drept la acţiune, 1. (în sens procesual) facultatea titularului unui drept subiectiv de a sesiza instanţa de judecată printr-o cerere (întemeiată sau neîntemeiată din punct de vedere juridic), solicitându-i să pronunţe o hotărâre asupra acelei cereri. în această accepţiune, d.a. se înfăţişează ca dreptul de a intenta acţiunea şi, totodată, ca o formă de manifestare a dreptului de petiţionare consacrat prin Constituţie. Uneori, d.a. (în sens procesual) este dependent de îndeplinirea unei condiţii sau proceduri prealabile, fără de care acţiunea nu poate fi primită. Astfel, potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată. De exemplu, art. 720 C. proc. civ. instituie obligativitatea unei concilieri directe în cadrul litigiilor comerciale. Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ individual, trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Aceste prevederi sunt aplicabile şi în ipoteza în care legea specială prevede o procedură administraţiv-jurisdicţională, iar partea nu a optat pentru aceasta. 2. (în sens material) facultatea reclamantului (titularul unui drept subiectiv) de a cere, prin intermediul instanţei de judecată, de la pârât (persoana căreia îi incumbă obligaţia corelativă acelui drept) executarea prestaţiei la care s-a îndatorat. în această accepţiune, d.a. prezintă semnificaţia de drept la satisfacerea ori admiterea acţiunii. Distincţia dintre d.a. în sens procesual şi d.a. în sens material prezintă utilitate practică sub multiple aspecte. Astfel, în cazul în care o instanţă necompetentă îşi declină competenţa, ceea ce se pune în discuţie este numai d.a. în sens procesual: instanţa nu contestă reclamantului d.a. în sens material, ci constată doar că acesta s-a adresat unui organ jurisdicţional necompetent să-i soluţioneze cererea. Dacă, dimpotrivă, instanţa respinge acţiunea, constatând că excepţia de prescripţie este întemeiată, este pus în cauză însuşi d.a. în sens material, în legătură cu care se constată că s-a stins prin efectul prescripţiei; cererea pentru instituirea măsurilor asigurătorii tinde să asigure realizarea d.a. în sens material. Reclamantul poate să renunţe la judecată în condiţiile prevăzute de lege; în acest caz este vizat numai d.a. în sens procesual, cu referire specifică la acţiunea care a fost deja introdusă, reclamantul păstrându-şi dreptul de a formula o nouă acţiune a cărei admitere nu poate fi împiedicată de faptul renunţării la prima acţiune. Dacă însă reclamantul renunţă chiar la dreptul subiectiv dedus judecăţii, el pierde d.a. în sens material; o nouă acţiune cu privire la dreptul la care s-a făcut renunţarea va fi respinsă în fond. în cazul perimării unei acţiuni este afectat numai d.a. (în sens procesual) privind cererea care a format obiectul perimării; reclamantul are posibilitatea să introducă o nouă acţiune şi chiar să obţină admiterea ei, dacă aceasta va fi găsită întemeiată în fond. D.a. în sens procesual este imprescriptibil, în vreme ce d.a. în sens material, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, este supus prescripţiei extinctive.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Drept la acţiune
