Discriminarea și procedura în fața instanței de judecată
| Comentarii |
|
Persoana care se consideră discriminată se poate adresa instanței de judecată, potrivit dreptului comun, cu o cerere prin care să solicite. În conformitate cu prevederile art. 27 din O. G. nr. 137/2000, acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare.
Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului. Apreciem că în mod corect legiuitorul a înțeles să nu condiționeze liberul acces la justiție de sesizarea prealabilă a C.N.C.D. O prevedere legală care ar obliga persoana care se consideră discriminată în cadrul raporturilor de muncă să se adreseze mai întâi C.N.C.D. și, numai după ce acesta a constatat existența unei fapte de discriminare, să se poată adresa instanței de judecată nu ar fi conformă cu prevederile art. 21 din Constituția României, pentru că ar îngreuna liberul acces la justiție.
Termenul pentru introducerea cererii de chemare în judecată este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei. Termenul de 3 ani în care poate fi introdusă acțiunea este un termen de prescripție, susceptibil de suspendare, întrerupere și repunere în termen. În conformitate cu prevederile art. 2500 NCC, dreptul material la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 2503 NCC, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii. Calificăm termenul de 3 ani în care poate fi sesizată instanța drept un termen de prescripție, având ca temei juridic faptul că se valorifică în primul rând un drept patrimonial, un drept de creanță, și anume dreptul la despăgubiri bănești.
Este de observat că, în egală măsură, sunt chemate să se pronunțe cu privire la existența unei fapte de discriminare atât instanța de judecată, cât și C.N.C.D., iar dispozițiile O.G. nr. 137/2000 nu împiedică victima faptei de discriminare să se adreseze concomitent atât instanței de judecată, cât și C.N.C.D. Sub acest aspect, în motivarea deciziei nr. 5211 din 7 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, prin conținutul art. 20 și art. 27 din O.G. nr. 137/2000, legiuitorul a pus la dispoziția persoanelor care se consideră discriminate atât o procedură pe calea contenciosului administrativ, cât și o procedură pe calea dreptului comun. Fiind vorba de două proceduri distincte, exercitarea uneia nu are efecte asupra admisibilității celeilalte.
În condițiile în care sunt competente să constate existența sau inexistența unei fapte de discriminare atât C.N.C.D., cât și instanțele de judecată și nu există un impediment legal ca o persoană să procedeze în același timp la sesizarea printr-o petiție a C.N.C.D., pe de o parte, iar, pe de altă parte, să învestească și instanța de judecată în vederea constatării existenței unei fapte de discriminare, nu poate fi exclusă nici posibilitatea pronunțării unor soluții contradictorii. Este de notorietate faptul că divergențele pot apărea ca parte inerentă a procesului de interpretare a dispozițiilor legale concomitent cu adaptarea lor la situația concretă.
În mod practic, o astfel de situație ar putea fi evitată, având în vedere că instanța de judecată soluționează cauza cu citarea obligatorie a C.N.C.D., astfel încât acest organism are posibilitatea să informeze instanța de judecată cu privire la existența sesizării, pe de o parte, iar, pe de altă parte, ar trebui să existe uniformitate între punctul de vedere pe care îl formulează și trimite instanței de judecată și motivarea hotărârii pe care urmează să o pronunțe.
Prin faptul că atât instanța de judecată, cât și C.N.C.D. pot constata existența sau inexistența unei fapte de discriminare, nu se creează un paralelism instituțional, având în vedere că sunt reglementate două proceduri distincte.
În altă ordine de idei, potrivit alin. (4) al art. 27 din O.G. nr. 137/2000, persoana interesată va prezenta faptele pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. Articolul 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 trebuie interpretat în sensul că, în motivarea acțiunii, victima faptei de discriminare trebuie să ofere cât mai multe detalii cu privire la împrejurările, data și locul în care a fost comisă fapta sau faptele de discriminare, să arate toate aspectele care pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea prejudiciului suferit, să indice criteriul de discriminare, precum și persoana comparabilă față de care i-a fost aplicat în mod arbitrar un tratament diferit.
Acțiunea promovată trebuie să fie redactată cu respectarea prevederilor art. 194 NCPC. Dispozițiile art. 194 NCPC se completează cu prevederile generale în materie de cereri adresate instanțelor judecătorești, adică cu prevederile art. 148-152 NCPC. În doctrină s-a reținut că art. 194 NCPC reprezintă dreptul comun în ceea ce privește conținutul cererii de chemare în judecată, astfel încât se va aplica ori de câte ori acest aspect nu este reglementat în mod diferit prin dispoziții speciale.
