universalitate.

In doctrina franceză, s-a pus problema de a şti dacă, deşi legea stipulează expres doar „drepturile”, nu ar fi posibil un transfer/cesiune a datoriilor.

Controversa a plecat de la o dispoziţie prevăzută de art. 12 din Legea din 19.02.2007 referitoare la regimul contabil al fiduciei care stipulează că elementele de activ şi pasiv, transferate în cadrul operaţiunii de fiducie, formează un patrimoniu de afectaţiune, dispoziţie legală care face referire la transmiterea unui patrimoniu fomiat din bunuri şi datorii.

O parte a doctrinei îmbrăţişează această idee, invocând drept argument şi discuţiile anterioare adoptării propunerii legislative în Senatul francez, întrucât fiducia „permite, în cadrul unei relaţii triunghiulare, ca o persoană - constituitorul - să transfere tot patrimoniul său ori o parte din acesta către o altă persoană — fiduciarul, în interesul unui beneficiar”. S-a considerat că tennenul „transfer de bunuri, drepturi şi garanţii”, pennite şi transferul de datorii, patrimoniul fiduciar fiind compus din elemente de pasiv a căror valoare să fie chiar superioară activului, fiind exclusă posibilitatea ca prin intennediul fiduciei să fie transmise exclusiv datorii, constituitorului nedându-i-se posibilitatea de a se degreva în totalitate de pasivul său, în dauna creditorilor săi.

Potrivit art. 786 din Codul civil, „bunurile din masa patrimonială fiduciară pot fi urmărite, în condiţiile legii, de titularii de creanţe născute în legătură cu aceste bunuri sau de acei creditori ai constituitorului care au o garanţie reală asupra bunurilor acestuia şi a cărei opozabilitate este dobândită, potrivit legii, anterior stabilirii fiduciei”.

Bunurile ce fonnează obiectul fiduciei nu pot fi umiărite de creditorii fiduciarului şi nici de cei ai beneficiarului, întrucât acesta din urmă nu are încă un drept de proprietate asupra bunurilor în cauză; creditorii beneficiarului pot unnări însă fructele şi beneficiile produse de bunurile din masa patrimonială fiduciară, în măsura în care au fost transmise beneficiarului, pe parcursul derulării contractului de fiducie.

Astfel, bunurile ce alcătuiesc patrimoniul fiduciar pot fi unnărite de titularii creanţelor născute în legătură cu acestea în cadrul derulării contractului de fiducie. Aceste bunuri vor fi unnărite cu prioritate de creditorii sus menţionaţi, chiar şi în ipoteza în care în contractul de fiducie ar fi stipulată obligaţia fiduciarului şi/sau a constituitorului de a răspunde de tot sau o parte a pasivului fiduciei; Codul civil stabileşte că în această ipoteză vor fi urmărite mai întâi bunurile din masa patrimonială fiduciară şi, ulterior, în măsura în care este necesar, se vor unnări bunurile fiduciarului şi/sau ale constituitorului (art. 786 alin. 2 Cod civil).

Ca urmare a constituirii patrimoniului fiduciar, se reduc drepturile creditorilor constituitorului, întrucât bunurile transferate către fiduciar în cadrul derulării fiduciei încetează să mai facă parte din patrimoniul constituitorului, diminuându-se astfel dreptul de gaj general al creditorilor.

Pe lângă titularii creanţelor născute în legătură cu bunurile din patrimoniul fiduciar, conform art. 786 alin. 1 din Codul civil, masa patrimonială fiduciară poate fi unnărită şi de creditorii constituitorului, însă trebuie îndeplinite cumulativ anumite condiţii:

- să fie vorba de o creanţă anterioară constituirii fiduciei;

- să aibă o garanţie reală asupra bunurilor respective;

- să fie îndeplinite fonnalităţile pentru opozabilitate anterior naşterii fiduciei, confonn legii.

Ceilalţi creditori ai constituitorului au dreptul de a unnări bunurile din masa patrimonială fiduciară doar dacă contractul de fiducie a fost desfiinţat sau a devenit inopozabil cu efect retroactiv, acest lucru fiind consacrat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de admitere a

acţiunii, prin care a fost desfiinţat sau a devenit inopozabil (art. 786 alin. 1 teza 2 din Codul civil).

Constituirea unei fiducii nu poate servi drept bază pentru    crearea/mărirea stării de insolvabilitate a

constituitorului-debitor, deoarece creditorul interesat să urmărească bunurile constituitorului-debitor care şi-a creat/mărit starea de insolvabilitate are la îndemână acţiunea revocatorie, cu condiţia îndeplinirii cumulative a următoarelor cerinţe:

-    insolvabilitatea actuală a debitorului şi evident prejudiciul creat pentru creditor - dovedite de acesta din uimă;

-    contractul de fiducie să fi contribuit la crearea/mărirea stării de insolvabilitate;

-    creanţa să fie certă şi anterioară încheierii contractului de fiducie;

-    intenţia debitorului-constituitor de a realiza frauda în detrimentul creditorilor săi;

- complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul.

Potrivit art. 773 din Codul civil, drepturile ce fac obiectul fiduciei „alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor”. Acest patrimoniu autonom este un patrimoniu de afectaţiune, aşa cum rezultă şi din art. 31 alin. 3 din Codul civil: „Patrimoniile de afectaţiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispoziţiilor Titlului IV a Cărţii a ni-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii detenninate potrivit legii”.

Acest patrimoniu de afectaţiune este o excepţie prevăzută de lege de la principiul unicităţii patrimoniului, potrivit căruia „orice persoană fizică ori persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia”.

