Sesizarea Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

Termenul în care poate fi sesizat C.N.C.D.

În conformitate cu prevederile art. 20 din O.G. nr. 137/2000 persoana care se consideră discriminată poate sesiza C.N.C.D., în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.

În motivarea Hotărârii nr. 20 din 21 august 2008 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a reținut că „termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 este un termen de procedură, reprezentând intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de sesizare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la săvârșirea unor fapte sau acte de discriminare".

Din interpretarea alin. (1), Colegiul Director al C.N.C.D. a reținut că „legiuitorul a instituit un termen legal, circumscris unui interval determinat de timp, de un an, care începe să curgă de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință petentul de săvârșirea ei, constituind astfel un termen peremptoriu. Plângerea introdusă peste termenul de un an urmând a fi respinsă ca tardivă”.

Tot Colegiul Director al C.N.C.D., în motivarea Hotărârii nr. 423 din 30 iulie 2014, a constatat că, față de obiectul petiției corelativ circumstanțierii faptelor, în speță, alegația săvârșirii faptelor de discriminare este strâns legată de un cumul de acte sau fapte care s-au desfășurat pe parcursul unei perioade determinate de timp. În acest sens, Colegiul a observat că, astfel cum a arătat petenta, retroactiv pentru perioada ianuarie 2005 - decembrie 2008, angajatorul a oferit tichete de masă, însă petenta nu a beneficiat de acest drept, pentru că între anii 2009-2010 a fost în concediu pentru creștere copil. În raport cu aceste observații de fapt, coroborate cu prevederile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, Colegiul Director a reținut că „(1) Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei”. Corelativ circumstanțierii faptelor de discriminare ratione tempore, termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) este un termen de procedură, reprezentând intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de sesizare al C.N.C.D. cu privire la săvârșirea unor fapte sau acte de discriminare. Din interpretarea textului legal, Colegiul Director a reținut că legiuitorul a instituit un termen legal, circumscris unui interval determinat de timp, în speță, de un an de zile, care începe să curgă de la data la care putea să ia cunoștință petentul de săvârșirea faptei, constituind astfel un termen peremptoriu.

Colegiul Director a mai reținut, din susținerile petentei, că aceasta nu mai este angajata spitalului din anul 2010. Acesta a apreciat că este posibil ca petenta să fi luat la cunoștință despre acest fapt imediat după concediul de creștere copil din diferite surse. În acest sens, și față de solicitarea petentei de a obliga angajatorul la acordarea tichetelor retroactiv, Colegiul Director a făcut trimitere la prevederile art. 27 din O.G. nr. 137/2000.

În literatura juridică s-a apreciat că, în mod greșit, C.N.C.D. a calificat termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 ca fiind un termen de procedură și nu ca fiind un termen de decădere sau de prescripție.

În doctrină, termenul procedural a fost definit ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit sau, după caz, este oprit să se săvârșească un anumit act de procedură. Termenele procedurale pot fi calificate în funcție de mai multe criterii. Astfel, în funcție de caracterul lor, termenele sunt imperative, înlăuntrul cărora trebuie îndeplinit un act de procedură (de ex.: termenul în care poate fi exercitată o anumită cale de atac) și prohibitive, înăuntrul cărora nu poate fi săvârșit actul de procedură. În funcție de modul în care sunt stabilite, termenele sunt legale (de ex.: termenul de înmânare a citației), judecătorești, stabilite de instanță în timpul procesului, convenționale, stabilite de părți (de ex.: termenul arbitrajului). În funcție de sancțiunile care intervin în caz de nerespectare, termenele sunt absolute, a căror nerespectare afectează valabilitatea actelor de procedură (de ex.: termenele de exercitare a căilor de atac, termenul de perimare, termenul de depunere a întâmpinării, termenul de recuzare etc.) și relative, care în caz de nerespectare nu afectează valabilitatea actului de procedură.

Legiuitorul a înțeles să stabilească două termene diferite, respectiv un termen de un an în interiorul căruia poate fi sesizat C.N.C.D. și un al doilea termen de trei ani, în care victima unei fapte de discriminare se poate adresa instanței de judecată. Apreciem că, s-ar impune modificarea termenului în care să poată fi sesizat C.N.C.D., în sensul prelungirii acestuia, având în vedere că dreptul de a nu fi supus niciunei fapte de discriminare este un drept fundamental, constituțional.

