Testamentul ordinar în noul Cod Civil
| Comentarii |
|
testamentul ordinar în Noul Cod Civil, 1. Caracterul mortis causa al testamentului i-a atras de-a lungul secolelor sale de existenţă un regim aparte între celelalte acte juridice: primul principiu fundamental în materie este cel al formalismului. Formalismul este deci esenţial în materie, garant al certitudinii unei voinţe care se exprimă peste mormânt; a fost un element constant prezent în materie de testamente, deşi intensitatea sa a variat în timp. Textele din Codul Napoleon care au trecut în vechiul nostru cod împrumutau fidel formalismul rigid instituit în Franţa prin ordonanţa din 1735 a cancelarului Daguesseau.
Am apelat la un prim citat dintr-un autor canadian deoarece Codul civil al Quebec-ului a fost unul dintre modele urmate de legiuitorul nostru în elaborarea noului cod român. Ajungând însă la textele care reglementează testamentele ordinare (art. 1040-1045 NCC), observăm că acestea nu numai că nu se inspiră din codul din Quebec, ci păstrează aproape neschimbate articolele din codul nostru de la 1864 (preluate din modelul francez). Materialul de faţă îşi propune să cerceteze aplicarea practică a art. 859-864 din codul lui Cuza, pentru a vedea dacă legiuitorul român a procedat corect în 2009, când le-a păstrat în esenţă formularea.
2. Secţiunea a doua din capitolul III al noului Cod civil, intitulată Formele testamentului, se deschide cu un text din care deducem sec dispariţia formei mistice:
Art. 1040 - Formele testamentului ordinar. Testamentul ordinar poate fi olograf sau autentic.
Decizia eliminării s-a luat pe motivul absenţei utilizării acestui tip de testament în practică. Se
pomeneşte chiar de căderea în desuetudine sub imperiul vechiului cod.
Ultimul exemplu concret a fost cel al Constanţei Stocler, într-o succesiune ajunsă în faţa instanţelor noastre la sfârşitul anilor nouăzeci. Speţa era interesantă în sine, căci concubinul legatar universal al testatoarei cerea să i se recunoască drepturile pe baza unui înscris tehnoredactat, ce fusese datat şi semnat de testatoare şi afişând ştampilele a doi avocaţi bucureşteni. Petentul pretindea că este vorba de un testament mistic, deoarece fusese introdus într-un plic, sigilat şi avocaţii redactaseră procesul verbal de suprascriere cerut de art. 864 C.civ. Legatarul pretindea în susţinerea acestei calificări că art. 3 din Legea nr. 51/1995 permite avocaţilor să îndeplinească formalităţi analoage celor solicitate de textul indicat din vechiul cod, argumentaţie ce a fost respinsă de curtea de apel: formalitatea suprascrierii, esenţială existenţei formei mistice, este de competenţa exclusivă a judecătorului, aşa cum o cere art. 864 C.civ. şi nu poate fi înlocuită în baza textului invocat din legea avocaţilor, care permite acestora să ateste înscrisuri. Particularitatea problemei de drept discutate ne-a stârnit interesul, astfel că am examinat dosarul succesoral al testatoarei. Aceasta ne-a pricinuit surpriza de a deduce, din tot ce s-a instrumentat în dosar, că testamentul invocat de concubin era în realitate un fals. Trecând cu vederea acest aspect, decizia Curţii ar fi una corectă pe fond: actul este nul ca testament mistic, pentru că numai judecătorul putea îndeplini formalităţile de la art. 864-867 C.civ. Succesiunea Stocler a mai produs şi o altă constatare colaterală: nu există vreun impediment legal pentru ca avocaţii să ateste în temeiul art. 3 din Legea nr. 51/1995 un testament olograf legal întocmit de testator (nu era cazul în speţă, unde am precizat că actul era tehnoredactat). Avocatul ar avea competenţa să ateste identitatea testatorului, conţinutul testamentului şi
data acestuia, ceea ce i-ar spori forţa probantă.
Nu în ultimul rând, mergând pe filieră, am constatat că decizia de a înlătura forma mistică a pornit de la Eliescu.
3. Nu ni se pare a fi fost cea mai inspirată, părere pe care o sprijinim pe următoarele argumente:
- caracterul mortis causa al testamentului îl obligă pe legiuitor să încorseteze ultimele voinţe într-un numerus clausus de solemnităţi excepţionale, pentru a le asigura certitudinea. Or, de ce să eliminăm o formă de testare, câtă vreme acestea sunt oricum reduse numeric?
- cercetările pe care le-am întreprins numai în arhiva Camerei Notarilor Publici Bucureşti ne-au revelat câteva zeci de testamente mistice localizate temporal mai ales în deceniile patru-şase ale secolului XX. Estimăm că numărul lor real este mult mai mare, ţinând cont că vremurile tulburi de după război au făcut ca nu toate să ajungă în arhiva menţionată. Ni se pare deci puţin pripit argumentul adus de autorii noştri şi de legiuitorul civil referitor la nepracticarea formei mistice.
- textul referitor la varietatea mistică nu deranja cu nimic restul articolelor din cod, constituindu-se şi într-o portiţă lăsată deschisă pentru eventualitatea unui dispunător dornic să menţină secretul intenţiilor sale la adăpostul unei forme mai puţin privată decât cea olografă. Astfel a procedat legiuitorul belgian, când Legea din 2 februarie 1983 a abrogat testamentul mistic din cod şi l-a înlocuit cu testamentul internaţional al Convenţiei de la Washington din 26.X.1973, care este în esenţă un mistic simplificat.
Credem deci că mai eficientă ar fi fost menţinerea singurei forme într-adevăr secrete a testamentului,
cu corelativul publicităţii existenţei acestuia prin registru. In acest fel se evita neluarea în considerare cu ocazia deschiderii succesiunii.
4. Unul dintre clasicii dreptului civil român surprinsese într-o formulare sintetică, înfrumuseţată de talentul său poetic, figura testamentului olograf: Fonna olografă care constă în scrierea în întreg, datarea şi semnarea cu mâna testatorului, e forma cea mai simplă şi tot odată cea mai personală în care omul îşi poate manifesta ultima sa voinţă, cea în care gândul testatorului se oglindeşte în chip mai original şi mai neatâmat.
Această formă testamentară este concret reglementată de un text care a tranzitat aproape neschimbat din vechiul în noul Cod civil: „Testamentul olograf nu este valabil decât când este scris în tot, datat şi subsemnat de mâna testatorului" (art. 859 C.civ.). Dispoziţia sună actualmente astfel:
Art. 1041 - Testamentul olograf. Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.
Art. 859 C.dv. preluase la 1864 textul francez al art. 970 CN, renunţând numai ca inutilă remarca finală a legiuitorului francez: il n'est assujetti ă aucune au tre forme. Redactarea art. 1041 NCC a avut ca repere vechiul art. 859, precum şi art. 1002 cod civil Carol al II-lea, art. 602 it. şi 505 C.dv.elveţian: conţinutul este păstrat şi se adaugă precizarea sancţiunii, anterior prevăzută la art. 886 C.dv. Identic pe formă, textul a rămas oare identic şi pe fond? Cu alte cuvinte: interpretarea de care benefida la 1804 a rămas aceeaşi în 2011?
Interogaţia ni se pare necesară ţinând cont de configuraţia testamentului olograf: solemnităţile sale simple îl fac extrem de accesibil şi, concomitent,
lesne atacabil. Comentând un caz practic de contestare a validităţii testamentului, un autor francez observa:
Această speţă ne face să vedem limpede o dată în plus nenumăratele dificultăţi şi contestaţii ce se ridică zilnic în ceea ce în mod paradoxal se numeşte comunitatea de moştenitori, o comunitate în care, în ciuda numelui, divizarea este la ordinea zilei. Constatarea se verifică mai ales în succesiunea testamentară, căci reacţionăm cu mai multă animozitate împotriva voinţei uni om pe care l-am văzut trăind şi despre care considerăm a ne fi exclus decât împotriva deciziei abstracte şi impersonale a legii.