Bunurile ce formează obiectul fiduciei trebuie menţinute separat de restul activului fiduciarului, precum şi de restul bunurilor ce fac obiectul altor fiducii, formând un patrimoniu autonom afectat unui scop clar determinat în contractul de fiducie. Separaţia se reflectă şi din punct de vedere contabil, fiind necesare conturi separate, întrucât bunurile proprii ale fiduciarului şi cele din masa patrimonială fiduciară fac obiectul unor contabilităţi separate; în ipoteza în care fiduciarul are în derulare mai multe contracte de fiducic vor fi necesare conturi separate pentru fiecare din patrimoniile fiduciare.

în legislaţiile care au consacrat instituţia fiduciei, natura juridică a patrimoniului fiduciar este privită diferit,

bunurile ce fac obiectul fiduciei sunt considerate fie:

-    un    patrimoniu autonom;

-    un    patrimoniu de afectaţiune;

-    un    patrimoniu special sau separat;

-    un    patrimoniu cu personalitate juridică.

Patrimoniul fiduciar este văzut ca un patrimoniu de

afectaţiune şi în legislaţia franceză, dar şi în ţări precum Mexic unde se consideră că este vorba despre o universalitate independentă ce vizează o direcţie şi un scop stabilite prin contract, Panama unde legea dispune că patrimoniul fiduciar este afectat unui scop: „fiduciarul va avea la dispoziţie toate acţiunile şi drepturile unui proprietar însă va fi supus scopului fiduciei, precum şi condiţiilor şi obligaţiilor pe care le impun legea şi contractul de fiducie”, Columbia — art. 1233 din Codul comercial stipulează că bunurile care fonnează obiectul fiduciei „fonnează un patrimoniu autonom, afectat scopului stipulat de actul ce dă naştere fiduciei”, Costa Rica, Uruguay unde se consideră că patrimoniul fiduciar este un patrimoniu de afectaţiune, separat şi independent, Guatemala unde legislaţia în domeniu stabileşte că „constituitorul transmite anumite bunuri şi drepturi către fiduciar, dându-le o anumită afectaţiune, fiduciarul având obligaţia de a realiza doar acele acte necesare îndeplinirii scopului fiduciei”, Honduras.

Patrimoniul fiduciar este considerat un patrimoniu separat în Venezuela, Argentina, Peru. Singura ţară în care acesta este considerat ca fiind un patrimoniu cu personalitate juridică este Ecuador. Astfel, legislaţia ecuadoriană are în vedere un patrimoniu autonom, afectat unui scop care însă are personalitate juridică, fiduciarul fiind reprezentantul legal care va exercita toate atribuţiile stabilite în contract, conform instrucţiunilor constituitorului.

Patrimoniul autonom este un complex de drepturi şi obligaţii afectate unui scop, fără să poată fi considerat ca o societate civilă sau comercială, ci doar ca o ficţiune juridică prin care se dă posibilitatea de a exercita drepturi şi de a contracta obligaţii, prin intermediul fiduciarului, potrivit dispoziţiilor din contract.

b) durata transferului care nu poate depăşi 33 de ani, începând cu data încheierii sale

După cum se poate observa din această dispoziţie legală, contractul de fiducie este un contract cu durată detenninată, iar transferul de proprietate care are loc la începutul fiduciei este esenţialmente temporar. Durata

trebuie stabilită în cuprinsul contractului, fie prin indicarea unui număr de ani (de exemplu: 10 ani), fie prin menţionarea unei date precise la care efectele contractului vor înceta (de exemplu: 15.11.2020).

O altă modalitate de a stabili durata contractului de fiducie ar fi aceea prin care se indică un eveniment, de exemplu: în cazul fiduciei de administrare imobiliară şi a proiectelor de construcţii, părţile pot menţiona că fiducia îşi va înceta efectele odată ce fiduciarul va fi transmis unităţile construite către benefiarii desemnaţi prin contractul de fiducie, dar nu mai târziu de 33 de ani, de la data naşterii fiduciei.

Spre deosebire de anumite legislaţii sud - americane, care prevăd şi o serie de excepţii, când fiducia poate fi stabilită pe o perioadă mai mare decât termenul prevăzut de lege, legislaţia română, la fel ca şi cea franceză, nu are în vedere nicio excepţie. Nimic nu se opune însă ca părţile să prelungească durata contractului de fiducie, în acest caz fiind necesară îndeplinirea tuturor formalităţilor prevăzute de Codul civil pentru încheierea contractului de fiducie.

c) identitatea constituitorului sau a constitui-torilor;

d) identitatea fiduciarului sau a fiduciarilor;

e) identitatea beneficiarului sau a beneficiarilor ori cel puţin regulile care permit determinarea acestora;

f) scopul fiduciei şi întinderea puterilor de administrare şi de dispoziţie ale fiduciarului ori ale fiduciarilor.

în cazul fiduciei cu scop de garanţie sunt absolut obligatorii, sub sancţiunea nulităţii, menţiunile cu privire la valoarea creanţei garantate şi cu privire la descrierea şi evaluarea bunului afectat de garanţie, aşa cum rezultă din art. 2372 din Codul civil: „Ipoteca convenţională nu este valabilă decât dacă suma pentru care este constituită se poate determina în mod rezonabil, în temeiul actului de ipotecă. Sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă trebuie să identifice constituitorul şi creditorul ipotecar, să arate cauza obligaţiei garantate şi să facă o descriere suficient de precisă a bunului ipotecat”.

Pe lângă menţiunile absolut obligatorii stabilite de art. 779 din Codul civil, părţile pot conveni şi asupra altor aspecte de natură să detalieze modul de executare a obligaţiilor ce derivă din contractul de fiducie, precum şi orice alte dispoziţii pe care părţile le consideră necesare pentru buna derulare a contractului.

VIII. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILOR PĂRŢILOR ÎN CONTRACTUL DE FIDUCIE

Contractul de fiducie este un contract sinalagmatic dând naştere la drepturi şi obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi.