În ceea ce privește natura juridică a celor două termene, apreciem că atât termenul de un an în care poate fi sesizat C.N.C.D., cât și termenul de trei ani în care poate fi sesizată instanța de judecată sunt termene de prescripție. Susținem aceasta având în vedere prevederile art. 2547 NCC care dispun că, dacă din lege nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție. La rândul său, art. 2500 NCC prevede că dreptul material la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit, iar art. 2502 alin. (2) pct. 1 NCC prevede că acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial este imprescriptibilă, cu excepția cazului în care prin lege se dispune altfel.

Sesizarea C.N.C.D., investigarea și constatarea faptei de discriminare

Potrivit art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000. republicată: „Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi pre-zumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. în fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice".

O analiză a dispozițiilor legale citate mai sus relevă faptul că din cuprinsul sesizării adresate C.N.C.D. trebuie să rezulte data și împrejurările în care a avut loc fapta sau faptele de discriminare, în ce constă fapta sau faptele de discriminare, care este criteriul de discriminare și să fie indicată persoana comparabilă față de care a fost aplicat tratamentul diferențiat. La sesizare trebuie anexate înscrisurile de care partea înțelege să se folosească în dovedirea faptei de discriminare.

După ce au fost sesizați cu o petiție, membrii Colegiului Director al C.N.C.D. verifică mai întâi dacă aceasta a fost introdusă în termenul prevăzut de lege, iar dacă petiția a fost introdusă în termen, procedează la efectuarea propriei investigații, în condiții de contradictorialitate, pentru a stabili dacă aspectele sesizate se circumscriu sau nu noțiunii de discriminare și prin urmare poate stânge mijloace de probă. În acest sens, Colegiul Director al C.N.C.D. dispune măsurile specifice constatării existenței discriminării, cu citarea obligatorie a părților. Neprezentarea părților nu împiedică soluționarea sesizării.

Persoana acuzată că a discriminat, după ce a fost citată, poate la rândul său să depună la C.N.C.D. un document scris în cuprinsul căruia să dezvolte motivele pentru care apreciază că fapta sau faptele sesizate nu se circumscriu noțiunii de discriminare și să administreze probe în apărare.

Ambele părți se pot prezenta la data la care au fost citate în fața Colegiului Director al C.N.C.D., ocazie cu care pot furniza argumente în susținerea petiției și, respectiv, în combaterea acesteia.

În jurisprudența instanței supreme s-a reținut că: „prin modalitatea în care este reglementată procedura de soluționare a sesizărilor adresate Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării se constată că aceasta cuprinde elementele definitorii ale procedurii administrativ-jurisdicționale, hotărârea adoptată având natura unui act administrativ jurisdicțional în sensul art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004”. Prevederile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului nu își găsesc aplicabilitatea în ceea ce privește procedura jurisdicțională din cadrul C.N.C.D.

La rândul său, literatura juridică de specialitate a analizat natura juridică a hotărârii pronunțate de C.N.C.D. și a concluzionat că hotărârea adoptată de Colegiul director al C.N.C.D. este un act administrativ tipic. Astfel, s-a considerat că „activitatea de investigare și de cercetare a sesizării privind săvârșirea unei discriminări, realizată de Colegiul director al Consiliului, nu constituie o activitate de jurisdicție administrativă specială și nici hotărârea adoptată de acest organism nu este un act administrativ jurisdicțional pentru simplul motiv că litigiul respectiv nu are ca obiect soluționarea unui conflict privind un act administrativ, ci este vorba de un litigiu privind aplicarea dispozițiilor legale ale O.G. nr. 137/2000 referitoare la combaterea discriminării.

Deci, cu alte cuvinte, activitatea de jurisdicție administrativă specială și actul administrativ jurisdicțional trebuie să fie precedate de existența unui act administrativ în legătură cu care s-a născut conflictul dedus soluționării unei autorități administrative învestite prin lege organică să realizeze o astfel de activitate.

Or, în cazul C.N.C.D., anterior sesizării nu există un act administrativ în legătură cu care să se fi produs un conflictul, cum se întâmplă în cazul contestațiilor în materia achizițiilor, unde contestația vizează tocmai actele administrative de organizare a licitației sau de atribuire a contractului de achiziție.

Chiar în O.G. nr. 137/2000, la art. 19, se specifică în mod expres că, în soluționarea cazurilor de discriminare, membrii Colegiului director au calitatea de agent constatator care aplică sancțiunile pentru contravențiile stabilite prin prezenta ordonanță, ceea ce susține concluzia că hotărârea adoptată de Colegiul director este un act administrativ tipic de constatare și sancționare a unei/unor contravenții, iar nu un act administrativ jurisdicțional, în sensul Legii contenciosului administrativ".

