Drept constituţional
| Comentarii |
|
drept constituţional,
Definiție
Potrivit „Dictionnaire du droit constitutionnel", dreptul constituţional are două sensuri majore:
a) într-un prim sens, dreptul constituţional desemnează ansamblul regulilor juridice referitoare la instituţiile care stabilesc, transmit sau exercită puterea în stat, sens în care el corespunde perfect noţiunii de constituţie materială;
b) într-un al doilea sens, de disciplină academică, dreptul constituţional reprezintă una dintre ramurile dreptului public. El are ca obiect studiul dreptului care organizează şi reglementează forma politică cea mai avansată din punct de vedere istoric a societăţilor umane, statul. Cu acest titlu, el nu presupune nici libertatea politică, nici democraţia (un regim autoritar posedă, de asemenea, propriul său drept constituţional). Numai în contextul constituţionalismului liberal, apoi liberal-democratic, dreptul constituţional dobândeşte un interes deosebit, căci puterea politică este considerată ca fiind legitimă, adică răspunde unui anumit scop (binele comun) şi se bazează pe consimţământul guvernaţilor.
Dreptul constituţional, ramură a dreptului public, s-a conturat, potrivit opiniei specialiştilor, mult mai târziu decât alte ramuri de drept, precum dreptul civil, dreptul penal, care pot fi regăsite încă din timpul civilizaţiei greco-romane.
începuturile acestei ramuri se situează spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, când au apărut primele constituţii scrise, ceea ce a determinat ca şi noţiunea de drept constituţional să se formeze aproximativ în aceeaşi perioadă, odată cu înfiinţarea primelor catedre de drept constituţional la Ferrara, Italia, în 1797, şi la Paris, în 1843.
Pornindu-se de la afirmaţia că noţiunea dreptului constituţional nu trebuie confundată cu noţiunea de constituţie (o parte a dreptului constituţional - cea mai importantă, de altfel), dreptul constituţional a fost definit ca acea „ramură a dreptului unitar român formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii”.
Ramură a sistemului dreptului, dreptul constituţional este considerat, la rândul lui, un sistem de norme şi instituţii juridice, subsistem al sistemului dreptului şi a fost definit ca „acea ramură a sistemului de drept ce cuprinde ansamblul normelor juridice, reprezentând o unitate închegată şi ierarhizată, norme instituite sau sancţionate prin constituţie şi alte acte normative, având ca obiect raporturile sociale ce iau naştere în procesul exercitării puterii de stat”.
Pe lângă calitatea sa de ramură de drept, dreptul constituţional se conturează ca factor structurant al întregului sistem de drept, deoarece normele din toate celelalte ramuri ale dreptului trebuie să se conformeze normelor din dreptul constituţional, în mod special celor cuprinse în constituţie, care reprezintă izvorul formal principal al acestei ramuri de drept.
în explicarea conceptului de drept constituţional s-a considerat necesar să se plece de la art. 16 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789: „Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are constituţie”. Acest articol, fără a defini dreptul constituţional, subliniază ceea ce trebuie să cuprindă o constituţie şi ar reprezenta o definiţie materială şi istorică a acestuia, definiţie incompletă, deoarece dreptul constituţional cuprinde şi alte norme care au un alt obiect de reglementare decât garantarea drepturilor şi separaţia puterilor.
La definiţia materială, autorul mai sus citat adaugă şi o definiţie formală, care subliniază supremaţia normelor constituţionale, iar prin sinteza criteriului material şi a celui formal, concluzionează că „dreptul constituţional este acela care formulează în principii, organizează în proceduri şi consolidează în instituţii regimul politic al unei ţări, prin norme specifice adoptate de legiuitor”.
în ceea ce ne priveşte, pornind de la constatarea că, de regulă, orice definiţie limitează şi că nu pot fi surprinse caracteristicile dreptului constituţional în exhaustivitatea lor, definim dreptul constituţional ca fiind acea ramură a dreptului public formată din normele juridice care reglementează raporturile sociale ce apar în procesul exercitării puterii de stat, drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi modalităţile de realizare concretă a acestora.
Dreptul constituţional ca știință juridică
Una dintre semnificaţiile noţiunii de drept este şi aceea de ştiinţă juridică, ce are ca obiect de studiu dreptul privit sub aspectul său normativ şi care prezintă particularităţi specifice.
Dreptul constituţional, ramură a dreptului public, are, la rândul său, ca toate celelalte ramuri ale dreptului, propria-i ştiinţă juridică, ce la începuturile sale a avut denumirea de „drept constituţional”, iar ceva mai târziu pe aceea de „drept constituţional şi instituţii politice”. Această „adăugire” s-a făcut pentru prima oară cursurilor de „Drept constituţional” predate în învăţământul superior francez, prin Decretul din 27 martie 1954.