A. Drepturile şi obligaţiile constituitorului

Dispoziţiile Codului civil prevăd drepturi şi obligaţii pentru fiecare dintre părţile implicate în contractul de fiducie, inclusiv pentru constituitor, spre deosebire de dreptul anglo-american unde trustor/settlor este lipsit de asemenea drepturi, puteri şi obligaţii, acesta neavând un rol activ întrucât se desprinde total/definitiv de bunurile transmise prin fiducie.

1) Dreptul de a desemna un terţ reprezentant

Constituitorul are dreptul ca, în absenţa unei

stipulaţii contractuale contrare, să desemneze, în orice moment, un terţ care să îi reprezinte interesele în executarea contractului şi care să îi exercite drepturile născute din contractul de fiducie (art. 778 din Codul civil).

Astfel, potrivit art. 783 din Codul civil, fiduciarul trebuie să dea socoteală beneficiarului şi reprezentantului constituitorului, iar potrivit art. 788 din Codul civil, reprezentantul constituitorului poate cere în justiţie înlocuirea fiduciarului. De asemenea, reprezentantul constituitorului are posibilitatea, conform art. 788 alin. 2 să numească un administrator provizoriu al masei patrimoniale fiduciare, până la soluţionarea de instanţă a cererii de înlocuire a fiduciarului.

2) Dreptul de a solicita fiduciarului să dea socoteală cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale (art 783 din Codul civil)

Condiţiile, modalitatea, frecvenţa aducerii la cunoştinţa constituitorului cu privire la îndeplinirea obligaţiilor de fiduciar trebuie clar exprimate în cuprinsul contractului de fiducie.

3) Dreptul de a solicita în justiţie înlocuirea fiduciarului

în măsura în care fiduciarul nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau pune în pericol interesele care i-au fost încredinţate, constituitorul poate cere instanţei înlocuirea acestuia.

Până la soluţionarea cererii de înlocuire, constituitorul poate desemna un administrator provizoriu al masei patrimoniale fiduciare.

In ipoteza în care un administrator provizoriu ar fi desemnat în acelaşi timp de constituitor/reprezentantul său şi de beneficiar, va prevala desemnarea făcută de constituitor/reprezentantul său.

Constituitorul are posibilitatea de a numi doar un administrator provizoriu, urmând ca noul fiduciar să fie numit de instanţă.

4) Dreptul de a denunţa unilateral contractul de fiducie

Constituitorul are posibilitatea de a denunţa unilateral contractul de fiducie, atât timp cât nu a fost acceptat de beneficiar; după acceptarea iacută de beneficiar, contractul de fiducie va putea fi denunţat unilateral de constituitor, doar cu acordul beneficiarului, sau în absenţa acestuia, cu autorizarea instanţei judecătoreşti.

5) Dreptul de a modifica contractul de fiducie doar cu acordul beneficiarului sau, în lipsa acestuia, doar cu autorizarea instanţei judecătoreşti (art. 789 alin. 2 din Codul Civil).

6) Dreptul ca la încetarea fiduciei, masa patrimonială fiduciară să se transfere către constituitor

Potrivit art. 791 alin. 1 din Codul civil, în ipoteza absenţei beneficiarului la data încetării contractului de fiducie, masa patrimonială fiduciară existentă în acel moment se va transfera la constituitor. Patrimoniul fiduciar transmis către constituitor se va contopi cu patrimoniul propriu al acestuia, numai după plata datoriilor fiduciare.

Reîntoarcerea la constituitor a bunurilor ce formează masa patrimonială fiduciară are loc şi în ipoteza în care beneficiarul renunţă la beneficiul contractului de fiducie, în ipoteza decesului beneficiarului persoană fizică, precum şi în situaţia în care contractul de fiducie încetează mai înainte ca beneficiarul să fi fost desemnat.

7) Dreptul de a acţiona în instanţă în situaţia în care fiduciarul nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau le îndeplineşte în mod necorespunzător aducăndunprejudicii constituitorului

Astfel se va avea în vedere răspunderea contractuală a fiduciarului, în raport cu constituitorul.

Fiduciarul răspunde doar cu patrimoniul său propriu şi nu cu cel fiduciar pentru prejudiciile cauzate prin actele de conservare sau administrare a masei patrimoniale

fiduciare (art. 787 din Codul civil).

Pe lângă drepturile mai sus menţionate, mecanismul fiduciei presupune şi o serie de obligaţii pentru constituitor.

1) Obligaţia de a remunera fiduciarul

Fiduciarul va fi remunerat, conform înţelegerii părţilor, iar în lipsa acesteia, potrivit regulilor care guvernează administrarea bunurilor altuia (art. 784, al. 2 Cod civil). Deşi remuneraţia fiduciarului nu figurează printre elementele obligatorii ale conţinutului contractului, stabilite de art. 779 din Codul civil, sub sancţiunea nulităţii absolute, considerăm că acesta este un aspect ce ! ar trebui avut în vedere de părţi, la încheierea contractului. Astfel, părţile pot stipula ca remuneraţia fiduciarului să fie o sumă fixă sau o cotă procentuală din valoarea beneficiilor rezultate din contract; de asemenea, se poate prevedea în cuprinsul contractului ca remuneraţia fiduciarului să se facă la începutul/finalul fiduciei, ori din contră la anumite date/etape, pe toată perioada de derulare a fiduciei; părţile pot conveni ca fiduciarul să reţină în contul creanţei sale cantitatea convenită din beneficiile produse de bunurile ce fac obiectul fiduciei.

Chiar dacă părţile au înţeles să nu facă vreo menţiune în contract cu privire la remuneraţia fiduciarului, contractul de fiducie nu poate fi considerat un contract cu titlu gratuit, mai ales dacă ne raportăm la calitatea fiduciarului - respectiv avocat, notar, instituţii de credit, societăţi de investiţii etc. - contractul de fiducie fiind prezumat să fie cu titlu oneros. Nimic nu se opune însă ca prestaţia fiduciarului să fie cu titlu gratuit, caz în care nu se mai pune problema obligaţiei constituitorului de a remunera pe fiduciar; în această situaţie însă părţile vor stipula expres în contract intenţia lor.