Într-o altă lucrare de specialitate juridică, s-a susținut că: „în România, putem afirma că, la nivel sectorial, există reglementări cu caracter special care consacră principiul contradictorialității. În acest sens, amintim O.G. nr. 137/2000, republicată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare (art. 20).

Cu alte cuvinte, faptul că principiul contradictorialității apare în reglementarea anterior individualizată nu poate conduce la concluzia că autoritatea competentă în materie - C.N.C.D. - este o autoritate administrativă cu activitate jurisdicțională. Apreciem că este vorba despre o autoritate administrativă autonomă care, prin colegiul director, constată și sancționează faptele contravenționale. Membrii săi au calitatea de agenți constatatori, conform art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000. Calificarea C.N.C.D. sub aspectul naturii sale juridice este dată de ordonanța în discuție, care amintește că este o autoritate publică autonomă aflată sub controlul Parlamentului.

Din toate aceste prevederi anterior indicate, rezultă că C.N.C.D. desfășoară o activitate de soluționare a unor sesizări, în urma cărora aplică sancțiuni contravenționale, în cazul constatării existenței unor discriminări. Altfel spus, el nu desfășoară activitate administrativ jurisdicțională, ci emite acte administrative, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. El nu analizează legalitatea unui act administrativ, așa cum impune definiția dată jurisdicției administrative, respectiv art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea contenciosului administrativ.

De asemenea, trebuie arătat faptul că hotărârea C.N.C.D. prin care se respinge sesizarea unei persoane cu privire la constatarea unei forme de discriminare și aplicarea unei sancțiuni contravenționale este un act administrativ tipic, supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004. În acest sens, putem aminti că art. 20 alin. (9) din ordonanță precizează că hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ".

Procedura de soluționare a petiției care se desfășoară în fața C.N.C.D. nu este identică cu procedura de soluționare a unui litigiu care se desfășoară în fața unei instanțe de judecată, aceasta deoarece membrii colegiului director nu soluționează un litigiu în sensul dreptului comun, aceștia numai stabilesc dacă faptele prezentate spre analiză întrunesc sau nu caracteristicile unei fapte de discriminare. Cu toate acestea, este de observat că procedura de soluționare a petiției în fața C.N.C.D. se desfășoară cu respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare. Această particularitate a procedurii prin care se soluționează o petiție de către Colegiul Director al C.N.C.D. o apropie de procedura contencioasă.

C.N.C.D. dispune de o marjă de apreciere în adoptarea hotărârilor de soluționare a petițiilor pe baza probelor administrate.

„Colegiul Director al C.N.C.D., după ce a fost sesizat cu o petiție, trebuie să analizeze în ce măsură obiectul petiției este de natură să intre sub incidența articolului 2 al O.G. nr. 137/2000, republicată, sub aspectul scopului sau efectului creat, care a dat naștere sau nu unei circumstanțe, concretizate generic în restricție, excludere, deosebire, preferință și care, circumstanțiat la situația petentului, poate să îmbrace forma unui tratament diferit, indus între persoane care se află în situații analoge sau comparabile, datorită unor criterii determinate, și care are ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a altor drepturi recunoscute de lege.

Colegiul Director trebuie să analizeze existența celui de-al doilea element constitutiv al unei fapte de discriminare, existența criteriului de discriminare. Criteriul, în raport cu elementele constitutive ale discriminării, astfel cum este definită în art. 2 din O.G nr. 137/2000, trebuie interpretat în sensul existenței sale care este caracterizat, materializat în fapt și care constituie mobilul principal al actului sau faptului discriminatoriu, care, în situația inexistenței, nu ar determina săvârșirea discriminării. Natura discriminării sub aspectul ei constitutiv decurge din faptul că diferența de tratament este determinată de existența unui criteriu, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit indus și criteriul instituit de lege”.

Potrivit art. 20 alin. (7) și (8) din O.G. nr. 137/2000, hotărârea Colegiului Director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data primirii sesizării, se comunică părților în termen de 30 de zile de la adoptare și produce efecte de la data comunicării. Atât termenul de 90 de zile de soluționare, cât și termenul de 30 de zile de comunicare a hotărârii de la adoptare sunt termene de recomandare, pentru a căror depășiri nu există sancțiuni de ordin procedural. Legiuitorul a înțeles să stabilească un termen de recomandare de 90 de zile pentru soluționarea petiției având în vedere complexitatea demersurilor care trebuie efectuate pentru soluționarea acesteia.