Iată motivele pentru care considerăm că este necesar să răspundem la întrebările mai sus formulate. O vom face analizând jurisprudenţa română şi cea străină în materie, urmărind analizele teoretice ce le-au acompaniat şi încercând în final o concluzie sintetică asupra evoluţiei formalismului testamentar.
5. Scrierea trebuie să ne ofere certitudinea că provine de la dispunător. După cum se exprima un judecător din Quebec, faptul că testamentul olograf trebuie să fie scris de către testator este o condiţie esenţială cerută deforma sa, iar un document care este scris de către un terţ nu o satisface în aspectele sale esenţiale.
Este o solemnitate care se poate prezenta foarte variat în concret, putând „îmbrăca forme mai puţin obişnuite. A. Rădulescu aminteşte un testament scris pe nisip, Fr. Terre şi Yves Lequette un testament scris cu dinţii, M. Girault un testament tatuat pe piept, [...] fostul Tribunal Suprem a validat un testament olograf realizat sub forma unei autobiografii, [...] N. Nicolaescu menţionează un testament descoperit pe grinda de lemn a unei case, sub tencuială, iar o instanţă bucureşteană a validat un olograf în
care textul, data şi numele cu majuscule erau inserate cu ajutorul hârtiei copiative, în timp ce semnătura fusese aplicată direct cu instrumentul de scris. Indiferent de suport, de instrumentul de scris uzitat, de limba redactării, de caracterele folosite, de destinaţia principală a actului material în care a fost integrat, cerinţa formei olografe poate fi satisfăcută. Unitatea de context nu este necesară, putând fi terminat la finele unei perioade mai scurte sau mai lungi de scriere progresivă. Dacă este aşternut pe foi diferite, între acestea trebuie să existe o legătură intelectuală.
Ajutorul unui terţ la redactare nu este interzis: acesta poate oferi testatorului un model, fără însă a i-1 impune şi poate ghida mâna testatorului, câtă vreme nu o forţează dincolo de voinţa acestuia. Astfel, judecătorii au putut aprecia că ghidarea mâinii testatoarei nu pusese în pericol caracterul liber şi voluntar al semnăturii acesteia, care era bolnavă şi întâmpina dificultăţi în scriere. Condiţia de formă nu este însă satisfăcută când dispunătorul analfabet copiază mecanic, inconştient de sensul semnelor pe care le reproduce, testamentul scris de altcineva, într-o altă cauză s-a reţinut că testatoarea, debilă mintal din naştere şi având capacităţi intelectuale limitate, chiar dacă înţelegea scopul unui testament, nu era capabilă să ia iniţiativa de a testa, nici să-i conceapă conţinutul şi să-l scrie singură. Judecătorii au constatat deci nulitatea actului în care scrisese cu pixul peste un text deja scris cu creionul de către tatăl ei.
Testatorul poate interveni ulterior semnării pe text prin ştersături, corecturi şi adăugiri; dacă schimbă fondul dispoziţiei, acestea vor fi voinţe noi şi vor trebui
scrise, semnate şi datate de autorul lor. Intervenţia pe text a unui terţ contează numai când a fost făcută cu ştirea testatorului, la momentul redactării actului şi se referă la conţinutul său: testamentul este atunci nul.
6. In prima jumătate a sec. XX, pe fondul avansării tehnicilor de scriere mecanice şi în contextul tendinţei de consensualizare a actelor juridice, s-a cochetat cu ideea de a valida un document dactilografiat de către dispunător, apoi datat şi semnat. Intr-o notă critică la o decizie franceză ce refuza dactilografierea, un autor român a susţinut că art. 859 C.civ. nu limitează instrumentele de scriere, iar printr-o expertiză s-ar putea stabili dacă testatorul cunoştea dactilografia şi s-ar putea identifica autorul după cum apăsarea este mai uşoară sau mai puternică. Soluţia era practicată de unele instanţe franceze, motivându-se că scrisul la maşină devine obişnuit şi găsindu-se o asemănare cu validarea testamentului scris de testator cu ajutorul unui terţ. Actul urma deci să fie validat dacă se stabileşte cu precizie că defunctul l-a scris la maşină. La fel s-a deds sub vechiul Cod civil al Canadei de Jos, după care Curtea Supremă a Canadei a revenit în sensul invalidării iar art. 726 alin. 1 CCQ a curmat dezbaterea prin impunerea unei scrieri altfel decât cea prin vreun mijloc tehnic. In nota aprobativă la decizia franceză anterioară, s-a arătat însă că formalităţile cerute de lege au o bază cât se poate de raţională care îşi păstrează toată utilitatea azi şi asupra căreia opera de desolemnizare a jurisprudenţei nu poate lucra fără a denatura instituţia în însuşi spiritul ei şi precizează că pericolul aici este semnarea în alb a testamentului.
Dezbaterea doctrinară relatată folosea o expresie introdusă pentru prima dată de către profesorul francez Louis Josserand: desolemnizarea liberalităţilor. Diminuarea exigenţelor formale în materie testamentară a fost remarcată şi evaluată de acesta într-un studiu rămas de notorietate. Autorul constata în plan general existenţa unei tendinţe de consensualizare a actelor juri
dice şi, în particular, faptul că donaţia nu mai este demult un act formal. Josserand se pronunţa în final împotriva tendinţei de desolemnizare, dar această concluzie viza numai exigenţa scrierii în testamentul olograf, nu şi pe oea a datei:
Motivele care au dus la instituirea formalismului rămân valabile astăzi ca şi în trecut, şi mai ales dubla preocupare de a asigura concomitent cu libertatea, independenţa testatorului, verificarea lesnicioasă şi sigură a originii testamentului. [...] într-o astfel de materie, o libertate extremă ar însemna ruinarea libertăţii... Uşurinţa de a testa nu trebuie să devină uşurinţa de a frauda.
Practica instanţei noastre supreme din sec. XXI a negat validitatea ca testament olograf a două scrisori dactilografiate, arătând că înscrisurile analizate nu au nici valoarea unui act de ultimă voinţă a defunctei, adică a unui testament, deoarece, pentru a fi valabil, el trebuia să întrunească cumulativ cerinţele prevăzute în art. 859 C.civ., proprii testamentului olograf, anume să fie scris, datat şi semnat de mâna testatorului, autorul actului. înscrisurile din dosar sunt dactilografiate, inclusiv data (la una dintre ele data fiind incompletă) şi poartă doar semnătura defunctei, care probabil îi aparţine, dar care este insuficientă, în lipsa scrierii şi a datării de autoare pentru ca actul să constituie un testament valabil
Mijloacele de scriere au devenit între timp electronice, astfel că în practica din Quebec a apărut o problemă similară cu cele mai sus raportate. Formele testamentelor ordinare fiind încă din vechiul Cod civil al Canadei de Jos (1866) o combinaţie între cele franceze şi engleze, testamentul olograf nu are la ei nevoie de dată. Art. 850 din acest cod se regăseşte în actualul art. 726 din Codul civil Quebec (1994): Le testament olo-graphe doit etre entierement ecrit par le testateur et signe par lui, autrement que par un moyen technique. R n'est assujetti ă aucune autre forme. într-o cauză, testatoarea îşi manifestase ultimele voinţe într-un document Word, pe care îl salvase pe o dischetă, pe a cărei
etichetă semnase. Avocaţii legatamlui au susţinut în faţa instanţei posibilitatea de a asimila discheta unui plic conţinând un testament olograf. Ei porneau de la jurisprudenţa dezvoltată pe vechiul cod din 1866, care recunoştea validitatea unui testament nesemnat, dar conţinut într-un plic purtând semnătura autorului său, jurisprudenţă care ar trebui să se aplice mutatis mutandis şi testamentului informatic. La circumstanţele descrise s-a mai adăugat şi o lege intrată în vigoare în noiembrie 2001, care echivala în materie de procedură civilă toate probele tradiţionale cu cele echivalente electronice. Faţă de ezitările judecătorilor confruntaţi cu atare cereri, doctrina s-a pronunţat în manieră extrem de critică: admiterea validităţii reduce regulile de formă ale testamentelor la reguli de probă, în loc să le considere aşa cum au fost întotdeauna şi cum continuă să fie, reguli esenţiale pentru existenţa actului. Unul dintre proiectele de revizuire a vechiului cod din 1866 vizase aşa-numitul testament declarat, ce ar fi putut cuprinde şi pe cel informatic. Dar niciunul dintre proiectele ulterioare ce au precedat versiunea finală din 1991 nu l-au acceptat, de unde s-a concluzionat că legiuitorul din Quebec nu a intenţionat aşa ceva; dimpotrivă, cere act scris de însuşi testatorul în mod fizic. Şi în Franţa se concluzionează că, în stadiul actual al legislaţiei, testamentul olograf electronic nu este valabilnoul Cod Civil.