Potrivit art. 194 NCPC cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă elemente de identificare a părților, numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia și sediul profesional, obiectul cererii și valoarea lui, arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea, arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere și semnătura. La rândul său, art. 196 NCPC prevede că cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părții sau a reprezentantului acesteia este nulă. La cererea de chemare în judecată trebuie anexate toate înscrisurile de care reclamantul înțelege să se servească, în copie certificată pentru conformitate, în exemplare suficiente pentru instanță și comunicare.
Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, potrivit art. 200 NCPC, dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește condițiile prevăzute de art. 194-197 NCPC, iar când constată că nu îndeplinește aceste cerințe, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu mențiunea că, în termen de cel mul 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. În situația în care obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii, potrivit alin. (3) al art. 200 NCPC.
Cererea de chemare în judecată se comunică pârâtului în vederea formulării întâmpinării numai după ce judecătorul constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, potrivit art. 201 NCPC. În situația în care victima faptei de discriminare dorește să beneficieze de daune morale, aceasta trebuie să învestească instanța de judecată cu un capăt de cerere cu acest obiect și să prezinte în motivarea în fapt a acțiunii argumente în susținerea acestei solicitării.
Despăgubirile bănești se acordă în temeiul răspunderii civile delictuale. Cuantumul despăgubirilor morale care se pot acorda victimei faptei de discriminare nu este stabilit prin lege și nici nu există criterii legale pentru determinarea acestora, fiind lăsat la latitudinea instanței. Acesta poate fi diferit de la un caz la altul, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei. La stabilirea cuantumului daunelor morale instanța are în vedere împrejurările în care a fost comisă fapta sau faptele de discriminare, consecințele negative suferite de victimă pe plan psihic, importanța valorii sociale lezate și măsura în care i-a fost afectată cariera profesională, în concret, circumstanțierea gravității faptei.
La rândul său, persoana acuzată că a discriminat trebuie să formuleze în cauză întâmpinare în conformitate cu prevederile art. 205 NCPC și să administreze probe în apărare. Noul Cod de procedură civilă definește întâmpinarea, în cuprinsul art. 205 alin. (1), ca fiind „actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt și în drept, față de cererea de chemare în judecată”, iar la alin (2) al aceluiași articol enumeră elementele pe care trebuie să le cuprindă întâmpinarea, și anume: numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința pârâtului ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul, precum și, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar (dacă reclamantul nu le-a menționat în cererea de chemare în judecată), excepțiile procesuale pe care pârâtul le invocă față de cererea reclamantului, răspunsul la toate pretențiile și motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată, dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere și semnătura. În situația în care pârâtul locuiește în străinătate, se va menționa și domiciliul ales în România, unde urmează a i se comunica actele de procedură.
Nedepunerea întâmpinării în 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, cum prevede legea, atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, afara de cele de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel, potrivit art. 208 NCPC. În doctrină, s-a apreciat că împrejurarea nedepunerii întâmpinării nu echivalează cu recunoașterea de către pârât a pretențiilor deduse judecății prin cererea de chemare în judecată.
În conformitate cu prevederile art. 201 alin. (2), coroborat cu art. 206 NCPC, întâmpinarea se comunică reclamantului, care este obligat să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicarea acesteia. Pârâtul urmează să ia cunoștință de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei. Primul termen de judecată urmează să fie fixat în termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, iar dacă pârâtul nu a depus întâmpinare sau reclamantul nu a comunicat răspuns la întâmpinare, la data expirării termenului corespunzător.
În cazul litigiilor de muncă având ca obiect încălcarea principiului nediscriminării sunt aplicabile prevederile art. 266-275 C. muncii, precum și prevederile art. 208, art. 210 și art. 212-215 din Legea nr. 62/2011, republicată.
În fața instanței de judecată se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice. Judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a C.N.C.D., în calitate de expert legal învestit să dea un aviz de specialitate pe probleme care intră sub incidența obiectului său de activitate.
La cerere, instanța de judecată poate dispune retragerea sau suspendarea de către autoritatea emitentă a autorizației de funcționare a persoanelor juridice care, printr-o acțiune discriminatorie, cauzează un prejudiciu semnificativ sau care, deși cauzează un prejudiciu redus, încalcă în mod repetat prevederile ordonanței [art. 27 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000]. În cazul litigiilor de muncă, hotărârea pronunțată de instanța de fond este supusă apelului. Termenul de apel este de 10 zile de la comunicarea hotărârii. Hotărârea pronunțată de instanță se comunică C.N.C.D.
Organizațiile neguvernamentale care au ca scop protecția drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate și aduce atingere unei comunități sau unui grup de persoane, precum și în cazul în care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, la cererea acesteia, potrivit art. 28 din O.G. nr. 137/2000. Organizațiile sindicale pot apăra drepturile membrilor lor care au fost supuși unei fapte de discriminare de către angajator, în conformitate cu prevederile art. 28 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.
