dovada cu înscrisuri, probă care constă în materializarea unui act juridic pe hârtie (într-un înscris propriu-zis), într-un alt obiect material, ca de exemplu: o scândură, o cărămidă, o înregistrare pe peliculă, pe casetă sau pe o bandă de magnetofon, sau în formă electronică. De regulă, înscrisurile constituie probe preconsti-tuite, întocmindu-se în mod special în scopul de a dovedi ulterior, la nevoie, un raport juridic; actul preconstituit este mai exact şi mai sigur decât memoria fragilă a martorilor şi poate fi conservat mai uşor. Totodată, înscrisul fiind confecţionat în momentul perfectării actului juridic, este mai demn de crezare decât alte probe care se constituie ad-hoc, chiar în timpul procesului. împrejurarea face ca, în mod obişnuit, la înscrisuri să se pună la îndoială în timpul procesului nu conţinutul, ci autenticitatea lor. Forma înscrisului preconstituit este cerută ori de câte ori obiectul actului juridic are o valoare mai mare de 0,025 lei, precum şi pentru actele juridice cu privire la care legea instituie forma ad probationem, indiferent de valoarea obiectului (de exemplu, contractul de locaţiune, depozitul voluntar, tranzacţia, contractul de închiriere a locuinţelor, contractul de sponsorizare). Regula în ce priveşte administrarea d.î. este că reclamantul trebuie să depună înscrisurile de care înţelege să se prevaleze în proces odată cu cererea de chemare în judecată, în atâtea copii câţi pârâţi sunt, precum şi un exemplar pentru instanţă, pe care le certifică pentru exactitate. Legea permite ca iniţial să se depună şi numai un extras dintr-un înscris referitor la pricină, urmând ca instanţa să dispună, dacă va găsi necesar, înfăţişarea ulterioară a înscrisului în întregime. La rândul său, pârâtul are obligaţia să depună, odată cu întâmpinarea sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la prima zi de înfăţişare, toate înscrisurile pe care înţelege să le folosească ca probe în apărare; se vor depune atâtea copii certificate de pe înscrisuri câţi reclamanţi sunt, mai mult un rând de copii pentru instanţă; în cazul în care mai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant sau un reclamant participă la judecată în mai multe calităţi juridice (de exemplu, şi ca tutore), pârâtul va depune la dosar pentru aceste părţi câte o singură copie de pe înscrisurile prezentate în apărare. Atunci când se prezintă înscrisuri redactate într-o limbă străină sau scrise cu litere vechi, partea care le înfăţişează trebuie să depună traduceri sau copii cu litere latine, certificate de ea însăşi. Atunci când partea adversă contestă exactitatea traducerii în limba română sau transcrierii cu litere latine, făcută de partea care a depus înscrisul redactat în limbă străină sau scris cu litere vechi, instanţa poate dispune ca traducerea sau transcrierea să se facă de către un traducător autorizat, situaţie în care primesc aplicare dispoziţiile referitoare la experţi. Partea este obligată fie să depună, în prealabil şedinţei de judecată, originalul înscrisului la grefa instanţei, fie să-i aibă asupra sa la judecată pentru ca instanţa să poată proceda la confruntarea lui cu copia; în caz contrar, instanţa are facultatea să acorde un termen în vederea înfăţişării înscrisului original. Nedepunerea sau neînfă-ţişarea originalului este sancţionată cu înlăturarea copiei dintre mijloacele de probă administrate în cauză. în cazul în care înscrisul se găseşte în posesia părţii potrivnice, iar aceasta nu are interes să-l depună, instanţa va putea ordona înfăţişarea lui, dacă s-a făcut dovada că este deţinut de partea respectivă; cererea de înfăţişare nu poate fi respinsă dacă înscrisul este comun părţilor sau dacă însăşi partea potrivnică s-a referit în judecată la înscris ori dacă, după lege, ea este obligată să înfăţişeze înscrisul; instanţa va respinge cererea de înfăţişare a înscrisului, în întregime sau în parte, în cazurile: 1) când cuprinsul înscrisului priveşte chestiuni cu totul personale; 2) când înfăţişarea înscrisului ar încălca îndatorirea de a păstra secretul; 3) când înfăţişarea ar atrage urmărirea penală împotriva părţii sau a unei alte persoane, ori ar expune-o dispreţului public. Refuzul părţii potrivnice, care deţine înscrisul, de a da curs ordinului de a-l înfăţişa ori ascunderea sau distrugerea înscrisului de către ea îndreptăţeşte instanţa să considere ca dovedite pretenţiile părţii care a cerut înfăţişarea înscrisului, în ce priveşte cuprinsul acelui înscris. Dacă înscrisul se găseşte în păstrarea unei autorităţi sau a altei persoane, instanţa va dispune aducerea lui în termenul fixat în acest scop. Cel care deţine înscrisul este îndreptăţit să refuze aducerea acestuia în cazurile menţionate mai sus. înfăţişarea şi aducerea înscrisului se fac pe cheltuiala părţii care a cerut dovada; suma de plata va fi stabilită prin încheiere irevocabilă. Neprezentarea înscrisului de către cel care îl deţine în termenul fixat în acest scop de instanţă se sancţionează cu amendă judiciară, acesta putând fi obligat şi la plata de despăgubiri pentru paguba cauzată prin amânare. în cazul în care prezentarea înscrisului nu este posibilă, acesta fiind necesar funcţionării serviciului la autoritatea care îl păstrează (de exemplu, o carte funciară, un registru etc.), instanţa va proceda la cercetarea înscrisului original la locul unde acesta se găseşte, cu citarea părţilor, iar dacă înscrisul se găseşte în altă localitate, va recurge la cercetarea lui prin comisie rogatorie, de către instanţa din acea localitate. Cât priveşte cercetarea înscrisurilor de către instanţă în şedinţa de judecată, aceasta diferă în funcţie de natura lor: cele autentice neputând fi combătute decât prin alte înscrisuri sau prin înscrierea în fals, sunt considerate ca făcând dovadă deplină câtă vreme nu au fost astfel combătute; cele sub semnătură privată se prezintă părţii adverse pentru a fi recunoscute de ea la interogatoriu, iar în caz de răspuns afirmativ proba este făcută [sin. proba prin înscrisuri; v. şi verificarea de scripte; înscriere în fals].
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Dovada cu înscrisuri