7. Data testamentului olograf este tratată de juris-prudenţele română, franceză şi belgiană în câteva decizii ce merită examinate.
Practica franceză a determinat înainte de toate ce se înţelege prin dată în sensul art. 970 CN (art. 859 C.dv.). In tăcerea codului, Casaţia a stabilit că aceasta cuprinde indicarea zilei, lunii şi anului, nefiind necesară precizarea orei şi locului testării. în aceeaşi direcţie s-a orientat şi jurisprudenţa română.
Soluţia se bazează pe nişte date fundamentale. Codul nostru din 1864 împrumutase aproape integral dispoziţiile în materie de moşteniri din codul Napoleon, ambele neabrogând din dreptul anterior lor decât dispoziţiile contrare (art. 1912 C.dv.). Or, codul dvil francez la 1804 şi, implicit, cel român la 1864, preluaseră textele celebrei Ordonanţe a cancelarului Daguesseau din 1735 asupra testamentelor, iar art. 38 din Ordonanţă care cerea ca testamentul olograf să predzeze ziua, luna şi anul nu era în contrarietate cu noile coduri.
8. Curtea noastră de casaţie a apredat într-o cauză că data fiind un element esenţial al testamentului olograf, lipsa ei atrage nulitatea testamentului. O dată greşită sau incompletă nu este însă tot una cu lipsa de dată şi nu poate avea întotdeauna drept consecinţă anularea testamentului. Astfel, dacă judecătorii de fond constată că data testamentului este inexactă nu din cauza voinţei testatorului, ci numai din cauza nebăgării sale de seamă şi dacă pe lângă aceasta se poate îndrepta eroarea şi fixa în mod sigur data cu ajutorul dispoziţiilor din testament sau a altor fapte sau probe, chiar afară din testament, dar care sunt în strânsă legătură şi dau înţelesul dispoziţiilor din testament, atunci nu mai este nici un motiv a se anula testamentul Instanţa de fond, respectiv cea de recurs, examinând diferitele dovezi produse de părţi a constatat în fapt mai întâi că antedatarea testamentului nu este făcută cu ştiinţă şi voinţă, cum pretinde recurenta, ci este numai rezultatul inadvertenţei testatorului; că apoi, pentru a stabili că adevărata dată este 15 iulie 1897, Curtea de apel s-a întemeiat pe dispoziţiile din testament şi pe faptul că testatorul s-a căsătorit cu soţia sa în anul 1880, cum şi pe faptul că tocmai în anul 1887 luna septembrie, au fost terminate casele care prin testament sunt lăsate soţiei sale
Observăm cum, urmând poziţia adoptată începând din 1855 de Casaţia franceză, Curtea de
Casaţie de la Bucureşti a utilizat elemente intrinseci ale testamentului, coroborate cu elemente extrinseci dar legate de acesta, pentru a reconstitui data şi a valida în final testamentul olograf.
9. Intr-o acţiune de ieşire din indiviziune, intentată de fraţii unui soldat decedat în războiul din 1916, împotriva altor fraţi şi a văduvei defunctului pentru împărţirea averii rămasă pe urma acestuia, soţia produce în faţa tribunalului un testament emanând de la defunct, susţinând că averea arătată în acţiune i se cuvine, întrucât îi fusese lăsată în întregime prin actul de ultimă voinţă invocat. Chestiunea a fost complicată de împrejurarea că testamentul fusese scris pe o carte poştală trimisă nedatată soţiei pârâte: instrucţiunile militare interziceau ostaşilor de pe front să pună data sau localitatea de unde scriau. La obiecţia reclamanţilor care, deşi recunoştea că testamentul este scris şi subscris de testator, susţineau însă că este nul fiindcă nu este datat, soţia invocă cazul de forţă majoră notoriu şi necontestat care a împiedicat pe testator de a-şi data testamentul, motivând că această împrejurare poate să-l dispenseze de condiţia datei şi să-l facă valabil ca testament olograf.
In hotărârea Tribunalului Prahova s-a reţinut: împrejurarea că un testament olograf, scris de un militar de pe front pe o carte poştală, este lipsit de dată din cauza instrucţiunilor militare care interziceau ostaşilor în timpul războiului să pună data şi localitatea de unde scriau, nu poate dispensa testamentul de condiţia datei, întrucât, legiuitorul prevăzând atât pentru testamentele obişnuite cât şi pentru cele excepţionale anumite condiţii de formă, aceste condiţii trebuiesc îndeplinite, indiferei'it deforma la care a recurs testatorul pentru a-şi redacta actul său.
Deşi după art. 859 C.civ. data este, ca şi scrierea şi subscrierea testatorului, o condiţie de validitate a testamentului olograf, totuşi raţiunea datei fiind de a se stabili dacă testatorul a fost capabil în acel moment şi, în acest caz de pluralitate de testamente cu dispoziţii contrarii, de a se şti care e cel din urmă şi a revoca pe celelalte, înseamnă că data nu mai e necesară şi poate chiar lipsi când e necontestat că tes
tatorul a fost capabil şi că nu a mai lăsat nici un alt testament decât cel în discuţie. [...] Stabilindu-se că testatorul a murit la începutul lunii octombrie 1916 şi că a plecat în război ca rezervist după 15 august 1916, iar de altă parte prezumţia fiind că scrisoarea a trimis-o după câtva timp de la plecare, urmează că data se poate determina în luna septembrie 1916, aşa că în acest caz se poate spune că testamentul are dată şi poate fi considerat ca valabil din acest punct de vedere.
Vedem deci cum judecătorii au validat un testament olograf pentru care au putut reconstitui numai parţial data. Adnotatorul speţei critică hotărârea acestora, pronunţându-se pentru nulitate. El se raliază astfel la poziţia jurisprudenţei şi doctrinei franceze din prima jumătate a sec. XIX, conform căreia absenţa totală a datei din textul testamentului nu poate fi indiferentă; acceptă însă posibilitatea rectificării sau completării acesteia. Pe urmele practicii franceze, rectificarea o consideră posibilă numai în caz de eroare din partea testatorului; altfel, nulitatea va sancţiona data falsă. în ambele ipoteze, la restabilirea datei se va putea proceda numai cu elemente sau indicaţii trase din cuprinsul testamentului. [...] în fine, este în afară de orice îndoială că împrejurările din afară de testament, care, luate izolat, nu sunt suficierite pentru completarea datei, pot să se coroboreze cu enunţările făcute de testator în cuprinsul testamentului, pentru a întări astfel dovada precisă a datei. Pentru aceasta însă, trebuie ca elementele furnizate chiar de testator în act să restabilească suficient data testamentului şi numai apoi să se recurgă la împrejurările externe?.