Codul civil a prevăzut şi ipoteza lipsei înţelegerii părţilor, stabilind că se vor aplica regulile remuneraţiei administratorului din cadrul administrării bunurilor altuia. Astfel, confonn art. 793 din Codul civil: „administratorul are dreptul la o remuneraţie stabilită prin actul constitutiv sau prin înţelegerea ulterioară a părţilor, prin lege, ori în lipsă, prin hotărâre judecătorească. în acest ultim caz, se va ţine seama de uzanţe şi în lipsa unui asemenea criteriu, de valoarea serviciilor prestate de administrator”.

în ce priveşte fiduciarul, în situaţia în care constituitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia sus-menţionată, are la îndemână o acţiune ce derivă din contractul de fiducie. Remuneraţia fiduciarului nu reprezintă o creanţă născută în legătură cu bunurile din masa patrimonială fiduciară, întrucât constituitorul este debitorul personal al obligaţiei de a-1 remunera pe fiduciar. Astfel, fiduciarul nu

beneficiază de drept de retenţie/de urmărire asupra patrimoniului fiduciar pentru a-şi satisface această creanţă. Este adevărat că, potrivit art. 786 alin. 1 din Codul civil, patrimoniul fiduciar nu poate fi urmărit decât de titularii de creanţe născute în legătură cu acele bunuri, însă fiduciarul nu este un astfel de creditor, textul sus menţionat, deşi nu este prevăzut expres, vizând doar creditorii terţi faţă de contract.

2) Obligaţia de a restitui fiduciarului toate cheltuielile făcute cu ocazia executării misiunii sale stabilite prin contractul de fiducie

3) Obligaţia de a răspunde cu patrimoniul propriu pentru o parte sau tot pasivulfiduciei atunci cândpărţile au stipulat acest lucru prin contract (art 786 alin, 2 din Codul civil)

Patrimoniul constituitorului va fi urmărit în subsidiar, după ce în prealabil va fi urmărit activul masei patrimoniale fiduciare şi doar în măsura în care acest lucru este necesar.

4) Obligaţia de a transfera către fiduciar drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale ori un ansamblu de asemenea drepturi prezente ori viitoare.

Una din obligaţiile principale ale constituitorului este aceea carc rezultă din însăşi definiţia instituţiei, respectiv obligaţia de a transfera către fiduciar drepturi reale, de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale ori un ansamblu de asemenea drepturi prezente ori viitoare. Deşi Codul civil nu precizează expres se poate deduce că art. 773 din Codul civil vizează transferul proprietăţii/ titularităţii unui drept, cu toate atributele acestuia.

Acest transfer este un element esenţial al fiduciei, însă drepturile dobândite de fiduciar cunosc două limitări: fiduciarul este obligat să exercite drepturile respective cu un scop detenninat stabilit de constituitor, iar exercitarea acestor drepturi are un caracter temporar (cel mult 33 ani).

Odată efectuat transferul, constituitorul se „desprinde” de dreptul său de proprietate şi de prerogativele aferente proprietăţii. Totuşi, nimic nu se opune ca acesta să-şi conserve (reţină) anumite drepturi asupra bunurilor transmise către fiduciar, de exemplu: va transmite doar nuda proprietate, reţinând pentru sine uzufructul.

Potrivit art. 1651 din Codul civil, dispoziţiile privind obligaţiile vânzătorului se aplică în mod corespunzător obligaţiilor înstrăinătorului, în cazul oricărui alt contract ce are ca efect transmiterea unui drept; prin urmare, constituitorul va avea obligaţiile pe care le are vânzătorul, respectiv predarea bunului, garanţia contra evicţiunii, potrivit art. 1695 şi garanţia contra viciilor bunului

conform art. 1707.

De asemenea, trebuie menţionat faptul că fiducia având un caracter translativ de proprietate, vor fi aplicabile dispoziţiile Codului civil, în materia riscului pierii bunului.

B. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE FIDUCIARULUI

Drepturile fiduciarului

1) Dreptul de a fi remunerat

Fiduciarul are dreptul să fie remunerat conform înţelegerii părţilor, iar în lipsa unei asemenea convenţii conform regulilor care guvernează administrarea bunurilor altuia (art. 784 alin. 2 din Codul civil).

Astfel potrivit art. 793 din Codul civil, „administratorul are dreptul la o remuneraţie stabilită prin actul constitutiv sau prin înţelegerea ulterioară a părţilor prin lege, ori în lipsă prin hotărâre judecătorească. în acest ultim caz se va ţine seama de uzanţe şi în lipsa unei asemenea criteriu, de valoarea serviciilor prestate de administrator”.

2) Dreptul de a delega o parte din atribuţiile sale

Deşi contractul de fiducie este un contract intuitu

personae, atât timp cât părţile implicate în mecanismul fiduciei nu au stipulat în contract o atare interdicţie, fiduciarul având posibilitatea de a delega parte din atribuţiile sale către un terţ, fiduciarul rămânând însă responsabil faţă de constituitor şi beneficiar pentru îndeplinirea corespunzătoare a misiunii sale. Delegarea însă trebuie să aibă în vedere un anumit act, clar detcnninat, nefiind posibilă delegarea tuturor atribuţiilor către un terţ.

în ipoteza în care ar exista o pluralitate de fiduciari, unul dintre ei ar putea totuşi delega total atributele sale către un alt fiduciar din cadrul contractului, în temeiul principiului, potrivit căni ia administratorul nu poate delega unei terţe persoane administrarea generală, cu excepţia cazului în care delegarea se face către un coadministrator (art. 829 alin. 2 din Codul civil).