Hotărârea adoptată de Colegiul Director al C.N.C.D. trebuie să cuprindă, potrivit art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, republicată: numele membrilor Colegiului director al C.N.C.D. care au emis-o, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului

Director, opiniile separate ale membrilor Colegiului Director și modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care se poate exercita. Cu alte cuvinte, din actul emis de C.N.C.D. trebuie să rezulte în ce a constat investigarea efectuată și cum s-a ajuns la concluzia de constatare sau de necon-statare a faptei de discriminare.

În motivarea în fapt a hotărârii trebuie să se regăsească analiza în concret a faptelor de discriminare sesizate, având în vedere că C.N.C.D. pronunță o soluție care se fundamentează pe fondul problemei analizate. Hotărârea adoptată poate conține inclusiv o recomandare cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie, în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării. Consiliul poate investiga și din oficiu faptele sau actele de discriminare. Hotărârea Colegiului Director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ potrivit legii, în termen de 15 zile de la comunicare, de către partea nemulțumită de aceasta.

Într-un litigiu având ca obiect contestație împotriva hotărârii pronunțate de Colegiul Director al C.N.C.D în situația în care există o victimă a faptei de discriminare și o persoană acuzată că a discriminat, apreciem că ar trebui să figureze în calitate de părți, pe de o parte, persoana nemulțumită de hotărâre (care poate fi, după caz, ori persoana acuzată că a discriminat, ori persoana care a formulat sesizarea, dacă s-a constatat inexistența unei fapte de discriminare), în calitate de reclamant, iar, pe de altă parte, C.N.C.D. și, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, victima faptei de discriminare sau persoana acuzată că a discriminat, în calitate de pârâți.

În practică, au existat situații în care persoana nemulțumită de hotărârea Colegiului Director al C.N.C.D. a contestat hotărârea la instanța de contencios administrativ numai în contradictoriu cu C.N.C.D., în calitate de emitent al actului contestat. Apreciem că, într-o astfel de situație, se impune punerea în discuția părților, chiar și din oficiu, de către instanță, a introducerii în cauză și a părții care a obținut o hotărâre favorabilă din partea C.N.C.D.

În situația în care C.N.C.D. s-a autosesizat, vor figura în calitate de părți persoana acuzată că a discriminat, în calitate de reclamant, și C.N.C.D., în calitate de pârât.

Hotărârea Colegiului care nu a fost atacată în termen de 15 zile de la comunicare constituie de drept titlu executoriu în ceea ce privește amenda contravențională aplicată. Hotărârea Colegiului Director al C.N.C.D. se supune direct controlului de legalitate pe care îl exercită instanța de contencios administrativ, ceea ce presupune că nu există obligația de a se formula plângere prealabilă la C.N.C.D. conform Legii nr. 554/2004 pentru a-i solicita acestuia să-și revoce hotărârea.

În motivarea deciziei nr. 925 din data de 19 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, a reținut că, în situația în care persoana nemulțumită de hotărârea Colegiului Director depune contestație la C.N.C.D., acesta trebuie să o înainteze instanței de contencios administrativ.

C.N.C.D. nu poate acorda despăgubiri materiale persoanei care a fost victima unei fapte de discriminare. în vederea obținerii de despăgubiri bănești, victima faptei de discriminare trebuie să se adreseze instanței de judecată, ocazie cu care poate să valorifice hotărârea pronunțată de membrii Colegiului Director ai C.N.C.D.

Apreciem că valoarea juridică a hotărârii pronunțate de C.N.C.D. diferă în funcție de circumstanțe. Astfel, constatarea existenței faptei de discriminare dobândește autoritate de lucru judecat atunci când hotărârea Colegiului Director al C.N.C.D. a fost supusă controlului de legalitate la instanța de contencios administrativ și a fost menținută de aceasta. În situația în care instanța de contencios administrativ a admis contestația formulată împotriva hotărârii pronunțate de Colegiul Director al C.N.C.D. și a dispus anularea acesteia, hotărârea nu mai produce efecte din punct de vedere juridic.

Nu se poate face diferență cu privire la constatarea existenței sau inexistenței unei fapte de discriminare între hotărârea care a fost supusă controlului de legalitate și care a fost menținută de instanța de contencios administrativ și hotărârea care a rămas definitivă ca urmare a faptului că nu a fost supusă controlului de legalitate la instanța de contencios administrativ în termenul prevăzut de lege. Această susținere se întemeiază pe considerentul că, odată ce partea acuzată că a discriminat nu a înțeles să uzeze de prevederile legale care îi permiteau să atace hotărârea la instanța de contencios administrativ, se poate presupune în mod rezonabil că aceasta a achiesat la hotărârea pronunțată de Colegiul Director al C.N.C.D.