Tot un testament redactat în vreme de război a provocat Curtea de casaţie franceză să decidă: Este valabil testamentul scris pe o carte poştală interzonală şi datat „4 noiembrie’', de vreme ce s-a dovedit că testatorul Perronet nu se găsea în locul în care cartea fusese scrisă nici în 1940 nici în 1941, că respectivele cărţi poştale au circulat numai în perioada 1940-1942 şi că dispunătond a decedat în 1943. Instanţa poate reamstitui astfel data testamentului ca fiind 4 noiembrie 1942. Vedem cum instanţa fran
ceză adoptă o poziţie mai rigidă decât cea a Tribunalului Prahova mai sus raportată şi, aşa cum preconizase nota sa Barbu Scondăcescu, nu validează testamentul până nu îi reconstituie integral data.
Aceeaşi soluţie completă este reţinută şi pentru un testament din care data lipsea iniţial cu desăvârşire. După testatoarea care se sinucisese s-a găsit un plic conţinând o hârtie scrisă şi semnată de aceasta: Adio, Albert! îţi dau tot ceea ce îmi aparţine. Alice Gilbert. Casaţia franceză a concluzionat că trebuie respins recursul promovat împotriva deciziei prin care judecătorii fondului consideraseră că fraza „Adio, Albert!”, prin scurtimea şi solemnitatea exprimării, nu permite nicio incertitudine cu privire la succesiunea aproape instantanee a redactării actului şi a consumării sinuciderii. Tonul melodramatic (element intrinsec) permite situarea redactării imediat înaintea sinuciderii, datată prin expertiza medicală (elementul extrinsec).
10. Printr-un testament datat marţi, 15 aprilie, dis-punătorul lăsa un bun anume servitoarei sale. Testatorul decedase pe 21 aprilie 1941 în spital, unde fusese internat pe 15 aprilie, în timp ce legatara intrase în serviciul său din 1934. Cum între 1934 şi 1941 numai ziua de 15 aprilie 1941 căzuse într-o marţi, judecătorii belgieni au concluzionat că din elementele extrase din conţinutul testamentului rezultă că fusese redactat în această ultimă dată.
In România, legatara a cerut notarului să constate că este titulara drepturilor patrimoniale de autor de la scriitorul Anton Holban, în temeiul testamentului său olograf. Starea materială şi cuprinsul acestui testament au fost stabilite, potrivit art. 892 C.civ., de către notar prin procesul-verbal din 2 iunie 1958, constatându-se că decuius a lăsat discoteca sa unui prieten, iar celelalte bunuri petiţionarei, logodnica sa. In cuprinsul cărţii poştale cu clauze testamentare, dispunătorul arată că este în spital, printre operaţi şi că joi dimineaţa va fi supus unei intervenţii chirurgicale, manifestându-şi regretul că nu şi-a întocmit din timp testamentul. Prin încheierea din 7 august 1958, notarul a respins cererea de eliberare a certificatului de moştenitor, motivând că testamentul olograf prezentat de petiţionară nu este datat, neavând indicată decât menţiunea marţi, cu două zile înainte de operaţie.
Tribunalul sesizat cu acţiune în constatare de către legatară a validat testamentul, reţinând că deşi incomplet datat, este valabil, putăndu-se stabili când a fost întocmit. [...] Reiese din numeroase scrisori primite de petiţionară de la Anton Holban că acesta menţiona în mod obişnuit ca dată numai ziua conceptării corespondenţei şi anume ziua din săptămână când a scris scrisoarea. In acelaşi fel a fost datată şi cartea poştală în care se cuprinde testamentul în discuţie. Această carte poştală poartă şi ştampila oficiului poştal din Bucureşti, Gara de Nord, cu data de 7 ianuarie 1937, iar decesid lui Anton Holban a avut loc la 15 ianuarie 1937, consecutiv operaţiei la care a fost supus, în consecinţă, tribunalul constată că testamentul a fost datat de Anton Holban în stilul său propriu, utilizat de acesta în întreaga sa corespondenţă şi că, faţă de existenţa elementelor de fapt ce stabilesc cu mare aproximaţie ziua conceptării testamentului olograf, acesta este valabil, întrunind condiţiile cerute de art. 859 C.civ. In nota redactată de Octavian Căpăţână la această sentinţă, se arată că:
Testamentul olograf cu dată incompletă constituie un act inform, deoarece jiu satisface una din condiţiile de solemnitate impuse de lege pentru validitatea sa (identificarea precisă a zilei când a fost întocmit). Ca atare, data incompletă - asimilabilă cu lipsa totală de dată - justifică, într-o interpretare strictă sancţiunea anulării în temeiul art. 859 şi 886 C.civ. O soluţie atât de rigidă contrazice însă, prin formalismul ei, principiul că enunţările inserate într-un înscris (cum sunt şi indicaţiile incomplete referitoare la dată) trebuie înţelese în sensul în care pot produce un efect juridic, după cum recomandă art. 978 C.civ., aplicabil priit extensie şi testamentelor. E preferabilă interpretarea care urmăreşte să valideze, iar nu să infirme actul juridic. Tendinţa de a evita nulitatea îşi găseşte însă limitarea firească în necesitatea de a respecta caracterul solemn al testamentului olograf.
Octavian Căpăţână ajungea pe aceste baze teoretice la concluzia posibilităţii de a valida o dispoziţie mortis causa olografă, completând data prin utilizarea de elemente intrinseci testamentului pentru a o recupera). Autorul admite în plus apelarea, la nevoie, la elemente de fapt exterioare actului, dar numai în măsura în care îşi află originea în enunţările actului de ultimă voinţă. Dar Căpăţână precizează în final - asemenea
lui Barbu Scondăcescu - că nu admite validarea testamentului decât dacă data poate fi complet reconstituită: din cuprinsul cărţii poştale rezultă că testatorul a scris-o fiind internat în spital, cu două zile înainte de intervenţia chirurgicală la care a fost supus. Data nu se reduce prin urinare la simpla indicaţie „marţi" (care echivalează cu o totală nedatare), ci menţiunile care o compun, deduse numai din enunţările testamentului, sunt următoarele, „marţi, cu două zile înainte de operaţie". Elementele intrinseci arătate puteau fi completate, stabilindu-se exact ziua când a avut loc intervenţia chirurgicală. în cazul când această circumstanţă de fapt, extrinsecă, dar trăgâiidu-şi izvorul direct din contextul testamentului, se putea preciza neîndoielnic, însăşi data actidui de ultimă voinţă se întregea de la sine; ca mijloc suplimentar de verificare putea servi şi ştampila aplicată de oficiul poştal pe corespondenţa dispu-nătorului. Dacă din probele arătate s-ar fi desprins -nu cu aproximaţie, ci în mod precis -ziua întocmirii testamentului, soluţia validării acestuia, corectă în principiu, ar fi devenit judicioasă şi în speţei.
Judecătorii belgieni au abordat reconstituirea datei într-o speţă delicată. Decuius lăsase două testamente cu texte identice, primul datat 17 octombrie 1951 dar nesemnat iar al doilea semnat dar datat numai 17 octombrie. Lipsa semnăturii lăsa primul testament fără nido valoare în sine. Curtea a admis însă că testamentul semnat şi datat numai cu ziua şi luna putea fi completat cu ajutorul celui nul care, deşi nesemnat, conţinea exact acelaşi text şi o dată completă.