3) Dreptul de a exercita drepturile transmise de constituitor

Potrivit definiţiei cuprinse de art. 773 din Codul civil, fiducia presupune transferul unor drepturi şi/sau garanţii către fiduciar care le exercită cu un scop detemiinat în folosul beneficiarului/beneficiarilor. Codul civil nu face nicio menţiune suplimentară referitoare la „exercitarea” de fiduciar a drepturilor ce formează obiectul fiduciei.

Se pune întrebarea care este natura dreptului în baza căruia acţionează fiduciarul. Este fiduciarul un adevărat proprietar şi se bucură de toate atributele acestui drept?

în doctrina franceză, Remy Libchaber a exprimat ideea potrivit căreia „în dreptul francez a fost creată o nouă cauză de transfer a proprietăţii, întrucât în mod tradiţional nu era admis decât transferul cu titlu oneros şi transferul cu titlu gratuit. Transferul fiduciar adaugă în dreptul francez o a treia cauză de transfer a proprietăţii — o cauză paradoxală. Astfel, fiduciarul nu primeşte proprietatea pentru a o păstra, iar transferul iniţial de proprietate făcut de constituitor este justificat printr-o restituire viitoare (dacă e vorba de o fiducie gestiune în favoarea constituitorului) sau printr-o transmisiune către un terţ desemnat. Transferul către fiduciar nu este decât un fel de palier tehnic între doi proprietari absoluţi. Transferul de proprietate către fiduciar este un mijloc şi nu un scop”.

De altfel, în Codul civil francez, fiducia este reglementată în Cartea III, intitulată „Difente moduri de a dobândi proprietatea” şi pornind de la acest lucru s-a opinat că „Proprietatea fiduciară nu este o imitaţie ci un veritabil drept de proprietate”.

în literatura franceză s-a pus problema de a şti dacă proprietatea fiduciară corespunde noţiunii de proprietate, în sensul său clasic, aşa cum este prevăzută de Codul civil sau, dimpotrivă, dacă nu cumva proprietatea fiduciară reprezintă o nouă fonnă de proprietate.

Dificultatea înţelegerii şi interpretării proprietăţii fiduciare derivă din faptul că fiducia îşi are originea în instituţia „trust-ului” din dreptul anglo-saxon, care nu percepe proprietatea într-un mod unitar şi care pennite scindarea noţiunii de proprietate în „legal ownership” -corespunzător trustee-ului, respectiv fiduciarului şi „beneficial ownership” - ce ţine de beneficiar, instituţia „trust-ului realizând un veritabil dezmembrământ al titularităţii unui drept între trustee/fiduciar şi beneficiar”. Ori această scindare juridică din dreptul anglo-saxon nu se suprapune concepţiei clasice asupra proprietăţii, aşa cum o cunoaştem, confonn art. 555 din Codul civil: „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”.

Conceptul clasic al dreptului de proprietate presupune cu necesitate toate cele trei atribute ale sale: usus.fructus şi abusus, precum şi caracterele sale proprii, respectiv caracterul absolut, exclusivitatea şi perpetuitatea.

Majoritatea doctrinei franceze consideră dreptul de

proprietate ca fiind dreptul real cel mai complet care poate fi exercitat asupra unui bun şi care se manifestă mai ales prin exclusivitatea ce o conferă titularului său, dar şi prin vocaţia sa la perpetuitate.

Dacă dreptul de proprietate pennite titularului să exercite puteri depline asupra bunului ce face obiectul său, în situaţia proprietăţii fiduciare, fiduciarul, deşi în principii deţine usus.fructus şi abusus, în fapt, este limitat în exerciţiul prerogativelor sale, el fiind obligat să respecte puterile de administrare şi dispoziţiile ce îi sunt conferite de constituitor şi prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute în cuprinsul contractului de fiducie.

Având în vedere faptul că în cadrul mecanismului fiduciei constituitorul este singurul care decide constituirea unui patrimoniu fiduciar, conţinutul său, scopul fiduciei şi puterile atribuite fiduciarului, acesta din unnă nu ar putea fi asimilat unui adevărat proprietar -respectiv ca singurul stăpân al bunului, ci mai degrabă avem de-a face cu o formă de proprietate exercitată în interesul unui terţ - „forme de propriete dans l’interet d’un tiers” sau „propriete au service d’autrui”.

Spre deosebire de dreptul de proprietate, în fonna sa clasică consacrată de art. 555 din Codul civil, caracterul perpetuu nu se regăseşte printre caracteristicile proprietăţii fiduciare care este prin esenţa sa temporară, având o existenţă limitată la o perioadă de cel mult 33 de ani, începând de la data încheierii contractului de fiducie.

Art. 555 din Codul civil se referă şi la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, în sensul că titularul dreptului de proprietate este singurul stăpân al bunului, însă acest caracter exclusiv nu se regăseşte şi în cazul proprietăţii fiduciare. Astfel, fiduciarul se confonnează misiunii conferite de constituitor, fiind obligat să dea socoteală (art. 783 din Codul civil) şi să răspundă pentru prejudiciile cauzate prin actele de conservare sau administrare a masei patrimoniale fiduciare (art. 787 din Codul civil). De asemenea, potrivit art. 778 din Codul civil, constituitorul are posibilitatea de a desemna un terţ care să îi reprezinte interesele în executarea contractului, organizând astfel un “control” al exercitării dreptului de proprietate de fiduciar, acesta acţionând sub “cenzura” terţului reprezentant. Pornind de la acest aspect, în literatura franceză de specialitate s-a considerat că proprietatea fiduciară nu este o proprietate liberă, ci mai degrabă “o proprietate de tip nou, o proprietate cu sarcini” - (“propriete avec charge”).

Prin urmare, fiduciarul nu apare ca fiind singurul stăpân al bunului, cu atât mai mult cu cât trebuie să acţioneze potrivit scopului ce i-a fost încredinţat şi delimitat clar în contractul de fiducie şi mai des sub controlul constituitorului ori a reprezentantului acestuia.

