Domiciliu
| Comentarii |
|
domiciliu, atribut de individualizare în spaţiu a persoanei fizice, concretizat în dreptul personal nepatrimonial ce-i conferă acesteia facultatea de a-şi stabili, potrivit legii, locuinţa permanentă sau principală într-un anume loc, cu referire la care se produc unele consecinţe juridice. D. este un element spaţial de identificare a persoanei fizice, stabilind locul unde se află locuinţa statornică sau principală a acesteia. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 dispune în acest sens că d. persoanei fizice este la adresa la care aceasta declară că are locuinţa principală, iar Decretul nr. 31/1954 (art. 13) prevede că d. unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală. Locuinţa constituie deci criteriul esenţial pentru definirea şi determinarea d. Dar nu orice locuinţă poate fi identificată cu d. persoanei fizice; casa locuită de o persoană este considerată uneori d. acesteia, alteori are altă semnificaţie. Pentru determinarea d. prezintă importan-
ţă numai ceea ce legea numeşte locuinţă principală sau statornică a persoanei fizice. în consecinţă, atunci când o persoană fizică are o singură locuinţă statornică, acea locuinţă va coincide cu d. ei, iar dacă persoana respectivă are mai multe locuinţe statornice, d. va coincide cu locul unde are locuinţa principală. Legea (art. 13 din Decretul nr. 31/1954) consacră principiul potrivit căruia stabilirea d. se face prin libera voinţă a persoanei, aceasta din urmă putându-şi alege locuinţa statornică sau principală acolo unde doreşte. Acest principiu trebuie înţeles şi interpretat în lumina textelor imperative ale actelor normative incidente în domeniu. Pentru ca d. să-şi poată îndeplini rolul de atribut de identificare trebuie să fie corect şi concret determinat. O persoană poate să aibă numai un d. concret, iar nu şi un d. în general. De aceea, reglementarea legală incidenţă în materie nu are în vedere un d. abstract, un aşa-zis d. în general, ci d. concret, pentru determinarea căruia stabileşte drept criteriu locuinţa statornică sau principală a unei persoane. D. nu este un loc oarecare, stabilit în mod arbitrar, ci un anume loc de existenţa căruia legea leagă importante consecinţe juridice şi care se poate stabili numai în condiţiile legii. Astfel, potrivit Legii nr. 21/1991, republicată, cetăţenia română poate fi acordată, la cerere, cetăţeanului străin sau persoanei fără cetăţenie care s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii pe teritoriul statului român de cel puţin opt ani sau, în cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel puţin cinci ani de la data căsătoriei [art. 8 alin. (1) lit. a)]. Aceeaşi lege dispune că părinţii care solicită redobândirea cetăţeniei române hotărăsc şi în privinţa cetăţeniei copiilor lor minori; în situaţia în care aceştia nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând seama de interesele acestuia; în cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia. Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate (deci care îşi schimbă d. din România cu un d. din străinătate) părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară. Importanţa d. este consfinţită şi prin unele dispoziţii normative cuprinse în legea electorală (nr. 373/2004), care dispune, printre altele, că alegătorii pot vota la secţia de votare unde îşi au d. înregistrarea şi evidenţa populaţiei este reglementată în sistemul nostru de drept într-o indisolubilă legătură cu d. sau cu reşedinţa persoanei fizice. De asemenea, activitatea de stare civilă, îndeplinită de organele locale ale administraţiei de stat, pune şi ea în evidenţă, sub anumite aspecte, importanţa d. persoanei fizice. Tot astfel, d. îndeplineşte un rol important ca atribut de identificare a persoanei fizice şi sub aspectul evidenţei militare organizate şi păstrate de centrele militare. în fine, importanţa d. este pusă în lumină şi prin normele juridice care reglementează cazierul judiciar, iar