11. Fostul Tribunal Suprem a trebuit să se pronunţe la începutul anilor şaptezeci asupra unei ipoteze (cel puţin în aparenţă) asemănătoare: colateralii privilegiaţi ai unei defuncte pictoriţe din Bucureşti au avut surpriza de a fi confruntaţi cu amantul antece-soarei lor, care s-a prezentat în calitate de legatar universal. Pretenţiile şi le întemeia pe inscripţionarea realizată cu penelul pe spatele unui tablou al decedatei: las moştenire tot ce am lui Vadi, semnat Vavilina -1969. Reclamanţii au invocat nulitatea acestui testament, în principal pentru că nu este datat şi în subsidiar pentru că scrisul nu aparţine defunctei. Fostul Tribunal al municipiului Bucureşti a admis acţiunea, considerând că inscripţia de pe tablou este o abilă adăugire, dar instanţa de recurs a casat cu trimitere spre rejudecare. Tribunalul greşise, a considerat instanţa
de recurs, mai întâi când nu permisese legatarului să probeze autenticitatea testamentului. De asemenea, nulitatea relativă pentru datarea incompletă a testamentului poate fi acoperită în situaţia în care se învederează că, la data întocmirii lui, nu au existat efecte care să contrazică scopul - de ocrotire - al dispoziţiilor art. 859 C.civ. şi a căror înlăturare să fie necesară prin mijlocirea nulităţii. Aceasta înseamnă că, din moment ce incapacitatea testatoarei nu fusese invocată şi nid nu se produseseră testamente ulterioare celui litigios, sancţiunea nulităţii nu mai are raţiune de a fi aplicată. Prima adnotare făcută speţei este una critică: Pornind însă de la necesitatea unui control efectiv asupra realităţii actului invocat, credem că nu se poate afirma că [...] formalităţile cerute de lege pentru validitatea testamentelor ar putea fi înlăturate, şi anume, chiar acelea prevăzute de lege sub pedeapsă de nulitate. Scopul acestor formalităţi este tocmai să garanteze că actul cuprinde voinţa testatorului şi că nu a fost plăsmuit de persoane interesate. Astfel, în speţă, era mai uşor să se adauge pe un tablou care purta semnătura pictorului şi anul în care a fost pictat, cele câteva cuvinte care cuprindeau legatul, decât să se completeze data: această completare ar fi sărit în ochi că este adăugată. Al doilea adnotator îşi însuşeşte poziţia Tribunalului Suprem, arătând că data în testamentul olograf nu prezintă importanţă prin ea însăşi, adică ca element formal, ci pentru că îndeplineşte o dublă funcţie: aceea de a stabili capacitatea de a dispune a testatorului, verificată în momentul redactării înscrisulid şi aceea de a permite, eventual, înlăturarea testamentelor anterioare, dat fiindcă ultimul datat revocă pe toate celelalteî. Opinia ultimă consacră ceea ce se numeşte data indiferentă în testamentul olograf.
Se observă cum jurisprudenţa română a pornit de la aplicarea întocmai a exigenţei datării, aşa cum o prevedea textul din cod şi cum o practica jurisprudenţa mamă din Franţa. A ajuns însă treptat la o interpretare flexibilă, în care data nu trebuie integral reconstituită şi poate fi chiar indiferentă, câtă vreme raţiunile identificate ale datei nu sunt lezate. Autorii noştri i-am văzut însă reacţionând în consens cu poziţia tradiţională conservatoare franceză.
Această ultimă poziţie a avut un prim reviriment fundamental prin decizia Payan: judecătorii fondului s-au înşelat pronunţând nulitatea unui testament olograf datat numai „ianuarie 1975", câtă vreme nid incapacitatea testatorului nici existenţa unui testament idterior incom
patibil nu fuseseră dezbătute între părţi Era pentru prima dată când practica franceză accepta indiferenţa datei: acolo unde o dată completă este inutilă, absenţa zilei este lipsită de consecinţă. Evoluţia s-a finalizat prin decizia în cazul testamentului Garon. Un preot de ţară din zona oraşului Limoges dispusese prin testament de veniturile slujbelor ce urma să le ţină. Mustrat mai apoi de conştiinţă în faţa unei morţi iminente, a scris în grabă un act prin care lăsa respectivele venituri unui colateral cu sarcina de a le vărsa episcopiei din Limoges, uitând însă să-l dateze. Curtea de casaţie a decis: în pofida absenţei datei, un testament olograf nu va fi lovit de nulitate când elemente extrinseci actului, coroborate prin elemente intrinseci, stabilesc că a fost redactat în cursul unei perioade determinate şi că nu s-a demonstrat că în cursul acestei perioade testatorul arfijbst lovit de o incapacitate de a testa sau ar fi redactat un testament revocator sau incompatibil. Teoria datei indiferente în testamentul olograf a ajuns ded să fie acceptată în jurisprudenţa franceză mai târziu decât în cea română. De asemenea, acceptarea vizează numai situaţia în care se poate totuşi identifica un interval de timp în care ultima voinţă fusese manifestată (în speţă, Garon testase cândva între 28 septembrie 1999 - data primului testament - şi 4 august 2000, când a decedat) şi numai dacă moştenitorii contestatari nu demonstrează necesitatea de a cunoaşte preds data pentru acest interval (problemă de incapadtate sau de testament subsecvent revocatoriu).
Ultima dedzie românească cunoscută în materie aparţine curţii de apel craiovene. Un ad cu titlul Consimţământ scris era manuscris şi semnat de testator, nu era datat, dar cuprindea semnăturile martorilor şi data la care aceştia semnaseră. Deşi admite raţiunile mai sus detaliate ale datei în testamentul olograf,
Curtea conchide totuşi în sensul nulităţii: se pot administra probe pentru lămurirea unei date incomplete sau involuntar eronate aplicate de testator pe testament, nu şi în ipoteza inexistenţei acestui element esenţial pentru validitatea actului. Nu rezultă din niciunul dintre elementele intrinseci ale actului că data aplicată de martori la finele testamentului coincide cu data exteriorizării manifestării de voinţă din partea defunctului. Se observă cum judecătorii au adoptat astfel o poziţie mai intransigentă decât cea a confraţilor francezi în decizia Garon, neadmiţând indiferenţa datei. La fel se poziţionează şi o opinie exprimată în literatura noastră.
12. Semnătura a fost definită de către Curtea de casaţie belgiană ca fiind expresia manuscrită prin care autorul unui ad are obiceiul de a revela terţilor personalitatea sa în viaţa dvilă (adică în actele juridice) şi de a face actul al său aprobându-i conţinutul. Raţiunea pentru care codul dvil solicită manuscrierea se regăseşte şi la semnătură: certitudinea asupra autentidtăţii ultimei voinţe. Semnătura se particularizează însă prin faptul că marchează diferenţa între stadiul de proied şi cel definitiv al voinţei mortis causa. Ea este din acest punct de vedere o formalitate esenţială, ce nu admite un echivalent precum punerea de deget, a unei crud sau aplicarea unei ştampile.
Imperative practice au încercat să-i detensioneze totuşi rigiditatea: nu este nevoie de redarea în clar a numelui şi prenumelui, traseul grafic folosit uzual ca semnătură fiind sufident; dispunătorul poate semna şi cu pseudonimul, porecla sau chiar iniţialele sale, important fiind să nu existe îndoieli privind dne a semnat şi de ce a semnat (pentru a-şi marca ultima voinţă).
Discuţii s-au purtat asupra locului semnăturii.
Toţi sunt de acord că se aşează în mod normal la finele actului, căci prin ea testatorul îşi însuşeşte voinţele consemnate în scris până în acel punct. Pe modelul dreptului succesoral francez, s-a conturat însă la noi o orientarea permisivă de acceptare ca valabil şi a unui testament semnat în alt loc decât la sfârşit sau chiar pe plicul ce-1 conţine. Problema necesită în opinia noastră a fi examinată separat.