Deşi fiduciarul reprezintă personajul principal în derularea fiduciei, nu va putea acţiona decât în limitele puterilor sale stabilite în contractul de fiducie, fiind practic aservit scopului impus de constituitor, iar calitatea sa de proprietar limitată atât din punct de vedere temporar, cât şi al exercitării atribuţiilor sale.

Potrivit art. 779 lit. f din Codul civil, sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de fiducie trebuie să conţină întinderea puterilor de administrare şi dispoziţie a fiduciarului. în acest sens, părţile au o deplină libertate adică se poate conveni ca puterile conferite fiduciarului să fie circumscrise doar conservării bunurilor, după cum se poate stipula că fiduciarul este învestit cu toate puterile proprietarului.

Există posibilitatea stipulării în contractul de fiducie ca, în cazul unor acte considerate de importanţă majoră pentru patrimoniul fiduciar, cum ar fi de exemplu vânzarea anumitor bunuri, constituirea unor ipoteci asupra bunurilor ce fac obiectul fiduciei etc. să fie necesară aprobarea prealabilă scrisă a constituitorului.

Fiduciarul va fi dator să respecte toate obligaţiile ce rezultă din legislaţia economică şi financiară pentru valorile mobiliare, precum şi toate obligaţiile ce ţin de proprietatea imobiliară, respectiv servitutile de drept public/privat, obligaţii ce ţin de reglementarea urbanistică ori de existenţa unui regulament în cazul coproprietăţii; va avea obligaţia de a plăti taxele şi impozitele aferente bunurilor din masa patrimonială fiduciară; va putea încheia contracte de asigurare împotriva riscurilor obişnuite, precum furtul sau incendiul (art. 824 alin. 1 din Codul civil).

In ce priveşte raporturile cu terţii, se consideră că fiduciarul are puteri depline asupra patrimoniului fiduciar, acţionând ca un veritabil şi unic titular al drepturilor în cauză, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că terţii aveau cunoştinţă de limitarea acestor puteri (art. 784 alin. 1 din Codul civil).

Articolul sus menţionat, la fel ca şi art. 2023 din Codul civil francez, prevede o prezumţie simplă, potrivit căreia fiduciarul are toate puterile proprietarului, prezumţie ce poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.

Astfel, atât timp cât terţii nu pot dovedi în orice fel că au avut cunoştinţă de limitarea puterilor fiduciarului, acestora le vor fi opozabile absolut toate actele juridice încheiate de fiduciar - fie ele de conservare, administrare ori de dispoziţie.

OBLIGAŢIILE FIDUCIARULUI

1 . Obligaţia de a-şi îndeplini misiunea stabilită prin contractul de fiducie

Principala obligaţie a fiduciarului este aceea de a-şi îndeplini misiunea stabilită prin contractul de fiducie, acţionând în direcţia realizării scopului detenninat de constituitor.

Fiduciarul trebuie să-şi îndeplinească misiunea, aşa cum a fost delimitată în cuprinsul contractului de fiducie, cu respectarea scopului pentru care a fost instituită, precum şi cu respectarea puterilor de administrare şi de dispoziţie, expres prevăzute în contract.

în ipoteza în care fiduciarul nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau pune în pericol interesele ce i-au fost încredinţate, constituitorul, reprezentantul său sau beneficiarul poate cere injustiţie înlocuirea fiduciarului.

Până la soluţionarea cererii de înlocuire, constituitorul/ reprezentantul său ori beneficiarul va numi un administrator provizoriu al masei patrimoniale fiduciare. Mandatul administratorului provizoriu încetează în momentul înlocuirii fiduciarului sau în momentul respingerii definitive a cererii de înlocuire, iar noul fiduciar va avea toate drepturile şi obligaţiile prevăzute în contractul de fiducie.

Trebuie menţionat că, pe parcursul derulării contractului de fiducie, în absenţa unor dispoziţii legale speciale, stipulate în Titlul IV din Codul civil, se vor aplica şi prevederile Titlului V, “Administrarea bunurilor altuia”.

Fiduciarul trebuie să acţioneze în interesul fiduciei, evitând orice conflict de interese, între interesul său personal şi interesul fiduciei. Astfel, potrivit art. 804 din Codul civil, “administratorul nu îşi poate exercita atribuţiile în interesul său propriu sau al unei terţe persoane. Administratorul este obligat să evite apariţia unui conflict între interesul său propriu şi obligaţiile sale de administrator”.

Conform art. 808 Codul civil, “în absenţa acordului beneficiarului sau a împuternicirii conferite de lege, prin actul constitutiv ori înţelegerea ulterioară a părţilor, administratorul este obligat să nu folosească în propriul său avantaj bunurile administrate, datele sau infomiaţiile care îi parvin în virtutea administrării”.

De asemenea, legea stabileşte şi interdicţia ca

administratorul/ fiduciarul să fie parte la vreun contract având ca obiect bunurile administrate, acesta nu va putea dobândi altfel decât prin succesiune, “orice fel de drepturi asupra bunurilor respective” (art. 806 alin. 2 din Codul civil).

2) Obligaţia de a da socoteală

Potrivit art. 783 din Codul civil, fiduciarul trebuie să dea socoteală cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale.

Contractul de fiducie va cuprinde toate menţiunile necesare cu privire la îndeplinirea acestei obligaţii, respectiv termenele la care va avea loc darea de seamă, modalitatea, precum şi orice alte detalii necesare.

Fiduciarul are obligaţia să dea socoteală pe toată perioada derulării contractului de fiducie, însă nimic nu-1 împiedică ca la finalul contractului să prezinte o dare de seamă referitoare la întrega sa activitate, desfăşurată pe tot parcursul contractului de fiducie.

Fiduciarul are obligaţia să dea socoteală constituitorului, însă aceeaşi obligaţie va fi şi faţă de beneficiar şi reprezentantul constituitorului, doar “la cererea acestora”.

