Diferențe între contractul de locațiune / închiriere și vânzare
| Comentarii |
|
diferențe între contractul de locațiune / închiriere și vânzare, contractul de locațiune se diferențiază de contractul de vânzare-cumpărare, deoarece lucrul vândut devine proprietatea cumpărătorului, în timp ce locatorul rămâne proprietarul lucrului închiriat asupra căruia locatarul dobândește doar un drept vremelnic de folosință. Ca urmare, cumpărătorul ia lucrul în starea în care se află în momentul vânzării, pe când locatorul trebuie să predea lucrul în starea de a fi folosit.
Vânzătorul răspunde numai pentru viciile existente la momentul predării, în timp ce locatorul este ținut de obligația de garanție și pentru viciile survenite în cursul locațiunii, care împiedică sau micșorează folosința lucrului.
Din împrejurarea că în contractul de vânzare-cumpărare vânzătorul transmite cumpărătorului proprietatea lucrului vândut, iar locatorul numai folosința lucrului, rezultă că riscul pieirii lucrului închiriat este suportat de locator.
În contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul are o obligație de „a da”, adică de a transmite dreptul de proprietate, cât și obligația de predare a bunului, cu caracter instantaneu.
În contractul de locațiune, locatorul este tinut doar de o obli-gație de „a face”, cu caracter succesiv, pe durata contractului, constând în predarea și menținerea bunului închiriat în bună stare, în vederea utilizării lui potrivit destinației.
Dreptul de folosință al locatarului are un caracter limitat, la folosința lucrului potrivit destinației pentru care a fost închiriat, spre deosebire de cumpărător, care, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, poate dispune oricum de bunul său.
Așa cum sugestiv s-a afirmat, „caracteristica locațiunii constă în aceea că folosința concedată nu trebuie să absoarbă lucrul însuși și puterea lui productivă”.
Cumpărătorul are calitatea de posesor, spre deosebire de locatar, care fiind un detentor precar, nu poate beneficia de efectele prescripției utile.
Contractul de vânzare-cumpărare cu rezervarea proprietății, prevăzută de art. 1684 C. civ., pune în discuție distincția între locațiune și promisiunea de vânzare.
Opinia doctrinei franceze are în vedere că folosința nu reprezintă obiectul principal al contractului de vânzare-cumpărare cu rezerva proprietății, ci o tehnică care permite o anticipare a transferului dreptului de proprietate, care reprezintă principalul obiectiv al părților. Contractul nu este nici pe durata folosinței bunului (așa-zisa închiriere), un contract de locațiune. Deși locațiunea se asociază cu promisiunea de vânzare, majoritatea regulilor locațiunii sunt eliminate, balanța atârnând în favoarea calificării contractului ca fiind acela al vânzării în rate.
Distincția dintre locațiune și vânzare se estompează atunci când locațiunea îi conferă locatarului uzul, asemenea vânzării, deoarece nu poate fi o locațiune contractul ce permite perceperea productelor (ne referim la situația în care vânzarea-locațiune are ca obiect un activ de producție). Locațiunea în sine vizează o vânzare de fructe, dar poate ajunge adesea la un transfer de proprietate atunci când ea se asociază contractului de vânzare-cumpărare (vânzarea în rate). Alteori, locațiunea îi dă locatarului vocația de a se transforma în cumpărător, prin exercitarea dreptului de preempțiune.