13. Observând, pe de o parte, cum art. 859 C.civ. solicita ca testamentul olograf să fie subsemnat (faţă de textul francez care cerea să fie semnat), ni se pare a fi fost greşită preluarea în practica şi literatura noastră a soluţiei franceze. Preluarea se datorează probabil unei mai vechi metehne a practicii noastre: aceea de a imita jurisprudenţa franceză chiar şi în chestiunile în care cele două legislaţii diferă. Pe malul Senei s-a constatat corect că amplasarea este indiferentă, deoarece legea nu precizează locul pe care semnătura trebuie să-l ocupe. Or, autorii noştri dinainte de 1950 arătau argumentat că legiuitorul român modificase la 1864 intenţionat textul model al art. 970 CN şi impusese ca testamentul să fie subsemnat. Credem deci că nulitatea absolută ar trebui să lovească orice dispoziţie olografă de ultimă voinţă făcută înainte de 1 octombrie 2011, dacă semnătura apare în alt loc decât la sfârşit.
Poziţia pe care o combatem s-a încetăţenit însă, astfel că a trecut în art. 1041 NCC, care a revenit la redactarea franceză a textului. Putem de aceea implicit accepta ca valabil un testament olograf redactat sub noul cod şi semnat pe foaia (foile) cu textul, dar nu neapărat la final. Dezbaterea după 1 octombrie 2011 a unei moşteniri deschise înainte de această dată nu va putea valida însă un testament olograf semnat altundeva decât la sfârşitul textului său. Soluţia este identică dacă testamentul a fost redactat înainte de data menţionată iar moştenirea s-a deschis ulterior acesteia, pentru că ne raportăm la data întocmirii testamentului pentru a-i aprecia întrunirea condiţiilor de formă.
Pe de altă parte, semnarea pe plicul în care a fost pus testamentul şi nu pe foaia pe care acesta este scris este o chestiune diferită. Parafrazându-1 pe
Deak, vom constata că în cod se cere semnarea testamentului, nu a ambalajului acestuia. Prin excepţie, nulitatea nu va interveni dacă se poate stabili în fapt o legătură strânsă între plicul semnat şi conţinutul său neiscălit: e.g., testatorul depune în depozit la notar un plic pe care a semnat şi în care se găseşte ultima sa voinţă, chiar nesemnată. In schimb, găsirea deschis printre hârtiile defunctului a aceluiaşi plic nu este suficientă pentru a conduce la validare.
O evoluţie asemănătoare s-a produs în Quebec, unde fostul art. 854 CcBC impunea ca tot ce apare scris după semnătura testatorului să fie considerat un nou act, necesar a fi scris şi semnat de testator. Jurisprudenţa asupra amplasamentului semnăturii generată de acest text a fost ezitantă, acceptând totuşi în final semnarea la începutul testamentului sau pe plicul ce-1 conţine. Art. 726 CCQ nu mai conţine prevederea incriminată, astfel că locul semnăturii a devenit indiferent, fiind de ajuns ca între aceasta şi conţinutul testamentului să se stabilească o legătură materială şi intelectuală suficient de strânsă pentru a forma un tot indivizibil.
14. Reacţii faţă de evoluţiile mai sus semnalate au apărut imediat. Am arătat la exigenţa scrierii cum Josserand constatase teoretic desolemnizarea liberalităţilor şi se pronunţase împotriva respectivei tendinţe.
S-a constatat mai apoi cum notarii francezi luaseră până în anii şaizeci ai sec. XX obiceiul de a-şi sfătui clienţii să testeze olograf şi să-şi depună testamentul la ei, ceea ce a dus la raritatea testamentului autentic. Aici s-a produs o schimbare inevitabilă. Testamentul olograf este etalonul actului sub semnătură privată, fiind suficient pentru validitatea sa formalismul redus la de la 970 fr. / 859 rom. C.dv., formalism care în final se tinde a fi uitat. Era unul dintre rarele acte solemne la care forma cerută ad validitatem nu este cea autentică. Matricea de ultimă voinţă fiind discretă, aceste ultime voinţe tind să ocupe primul plan, iar determinarea conţinutului şi existenţa lor ajunge să pară esenţialul.
De aici au rezultat numeroasele ezitări jurispru-denţiale din perioada respectivă, Curtea de casaţie
franceză ajungând, de exemplu, să constate în mod surprinzător că ruperea unui testament nu atrage prezumţia de revocare a acestui act. Revine judecătorilor fondului să cerceteze [...] în funcţie de circumstanţele cauzei şi de cele ale distrugerii însăşi, dacă voinţa testato-rului a fost de a aneantiza dispoziţiile testamentare anterioară. Jurisprudenţa menţionată are la bază următorul raţionament: faptul în sine că testamentul este găsit rupt nu dovedeşte nimic. Dacă se descoperă că testatorul a făcut-o, atunci trebuie cercetat dacă a vrut sau nu să-l revoce. Curtea de Casaţie franceză a fost astfel treptat condusă să încurajeze judecătorii fondului la investigaţii subtile, uneori cvasidivinatorii. Voinţa revocatorie trebuie să reiasă din starea în care titlul este descoperit. Determinarea acestei voinţe conducea astfel judecătorii la un dialog unic, desfăşurat dincolo de tăcerea mormântului, cu cel căruia încearcă să-i pătrundă adevăratele intenţii. Magistraţii au ajuns să aibă uneori nevoie de tehnica unui Sherlock Holmes pentru a desluşi enigme provocate de testatori. In aceste condiţii, interpretarea suverană a judecătorilor fondului era deseori supusă hazardului. Voinţa de a cerceta cu orice preţ veritabilele dorinţe ale autorului ruperii a ajuns să se învecineze cu arta de a face să vorbească morţii.
Constatăm aici o tendinţă voluntaristă în dauna uneia care a fost numită formalistă, dezvoltată pe fondul practicării un formalism pragmatic în locul celui instinctiv, simbolic, specific începuturilor romane şi epocii adoptării Codului Napoleon.
15. Concluzia sintetică a acestor evoluţii o vedem bine ilustrată în următoarele rânduri: Autoritatea publică este deseori ferm convinsă că actele private mai importante trebuie să fie însoţite de forme riguroase (ca şi cum procedurile pe care ea însăşi le practică ar trebui să găsească ecou în obişnuitid sau în extraordi
narul cetăţenilor). Rezistenţa celor care încheie respectivele acte este adesea la înălţimea convingerii autorităţii: sursă de cheltuieli, formele impuse au toate şansele de a revela celuilalt (de la primul la infinit) un act asupra existenţei căruia secretul era în plan imediat de dorit. Cât priveşte pe cei a căror meserie este redactarea actelor, preocupaţi să răspundă solicitărilor clienţilor lor, ei construiesc formule apte a împăca evicţiunea formalismului legal şi validitatea operaţiunii juridice: excesul de formalism suscită expedientul care îl va neutraliza. [...] Pe terenul liberalităţilor, legiuitorii şi magistraţii n-au abolit defel regulile defoimă; le-au îmblânzit doar, din preocuparea de a împăca două exigenţe contradictorii: evitarea anihilării, datorită unei simple neregularităţi de formă, a voinţelor exprimate; asigurarea sincerităţii dispoziţiilor testamentare. Căci formalismul nu este întotdeauna o înfloritură inutilă. Dacă este important să se evite o invazie paralizantă, nu trebuie ca denunţarea excesului de formalism să alimenteze vreo cruciadă care, în numele exaltării voinţei, ar pretinde expulzarea oricărui formalism. [...] Jocul formelor poate constitui un instrument major de securitate juridică".
Profesorul Grimaldi observa cum interpretarea testamentelor în maniera criticată a dus în practică franceză la excese: refacerea testamentelor prin metode ce frizează arta divinatorie. Dar jurisprudenţa asupra datei în testamentul olograf este una care nu cade în exces în privinţa desolemnizării testamentului.