3) Obligaţia de a solicita înregistrarea contractului de fiducie

Fiduciarul are obligaţia să solicite înregistrarea contractului de fiducie şi a modificărilor sale la organul fiscal, competent să administreze sumele datorate de fiduciar la bugetul general consolidat al statului, sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului de fiducie.

înregistrarea trebuie făcută în termen de o lună, de la data încheierii contractului de fiducie, respectiv de la data modificărilor fiduciei (art. 780 alin. 1 din Codul civil).

în situaţia în care, ulterior cererii de înlocuire a fiduciarului, instanţa a numit un nou fiduciar, acesta poate să înregistreze această modificare a fiduciei, în conformitate cu dispoziţiile art. 780 şi 781 din Codul civil.

Legea prevede în sarcina fiduciarului şi obligaţia de a înregistra drepturile reale imobiliare din masa patrimonială fiduciară la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale competent să administreze sumele datorate bugetelor locale ale unităţilor administrative - teritoriale, în raza cărora se află imobilul.

4) Obligaţia de a răspunde cu bunurile propriifaţă de titularii creanţelor născute în legătură cu bunurile din masa patrimonială fiduciară

Atunci când prin contractul de fiducie s-a prevăzut obligaţia fiduciarului şi/sau a constituitorului de a răspunde pentru o parte sau pentru tot pasivul fiduciei, fiduciarul va răspunde cu bunurile sale faţă de titularii creanţelor născute în legătură cu bunurile din masa patrimonială fiduciară.

Această răspundere trebuie să fie expres prevăzută de

contractul de fiducie, Codul civil stabilind şi ordinea urmăririi bunurilor de titularii creanţelor sus menţionate. Iniţial, vor putea fi unnărite bunurile din patrimoniul fiduciar şi ulterior — în măsura în care este necesar — vor fi unnănte şi bunurile fiduciarului şi/sau ale constituitorului, în limita şi în ordinea prevăzute în contractul de fiducie (art 786 alin. 2 din Codul civil).

5) Obligaţia precizării calităţii fiduciarului

Potrivit art. 782 din Codul civil, fiduciarul va face

menţiunea expresă că acţionează în contul masei patrimoniale fiduciare, afară de cazurile în care părţile au interzis acest lucru în cuprinsul contractului de fiducie.

Astfel, se doreşte protejarea terţilor care contractează cu fiduciarul şi care sunt îndreptăţiţi să ia cunoştinţă de calitatea în care acţionează acesta; menţionarea calităţii fiduciarului poate fi chiar benefică pentru acesta, întrucât evită situaţiile în care constituitorul/beneficiarul ar considera că anumite acte nu au fost încheiate în contul patrimoniului fiduciar sau invers.

Un act încheiat de fiduciar poate fi considerat în nume propriu, dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 782 alin. 3 din Codul civil şi anume:

- constituitorul sau beneficiarul au solicitat precizarea calităţii fiduciarului, în conformitate cu contractul de fiducie;

- fiduciarul a încheiat un act fără să precizeze că acţionează în contul patrimoniului fiduciar;

- actul încheiat poate să fie păgubitor pentru constituitor.

în situaţia în care masa patrimonială fiduciară cuprinde drepturi a căror transmitere este supusă publicităţii, fiduciarul poate solicita ca în registrul de publicitate să fie menţionate denumirea fiduciarului şi calitatea în care acţionează (art. 782 al. 2 Cod civil).

6) Obligaţia de a menţine separat bunurile din masa patrimonială fiduciară

întrucât bunurile ce fac obiectul fiduciei alcătuiesc un patrimoniu autonom, distinct, afectat unui scop clar determinat, acestca trebuie să fie separate de restul activului fiduciarului, precum şi de restul bunurilor ce fac obiectul altor contracte de fiducie, separaţia reflectându-se din punct de vedere juridic, patrimonial şi contabil.

7) Obligaţia de transfer către beneficiarul fiduciei la încetarea contractului de fiducie

Fiducia reprezintă un instrument juridic încadrat de un dublu transfer al proprietăţii sau titularităţii unui drept, respectiv transfer de proprietate de la constituitor către fiduciar - în baza căruia ia naştere patrimoniul fiduciar şi care marchează debutul mecanismului fiduciei şi al doilea transfer de proprietate, care are loc la data încetării contractului de fiducie, respectiv transferul de la fiduciar către beneficiar, care poate fi constituitorul ori un terţ sau chiar fiduciarul.

La încetarea fiduciei, transferul sus menţionat nu

operează automat, de drept, fiind necesară întocmirea unui nou act care potrivit principiului simetriei de formă trebuie să îmbrace fornia autentică, la fel ca şi contractul prin care ia naştere fiducia.

8) Obligaţia de a răspunde pentru prejudiciile cauzate

Dacă prin modul cum îşi îndeplineşte misiunea stabilită în contractul de fiducie, fiduciarul cauzează prejudicii, acesta va răspunde exclusiv cu drepturile şi bunurile din patrimoniul său propriu, fără să existe posibilitatea urmăririi în acest caz a masei patrimoniale fiduciare.

IX. ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE FIDUCIE

Codul civil reglementează şi aspectul referitor la încetarea fiduciei în cuprinsul art. 790 - 791.

Din ansamblul dispoziţiilor articolelor susmenţionate, distingem două categorii de cauze de încetare a contractului de fiducie:

- cauze generale/ordinare ce ţin de contractul de fiducie;

- cauze speciale, care la rândul lor ţin de persoana constituitorului, a fiduciarului şi a beneficiarului.

Cauzele generale/ordinare de încetare a contractului de fiducie sunt menţionate de art. 790 alin. 1 din Codul civil: „Contractul de fiducie încetează prin împlinirea termenului sau prin realizarea scopului urmărit când aceasta intervine înainte de împlinirea termenului”.