în materia executării datoriilor faţă de buget fiinţează principiul potrivit căruia aducerea la îndeplinire (voluntară sau silită) a obligaţiei de plată a unor asemenea datorii se face de către sau la organul financiar de la d. contribuabilului. Un interes similar prezintă d. şi în domeniul primei valutare aplicabile la vânzarea şi cumpărarea valutelor pentru operaţii necomerciale. Ca atribut de identificare a persoanei, d. prezintă un interes major în raporturile dintre soţi, în raporturile dintre părinţi şi copii, în raporturile de rudenie (filiaţia şi adopţia), precum şi în raporturile decurgând din obligaţia de întreţinere. Totodată, d. este important şi sub aspectul stabilirii competenţei autorităţii tutelare. Articolul 1104 C. civ. stabileşte că plata se face la locul arătat în convenţie. Ori de câte ori părţile contractante nu precizează locul plăţii, plata trebuie să se facă la d. debitorului. D. prezintă importanţă şi în legătură cu oferta reală urmată de consemnaţiune. Astfel, conform art. 1115 pct. 6 C. civ., o asemenea ofertă este valabilă din punct de vedere juridic dacă a fost făcută la locul stabilit pentru plată, iar atunci când acel loc nu s-a determinat printr-o convenţie specială, dacă a fost făcută creditorului în persoană, ori la d. său, ori la d. ales pentru executarea convenţiei. In materia succesorală, d. prezintă importanţă sub multiple aspecte. Astfel, moştenirea se deschide la locul unde defunctul a avut ultimul său d. Ca urmare, procedura succesorală este de competenţa notarului public în a cărui rază teritorială s-a aflat acel d. în cazul decesului unei persoane care nu a avut d. în ţară, este competent notariatul public în circumscripţia căruia se găsesc cele mai importante dintre bunurile acesteia. în raport cu ultimul d. al defunctului, se determină competenţa notarului public şi, totodată, a instanţei judecătoreşti în materie de moştenire, precum şi locul executării silite. D. persoanei fizice prezintă o importanţă deosebită în problema stabilirii competenţei teritoriale a instanţei de judecată, a citării părţilor în procesul civil, precum şi în legătură cu desfăşurarea procedurii de executare silită. Legea penală, ca şi dispoziţiile normative ce reglementează desfăşurarea procesului penal pun, şi ele, în evidenţă importanţa d. persoanei fizice în contextul raporturilor juridice pe care le reglementează. în sinteză, d., ca element de identificare a persoanei fizice, este luat în considerare, practic, de normele juridice incidente în toate sferele vieţii sociale; el relevă importanţă pentru toate categoriile de raporturi juridice, iar această importanţă se manifestă sub diverse aspecte, învederând o semnificaţie multiplă. Fiind în esenţa sa un drept personal nepatrimonial, d. învederează toate caracterele juridice proprii acestei clase de drepturi subiectivate: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, caracter strict personal şi, totodată, universal. Dar d. se distinge totuşi de celelalte drepturi personale nepatrimoniale prin patru elemente de specificitate, şi anume: obligativitate, unicitate, stabilitate şi inviolabilitate [v. şi domiciliu legal; domiciliu voluntar sau de drept comun; domiciliu convenţional].
domiciliu - locul unde o persoană îşi desfăşoară activitatea domestică. în accepţiunea legii penale, prin locuinţă se înţelege nu numai locuinţa propriu-zisă, dar şi dependinţele acesteia, luate într-o accepţiune largă, precum şi locul împrejmuit care ţine de acestea.
De asemenea, în noţiunea de locuinţă intră, pe lângă imobile, şi orice construcţie în care o persoană înţelege să trăiască (de ex., rulotă), precum şi încăperile ocupate în mod trecător (de ex., camera de la hotel). Nu constituie domiciliu în sensul legii penale, locuinţa neocupată sau spaţiile comune ale unui imobil. Pătrunderea fără drept sau refuzul de a părăsi domiciliul unei persoane constituie infracţiunea de violare de domiciliu (art. 192 C. pen.). v. şi violare de domiciliu.