Suntem şi noi de părere că în materie testamentară trebuie aplicat un formalism raţional: părăsirea rigidităţii specifice formalismului instinctiv despre care am scris mai sus nu trebuie lăsată să ne conducă la un liberalism total, care să răpească orice rol condiţiilor de formă. Noul Cod dvil solidtă la art. 1041 manuscrierea, semnarea autografă şi datarea
testamentului olograf iar la art. 1039 alin. 2 se arată că elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci. Aceste texte oferă temei pentru rezultatele la care s-a ajuns prin evoluţia rezolvărilor de speţă redate mai sus: data incompletă, greşită involuntar sau absentă în testamentului olograf poate fi reconstituită sau poate fi considerată ca fiind indiferentă - cu condiţia în ultimul caz ca nimeni nu invocă incapacitatea testatorului sau vreun testament revocatoriu.
Un autor nota: Dreptul testamentelor continuă să fie împărţit între exigenţele contradictoiii ale voluntarismului şi cele ale formalismului. Este un echilibru instabil, în care nu se va putea menţine la nesfârşit. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să se fixeze într-o parte sau în alta. S-ar putea spune din cele mai sus expuse că s-ar fi ajuns la o stare de echilibru. Constatarea respectivă este însă periculoasă, căd înţelepdunea soluţiei echilibrate de astăzi poate fi răsturnată mâine de schimbările din realitatea cotidiană. Ca urmare, nu este rău că textul de la 1041 NCC nu se prezintă altfel decât o făcea în cuprinsul art 859 Cdv.: o formulare prindpială bazată pe experienţa multiseculară a practicării testamentului privat, ce lasă prin laconismul şi generalitatea ei loc pentru adaptarea la noi drcumstanţe.
Din punctul de vedere al pradidi, observăm că nu avem deocamdată multe dedzii importante mai recente decât cele din anii şaptezed ai secolului trecut. Dacă este să apredem gradul de utilizare al testamentului olograf, trebuie să dăm cuvântul în primul rând lui Matei Cantacuzino. Profesorul ieşean vedea în împrumutul fidel al art. 970 CN (art. 859 C.dv.) instituirea unei forme fără fond, căd nu e la îndemâna celor care nu ştiu să scrie, deşi ştiu să iscălească. Legea noastră prea riguroasă pentru starea noastră de cultură n-a reprodus dispoziţiunile din vechea noastră legiuire (&& 738 şi urm. C.Cal.) care admitea validitatea unor testamente adeverite de martori instrumentări. Din acest motiv, Codul civil din 1940 prevăzuse pentru locuitorii comunelor rurale (art. 1006) posibilitatea de a dispune printr-o simplă dedaraţie orală în faţa notarului comunei şi a patru martori ştiutori de carte. Notarul urma să verifice identitatea testatorului şi a martorilor, transpunea în scris declaraţia primului şi îi dădea dtire, întocmind apoi un proces-
verbal semnat de toţi cei implicaţi (sau arătând eventualele împiedicări la semnare). înţelepdunea dedziei legiuitorului român din 1940 a fost retroactiv probată de un interesant studiu publicat două decenii mai târziu. Autorul cercetării arată cum în testamente din sec. XVIII întocmite pe Valea Jaleşului-Gorj se lasă preotului satului pămănt sau pământ cu vii pentru a face comândul. Obiceiul se transmite până în sec. XX, fiind semnalat în două procese verbale referitoare la testamente orale redadate de doi soţi în 1938 în comuna Târgul Logreşti, judeţul Dolj.
Dacă este să dăm crezare autorilor interbelid, testamentul olograf ajunsese totuşi să fie cel mai practicat în acea perioadă. Situaţia pare a se fi schimbat după ultimul război mondial în favoarea formei autentice, din motive asupra cărora nu avem încă sufidente date pentru a ne pronunţa. Cert este că am discutat personal cu notari având vechime în profesie de peste două-zed şi dnd de ani şi nidunul nu şi-a amintit să fi văzut mai mult de unul, maximum două testamente olografe în toată activitatea lor. Nid practica judiciară publicată în ultimii dndzed de ani nu ne conduce la altă concluzie, în pofida a ceea ce se susţine în literatura noastră.
Notarii români sunt de altfel reticenţi în a valida un testament olograf impropriu datat şi preferă să trimită cauza succesorală la instanţă pentru soluţionare. In Franţa, unde varietatea olografă este frecventă, s-a acţionat deja în această direcţie: urmare a jurisprudenţei nesigure referitoare la dată, Congresul notarilor francezi din 1975 a adoptat rezoluţia nr. 72 prin care s-a solidtat ca legislaţia să fie modificată în sensul de a prevedea depunerea testamentului olograf în depozit la notar, care să menţioneze data pe documentul închis ce îi este remis. Propunerea a fost inclusă în Oferta de lege a grupului condus de regretatul profesor Pierre Catala, este aplicată în practica notarială franceză şi este recomandată şi la noi, mai ales că art. 92 din Legea nr. 36/1995 o permite.
16. Un alt fel de testament autentic? Vom putea răspunde la întrebare lucrând pe un segment de texte din noul Cod dvil.
ART. 1043 - Testamentul autentic
(1) Testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii.
(2) Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de 2 martori.
ART. 1044 - întocmirea testamentului autentic
(1) Testatorul îşi dictează dispoziţiile în faţa notarului, care se îngrijeşte de scrierea actului şi apoi i-1 citeşte sau, după caz, i-1 dă să îl citească, menţionându-se expres îndeplinirea acestor formalităţi. Dacă dispu-nătorul îşi redactase deja actul de ultimă voinţă, testamentul autentic îi va fi citit de către notar.
(2) După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voinţă.
(3) Testamentul este apoi semnat de către testator, iar încheierea de autentificare de către notar.
ART. 1045 - Autentificarea în situaţii particulare
(1) In cazul acelora care, din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna, notarul public, îndeplinind actul, va face menţiune despre această împrejurare în încheierea pe care o întocmeşte, menţiunea astfel făcută ţinând loc de semnătură. Menţiunea va fi citită testatorului de către notar, în prezenţa a 2 martori, această formalitate suplinind absenţa semnăturii testatorului.
(2) Declaraţia de voinţă a surdului, mutului sau surdomutului, ştiutori de carte, se va da în scris în faţa notarului public, prin înscrierea de către parte, înaintea semnăturii, a menţiunii consimt la prezentul act, pe care l-am citit.
(3) Dacă surdul, mutul sau surdomutul este, din orice motiv, în imposibilitate de a scrie, declaraţia de voinţă se va lua prin interpret, dispoziţiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.
(4) Pentru a lua consimţământul unui nevăzător, notarul public va întreba dacă a auzit bine când i s-a citit cuprinsul testamentului, consemnând aceasta în încheierea de autentificare.
ART 1046 - înregistrarea testamentului autentic
In scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii. Informaţii cu privire la existenţa unui testament se pot da numai după decesul testatorului.
17. Regimul testamentului autentic a avut o evoluţie particulară în dreptul nostru civil. Reglementarea reţinută în art. 860-863 C.dv. la 1865 se îndepărta de modelul Codului Napoleon, conferind competenţa de instrumentare judecătoriei şi creând un act juridic ce benefida de un regim de autentificare derogatoriu. Procedura propriu-zisă a fost completată cu prevederile clarificatoare ale art. 33 din Legea autentificării actelor din 1886". Prin modificări legislative succesive (1944, 1950, 1960), testamentul autentic a devenit un ad autentic ca oricare altul şi a fost trecut ca regulă în competenţa notariatuluinoul Cod Civil, evoluţie confirmată de Legea nr. 36/1995.
Noul Cod dvil s-a inspirat în redactarea art. 1043-1044 NCC din legislaţia notarială română în vigoare la 1 odombrie 2011 (Legea nr. 36/1995 şi Regula-men-tul ei de punere în aplicare, adoptat prin Ordinul 710/C/1995 al MJ) şi din codul dvil francez. Diferenţa constă în faptul că, de la legea din 8 decembrie 1950, în Franţa testarea autentică are nevoie de doi notari sau de un notar şi doi martori (art. 971 fr.), pe când în România este sufident un singur notar şi martorii sunt ca regulă facultativi (art. 1043 NCC).