1) împlinirea termenului

Contractul de fiducie este un contract cu durată determinată, părţile având obligaţia de a insera în înscrisul ce dă naştere fiduciei durata transferului ce nu poate depăşi 33 (treizecişitrei) ani, începând de la data încheierii sale, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 779 lit. b din Codul civil).

2) Realizarea scopului

Fiducia este încheiată în vederea unui scop detemiinat, aşa cum rezultă din însăşi definiţia legală a instituţiei, prevăzută de art. 773 din Codul Civil. Astfel, este logic că odată atins scopul, prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute în contractul de fiducie, acesta să-şi înceteze existenţa chiar şi în ipoteza în care nu s-a ajuns la tennenul prevăzut în contract.

Cauze speciale de încetare a contractului de fiducie

1) Cauze speciale care ţin de constituitor:

A) Denunţarea unilaterală

Potrivit art. 789 din Codul civil, constituitorul poate denunţa unilateral contractul de fiducie, atâta timp cât nu a fost acceptat de beneficiar. Constituitorul poate denunţa unilateral contractul şi după acceptarea făcută de beneficiar, însă doar cu acordul acestuia, ori în lipsa lui cu autorizarea instanţei judecătoreşti, (art. 789 alin. 2 din Codul Civil).

B) Decesul constituitorului persoană fizică

Spre deosebire de Codul civil francei şi majoritatea legislaţiilor sud-amcricane, care consacră expres decesul constituitorului persoană fizică drept cauză de încetare a contractului de fiducie, Codul civil nu prevede în cuprinsul său o atare menţiune. Dat fiind caracterul intuitu personae al contractului, acesta încetează prin decesului uneia dintre părţi, fie el constituitorul sau fiduciarul (persoană fizică).

2) Cauze speciale care ţin de fiduciar

A) Decesul fiduciarului, în cazul în care acesta este avocat sau notar public, va conduce la încetarea contractului de fiducie, raportându-ne la caracterul intuitu personae al mecanismului fiduciei.

B) Insolvenţa fiduciarului persoană juridică.

Potrivit art. 790 alin. 3 din Codul civil, “contractul

de fiducie încetează şi în momentul în care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului sau în momentul în care se produc, potrivit legii, efectele reorganizării persoanei juridice”.

Deschiderea procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului nu afectează masa patrimonială fiduciară (art. 785 din Codul civil).

Părţile contractului de fiducie pot conveni asupra continuării lui, în situaţia în care există o pluralitate de fiduciari şi unul/mai mulţi dintre ei decedează ori împotiva lor s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei, însă această posibilitate trebuie prevăzută expres în cuprinsul contractului de fiducie.

3) Cauze speciale ce ţin de beneficiar.

Fiducia se constituie, aşa cum prevede art. 773 din Codul civil, cu un scop detemiinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari.

Beneficiarul, care poate fi un terţ sau chiar o parte în contract, poate renunţa la beneficiul sus menţionat. De exemplu, ipoteza în care creditorul beneficiar renunţă la datoria sa şi prin urmare şi la fiducia garanţie ne putem imagina şi situaţia în care o fiducie cu scop de gestiune a fost încheiată într-un anumit climat /context economic, financiar, însă în final se dovedeşte să fie neprofitabilă.

Potrivit art. 790 alin. 2 din Codul civil, fiducia

încetează în situaţia în care toţi beneficiarii renunţă la fiducie, iar în contract nu s-a menţionat cum vor continua raporturile fiduciare într-o asemenea situaţie.

Renunţarea la fiducie din partea beneficiarului, reprezintă un act de dispoziţie, drept pentru care acesta trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu şi trebuie să fie îndeplinite aceleaşi formalităţi de înregistrare, ca şi pentru contractul de fiducie.

Fiducia încetează în momentul finalizării formalităţilor de înregistrare a declaraţiei de renunţare sau, în situaţia în care există mai mulţi beneficiari şi toţi renunţă la fiducie, la data finalizării formalităţilor de înregistrare, pentru ultima declaraţie de renunţare.

Contractul de fiducie îşi va continua existenţa, atât în cazul în care există cel puţin un beneficiar, iar ceilalţi au renunţat, cât şi în ipoteza în care toţi beneficiarii au renunţat, însă părţile au stipulat expres în contract modul în care vor continua raporturile fiduciare.

Efectele încetării contractului de fiducie

Codul Civil nu consacră multe dispoziţii efectelor încetării fiduciei, rezumându-se la un singur articol, respectiv art. 791.

Potrivit articolului sus menţionat, la încetarea contractului de fiducie, masa patrimonială fiduciară existentă în acel moment se transferă la beneficiar, iar în absenţa acestuia la constituitor.

Masa patrimonială fiduciară va înceta să mai constituie un patrimoniu separat şi se va contopi cu patrimoniul beneficiarului, ori după caz al constituitorului, numai după ce va fi efectuată plata datoriilor fiduciare.

în doctrina franceză, s-a pus problema de a şti dacă transferul masei patrimoniale fiduciare către constituitor/ beneficiar presupune şi returul pasivului fiduciar, ori din contră, patrimoniul fiduciar va fi transmis liber de orice datorii. S-a opinat că nu există un temei juridic pentru care fiduciarul să fie obligat să transmită patrimoniul liber de pasiv la finalul fiduciei, afară de cazul în care părţile au stipulat acest lucru în contract. în plus, formularea articolului din Codul civil are în vedere “masa patrimonială fiduciară”, ceea ce implică atât activul cât şi pasivul.

Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:

Comentarii despre Fiducia

Nume 

Email

Anunţă-mă dacă apar comentarii noi

Comentează

Adina 18.03.2018

Sunt foarte, foarte multe greșeli de tehnoredactare mai ales la denumirile Termenilor.
Ar trebui sa verificati înainte un astfel de text, de altfel destul de bine documentat, înainte de a-l face public.

Răspunde