Într-un litigiu având ca obiect restabilirea situației anterioare discriminării și obligarea la repararea prejudiciului cauzat prin discriminare, hotărârea pronunțată de Colegiul Director al C.N.C.D. constituie un mijloc de probă concludent, pertinent și util de natură a forma convingerea instanței de judecată în sensul existenței faptei de discriminare. Hotărârea pronunțată de Colegiul Director al C.N.C.D. reprezintă din punct de vedere probator o prezumție legală absolută.

Constatarea unei discriminări care rezultă din acte normative

În jurisprudență, s-a statuat că procedura desfășurată în fața C.N.C.D. În baza art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 nu permite constatarea unei discriminări care rezultă din acte normative. Atunci când constată existenta unei discriminări care rezultă din conținutul unor norme legale, rolul C.N.C.D. se rezumă numai la posibilitatea de a formula propuneri de remedieri sau sesizări către organele competente în vederea modificării textelor respective de lege.

Atribuțiile C.N.C.D.

C.N.C.D. este autoritate de stat autonomă, sub controlul Parlamentului României, care își desfășoară activitatea în domeniul discriminării. Acesta are atribuții de prevenire a faptelor de discriminare, de mediere a faptelor de discriminare, de investigare, constatare și sancționare a faptelor de discriminare, de monitorizare a cazurilor de discriminare și acordare de asistență prin explicarea legislației victimelor discriminării.

În ordinea juridică din România, legiuitorul a înțeles să înființeze un organ care să îndeplinească rolul de expert în instrumentarea faptelor de discriminare și care „este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor O.G. nr. 137/2000 în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării.

Potrivit dispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 137/2000, C.N.C.D. Îndeplinește rolul de «garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării», iar art. 19 alin. (1) lit. c), precum și art. 20 în ansamblu reglementează rolul jurisdicțional al Consiliului, care are ca finalitate, așa cum s-a arătat, «înlăturarea faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării».

Etapele procedurii reglementate de O.G. nr. 137/2000

Procedura reglementată de dispozițiile O.G. nr. 137/2000, republicată, presupune parcurgerea a două etape, și anume: prima etapă constă în stabilirea existenței sau inexistenței unei fapte de discriminare, iar a doua etapă, în repunerea victimei faptei de discriminare în situația anterioară și acordarea de despăgubiri bănești.

Apreciem că instanța de judecată trebuie învestită cu un capăt de cerere având ca obiect constatarea existenței unei fapte de discriminare numai în situația în care victima faptei de discriminare nu s-a adresat înainte de sesizarea instanței de judecată C.N.C.D., adică numai în situația în care nu există o hotărâre a Colegiului Director al C.N.C.D. prin care să se fi constatat existența unei fapte de discriminare. Odată emisă o hotărâre de către Colegiul Director al C.N.C.D. prin care s-a constatat, în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare, existența fapte de discriminare, apreciem că litigiul se referă numai la a doua etapă, și anume repunerea în situația anterioară și acordarea de despăgubiri bănești. Aceasta deoarece prima etapă constând în verificarea existenței faptei de discriminare a fost deja efectuată, iar dreptul reclamantului victimă a unei fapte de discriminare de a solicita repunerea în situația anterioară discriminării și acordarea de despăgubiri bănești a fost deja recunoscut, fie printr-o hotărâre judecătorească în situația în care hotărârea C.N.C.D. a fost supusă controlului la instanța de contencios administrativ care a menținut-o, fie printr-un act administrativ emis de o instituție competentă în acest domeniu.

Această soluție se fundamentează pe faptul că verificările privind constatarea existenței sau inexistenței unei fapte de discriminare și stabilirea persoanei vinovate de comiterea unei fapte de discriminare au fost deja efectuate și recunoscute cu putere de adevăr legal. Totodată, apreciem că această soluție se desprinde și din conținutul prevederilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, care dispun că: „persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun”.

Pe de altă parte, instanțele specializate în litigii de muncă și asigurări sociale nu sunt competente material să cenzureze hotărârea Colegiului Director al C.N.C.D. prin care s-a constata existența sau inexistența unei fapte de discriminare, motivat de faptul că legiuitorul a înțeles să stabilească în mod expres și explicit atât instanța competentă material la care poate fi atacată hotărârea emisă de C.N.C.D., cât și termenul în care poate fi atacată în cuprinsul dispozițiilor art. 20 alin. (9) și (10) din O.G. nr. 137/2000.