S-a exprimat părerea că în categoria persoanelor investite cu autoritate publică de către stat ar putea fi incluşi şi avocaţii, soluţie fundamentată pe dispoziţiile art. 3 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 51/1995noul Cod Civil. Această opinie ne apare ca incorectă, pentru că atribuţiile respective nu au nimic de a face cu cele de autoritate publică delegată conferite notarului public pentru a face autentificarea. Nu este prima tentativă de a aduce atribuţiile de autentificare a testamentului (şi) în competenţa avocaţilor: înalta Curte a avut ocazia de a se pronunţa în sens contrar, faţă de texte similare introduse în epocă în art. 18 şi 20 ale Legii corpului de advocaţinoul Cod Civil. Nu în ultimul rând, între modificările aduse Legii nr. 36/1995 prin Legea nr. nr. 77/2012 figurează şi cea a art. 45 alin. 1, care va avea următorul conţinut: Actele juridice pentru care legea prevede forma autentică ad validitatem vor fi redactate numai de notarii publici.
Art. 1044 NCC prevede o suită de operaţiuni ce trebuie urmate întocmai, componente esenţiale ale formalismului prescris sub sancţiunea nulităţii absolute. îndeplinirea fiecărei etape trebuie consem
nată în scris - până la Decr. 79/1950noul Cod Civil în procesul verbal de autentificare dresat de către magistratul instrumentator, apoi până la Decr. 377/1960noul Cod Civil în procesul-verbal de autentificare dresat de către notar, respectiv în încheierea de autentificare redactată de notar din 1960 şi până azi - sub ameninţarea aceleiaşi nulităţinoul Cod Civil. Curtea noastră de casaţie a decis la începutul sec. XX că procesul-verbal de autentificare nu poate fi întocmit după decesul testatoruluinoul Cod Civil. Soluţia Curţii rămâne valabilă peste timp: rezultă din art. 65 alin. 1 Legea nr. 36/1995 (ce va deveni de la 1 ianuarie 2013 art. 64 alin. 2) că testatorul trebuie să fie în viaţă şi la momentul autentificării testamentului, nefiind suficient să se fi obţinut numai consimţământul săunoul Cod Civil.
18. Martorii nu sunt obligatorii decât la autentificarea testamentului în situaţiile particulare reglementate la art. 1045 NCC.
O problemă practică s-ar pune aici: unde semnează martorii? Din textele codului putem deduce că rolul lor se rezumă la a certifica faptul că testamentul conţine voinţa dispunătorului, deoarece l-au auzit declarând că îi corespunde. La marea rigoare, dacă testatorul nu doreşte ca martorii să îi cunoască ultimele voinţe, aceştia ar trebui să aştepte în anteca-meră şi ar putea fi chemaţi în biroul notarului numai pentru a participa direct la etapa procedurală menţionată. In aceeaşi notă de rigoare, martorii ar putea fi puşi să semneze pe verso, înainte de înche
ierea de autentificare a notarului. Credem însă că scopul legii poate fi atins iar interesele şi suspiciunile celor implicaţi pot fi menajate procedând într-o manieră mai rezonabilă. Practica ne arată că martorii sunt de faţă la întreg procesul de redactare; prin urmare, vor fi limitaţi să participe doar la declaraţiile finale numai dacă testatorul o solicită pentru a păstra secretul (şi, desigur, dacă ei acceptă). Semnătura martorilor nu are ce căuta pe pagina rezervată încheierii de autentificare, urmând să figureze imediat după textul testamentuluinoul Cod Civil. Dacă dispu-nătorul se cramponează de secretizare, notarul va putea să acopere textul testamentului faţă de martorii care semneazănoul Cod Civil. Maniera de procedare la care ne-am oprit este consacrată şi de noul art. 61 alin. 4 din Legea nr. 36/1995 modificatănoul Cod Civil, unde la teza secundă se prevede că „martorii vor semna înscrisul alături de testator şi vor fi identificaţi în încheierea de autentificare, cu menţiunea justificării prezenţei lor şi a faptului că sunt martori-asistenţi".
19. Modificările aduse Legii nr. 36/1995 au introdus după art. 61 trei noi articole: 6P-61. Acestea reiau şi detaliază minuţios procedura de întocmire a testamentului autentic, sumar expusă la art. 1044-1045 NCC.
20. Art. 1046 NCC instituie o noutate faţă de regimul vechiului Cod dvil: înregistrarea informatizată a existenţei testamentului autentic.
Ideea nu este însă nouă. Prin art. 110 al Decretului-
lege nr. 358/1944noul Cod Civil se înfiinţa la secţia notariat a Tribunalului Ilfov cazierul testamentelor autentice şi mistice. Toţi judecătorii şi notarii publici care investeau cu formulă autentică testamente sau revocări de testamente erau obligaţi să comunice în termen de zece zile numele, prenumele şi domiciliul testatorului sau declarantului, caracterul autentic sau mistic al testamentului, precum şi data şi numărul sub care au fost autentificate sau înregistrate. Un opis general şi unul alfabetic trebuiau înfiinţate şi ţinute de fiecare instanţă competentă prin grija prin grefierului, pentru a înregistra zilnic astfel de înscrisuri. Opisele aveau prin lege caracter confidenţial în privinţa testamentelor mistice, până la decesul testatorului (art. 111). Această prevedere legală a fost considerată inutilă, conţinutul testamentului mistic fiind - prin însăşi natura lui - necunoscut, iar faptul înregistrării unui asemenea testament neavând în el însuşi nimic confidenţial, din moment ce el se petrece în pretoriul instanţei în condiţii asenmnătoare cu acelea ale autentificării testamentelor autentice, cari sunt acte publicenoul Cod Civil Cele două texte au dispărut consecutiv abrogării Decretului - Lege nr. 358/1944 prin art. 17 al Decr. 377/1960.
Evidenţa informatizată a testamentelor autentice funcţionează încă din 2007, când la nivelul UNNPR s-a înfiinţat Registrul naţional de evidenţă a testamentelor autentice. In acesta sunt înregistrate atât testamentele cât şi revocarea acestora, suportul logistic fiind încredinţat SC Infonot Systems SRL. Orice notar care a instrumentat un testament autentic sau a autentificat o revocare are obligaţia de a furniza infor
maţia în aceeaşi zi la Registru, unde informaţia poate fi consultată de către persoanele interesate apelând la un notar şi numai după deschiderea succesiunii (art. 1046 NCC teza a H-a şi art. 37 Legea nr. 36/1995). Prin art. I pct. 111 din Legea nr. 77/2012, Registrul naţional de evidenţă a testamentelor autentice a fost rede-numit: se va numi Registrul naţional notarial de evidenţă a liberalităţilor (RNNEL) şi în el se vor înregistra toate actele de donaţie, dispoziţiile testamentare, revocarea lor, precum şi retractarea revocării acestora (noul art. 100 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 36/1995).
21. In concluzie, formalismul în materie de testamentul autentic a efectuat o mişcare de îndepărtare la 1865 de modelul francez al textelor din cod, pentru a reveni principial în codul din 2009 la tehnica acestuia. Este un alt fel de testament autentic? Ni se pare mai degrabă că este o perfecţionare a celui practicat până acum.
Fiind vorba de practicare, forma autentică este una rar utilizată în Franţa. Indiscreţia martorilor îi descurajează pe dispunători, căci jurisprudenţa franceză a dedus că martorii trebuie să asiste la dictarea şi la lectura testamentului. Notarii sunt şi ei reticenţi, solemnităţile complexe făcându-i să se teamă de posibilitatea de angajare a răspunderii lor profesionale. Testamentul autentic pare a fi însă forma de selecţie în România de după al doilea război mondial.