Ca şi ramura dreptului constituţional, apărută, aşa cum am arătat, mai târziu, şi ştiinţa acestei ramuri se conturează, în mod firesc, în perioada modernă, mai exact la sfârşitul secolului al XVIll-lea, odată cu elaborarea primelor constituţii scrise şi cu afirmarea incipientă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Disciplina „drept constituţional” a constituit obiect de studiu pentru prima dată în Italia, la Ferrara, în anul 1797, iar în Franţa a fost înfiinţată prima catedră de drept constituţional la Paris, în anul 1834. Având o altă denumire, şi anume aceea de „drept de stat”, dar cu acelaşi obiect de studiu, dreptul constituţional se răspândeşte şi în alte ţări, precum Austria, Germania, Rusia.
în ţara noastră, primele noţiuni de drept constituţional s-au predat împreună cu cele de drept administrativ, sub titulatura de „drept public”, iar primul curs intitulat „Drept constituţional” apare în anul 1864, sub semnătura lui A. Codrescu, urmat de „Elemente de drept constituţional” al lui Cristofor Suliotis, apărut la Brăila, în 1881.
Urmează publicarea la Facultatea de Drept din laşi a cursului „Drept constituţional” al profesorului Constantin Stere în anul 1910, iar în 1915 a cursului cu aceeaşi denumire al profesorului Constantin Dissescu. Alţi autori, precum Dimitrie Paul Viorean, Paul Negulescu, George Alexianu, C.G. Rarincescu, Anibal Teo-dorescu şi alţii, reprezintă şi astăzi nume de referinţă în doctrina de drept public din ţara noastră.
Locul dreptului constituţional în sistemul de drept
în perioada modernă, în ştiinţa juridică au apărut concepte, noţiuni noi, precum cele de constituţionalism, constituţionalitate, constituţionalizare, care, deşi specifice dreptului constituţional, se regăsesc, datorită semnificaţiei lor, în întregul sistem al dreptului.
Fenomenul constituţionalismului, curent de gândire cu valenţe multiple, filozofice, politice şi juridice, s-a afirmat în perioada iluministă, odată cu apariţia primelor mişcări ce urmăreau limitarea puterii discreţionare a suveranului, mai exact în perioada în care termenul de constituţie începe să dobândească semnificaţia sa modernă, şi anume aceea de „aşezământ fundamental”.
Apărut mai întâi în Europa şi Statele Unite - considerate a fi leagănul dreptului constituţional -, constituţionalismul a avut un mers ascendent, atât sub aspectul conţinutului său, cât şi al ariei de răspândire.
Printre doctrinele care au fundamentat constituţionalismul şi care reprezintă, în acelaşi timp, una dintre trăsăturile sale fundamentale, se află principiul separaţiei puterilor în stat, considerat ca adevărat pilon al constituţionalismului’11. Acest principiu a fost revalorificat recent de fostele ţări socialiste, printre care şi România, în a cărei Constituţie a fost înscris în chiar primul articol, prin adăugarea unui nou alineat în urma revizuirii din anul 2003: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constitutionale”.
Constituţionalismul se mai particularizează prin proclamarea, promovarea, apărarea şi garantarea drepturilor fundamentale inalienabile ale omului, trăsătură care a fost generată de Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789.
Cea de-a treia caracteristică fundamentală a constitutionalismului o constituie definirea şi asimilarea noţiunii de stat de drept, rod al gândirii juridice germano-franceze, regăsită în concepţia anglo-saxonă sub forma lui „rule of law'. Statul de drept reprezintă, pentru toate statele ce au optat pentru un regim democratic şi care l-au înscris în legile lor fundamentale, unul dintre obiectivele lor majore. El figurează şi în Constituţia României, în cuprinsul art. 1 alin. (3).
Amploarea constituţionalismului din perioada modernă a determinat o creştere semnificativă a importanţei dreptului constituţional, care devine treptat un adevărat „factor structurant” al întregului sistem de drept, principala ramură a sa. Această situaţie se explică prin faptul că dreptul constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale, respectiv acele relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, aceste relaţii sociale sunt exprimate de către guvernanţi prin cele mai importante acte normative de reglementare primară, dintre care constituţia ocupă locul principal.
Poziţia preeminentă a normelor dreptului constituţional a determinat necesitatea existentei unei conformităţi a normelor din celelalte ramuri ale dreptului cu cele ale dreptului constituţional, situaţie ce este descrisă în doctrină prin termenul de constituţionalitate. Controlul constituţionalităţii legilor, instituţie juridică cu o evoluţie istorică apreciabilă, inclusiv în ţara noastră, a determinat o dezvoltare superioară a constituţionalismului, prin asigurarea supremaţiei constituţiei şi a legalităţii, ce se afirmă ca imperative atât faţă de cetăţeni, dar, în egală măsură, şi faţă de autorităţile publice.
