Instituție politică
| Comentarii |
|
instituție politică, definiție - din punct de vedere semantic, termenul „instituţie” îşi trage rădăcinile din verbul latin institutio (a întemeia, a ridica, a aşeza cu temei) sau din institutum (obicei, principiu de organizare, aşezământ).
Succesul conceptului modern de „instituţie” este atestat, pe de o parte, de difuziunea termenului în afara gândirii juridice, în gândirea economică, politică, filozofică şi sociologică şi, pe de altă parte, prin apariţia şi răspândirea teoriilor instituţionaliste în domenii disciplinare cât mai vaste. Această largă difuziune a noţiunii de instituţie determină, de altfel, şi ambiguitatea termenului.
Astfel, după cum arată Jean-Louis Bergel, pentru istorici, instituția se referă la descrierea fenomenelor sociale care s-au manifestat şi dezvoltat în trecutul unei societăţi date şi care aparţin în acelaşi timp dreptului şi obiceiurilor; ea studiază clasele sociale, familia, statul, biserica, economia etc., ca expresie a unei epoci şi a evoluţiei unei civilizaţii.
Sociologii, la rândul lor, observă faptele sociale umane în ansamblul lor. Acestora dreptul le apare ca o instituţie socială şi instituţiile desemnează pentru ei grupuri umane organizate după reguli pe care le creează şi pe care le impun membrilor lor pe calea autoritătii.
Pentru jurişti, instituţiile sunt nu corpuri sociale, ci „corpuri de reguli", organizate în jurul unei idei conducătoare, de exemplu, organizarea familiei, a proprietăţii, a statului. Ele sunt necesare pentru coordonarea regulilor de drept şi pentru unitatea ordinii juridice.
Regulile de drept se ordonează între ele, se grupează, se ierarhizează în instituţii pentru a forma ansamblul ordinii juridice. în felul acesta, dreptul este el însuşi o instituţie, aşa cum afirmă J. Dabin: „Instituţia juridică, la singular, ar fi dreptul în întregul său, adică, teoretic, suma şi sinteza instituţiilor juridice particulare ce compun dreptul unei ţări”.
Teoria instituţiilor prezintă o utilitate deosebită. Mai întâi, conceptul de instituţie permite reunirea în jurul unui interes comun şi de aceeaşi inspiraţie a unor reguli dispersate în texte diferite sau coduri, dar care sunt complementare prin finalităţile şi prin spiritul care le animă.
De asemenea, într-o perspectivă globală, recursul la teoria instituţiilor permite a descoperi marile orientări ale dreptului pozitiv, dincolo de diversele ramuri de drept. Pe de altă parte, teoria instituţiilor orientează interpretarea legii şi furnizează legiuitorului liniile directoare pe care el trebuie să le respecte. Tot instituţiile sunt cele care contribuie la elaborarea armonioasă a dreptului.
Studierea instituţiilor politice în cadrul acestei discipline se impune, deoarece dreptul constituţional, subsistem al sistemului juridic, este într-o intercondiţionare reciprocă cu celelalte sisteme ale sistemului social global, îndeosebi cu sistemul politic. Astfel, dreptul constituţional este cel care stabileşte, mai ales în condiţiile statului de drept, coordonatele generale de organizare, funcţionare, precum şi atribuţiile instituţiilor care exercită puterea politică.
Pornind de la afirmaţia că termenul de institutie este circumscris organelor învestite cu autoritatea de a exercita puterea politică şi de la existenţa în doctrină a două sensuri ale conceptului de instituţie (sensul larg de instituţie politică, ce cuprinde statul, organismele de guvernare - parlament, preşedinte de republică sau monarh, guvern, prim-ministru - şi partidele politice, şi sensul restrâns, care se referă la toate elementele enumerate, mai puţin partidele politice), Cristian lonescu optează pentru sensul restrâns al acestui concept.
în argumentarea pe care o aduce, autorul mai sus citat porneşte de la afirmaţia că instituţiile politice se caracterizează, în principal, prin faptul că ele participă nemijlocit la exercitarea propriu-zisă a puterii politice, ceea ce nu se întâmplă, susţine autorul, în cazul partidelor politice (chiar dacă prin Legea nr. 14/2003 ele sunt considerate ca fiind persoane juridice de drept public). Acestea participă la exercitarea puterii în mod nemijlocit, prin intermediul parlamentului sau al guvernului, în cazul partidelor parlamentare sau al partidelor care au reprezentanţi în guvern, şi deloc în cazul partidelor neparlamentare, care influenţează doar opinia publică prin intermediul mas-media.
în ceea ce priveşte instanţele judecătoreşti, acelaşi autor opinează că acestea, deşi, teoretic, ar putea să fie incluse în categoria instituţiilor politice, pentru că exercită nemijlocit puterea judecătorească - parte a puterii politice -, acestea nu sunt instituţii politice, pentru că nu participă efectiv şi permanent la exerciţiul puterii, ci intervin numai atunci când sunt sesizate cu rezolvarea unor litigii rezultate în urma aplicării legilor.
