Trăsăturile normelor de drept constituţional
| Comentarii |
|
trăsăturile normelor de drept constituţional, având ca obiect de reglementare relaţii sociale de o importanţă deosebită, ce apar, după cum s-a menţionat, în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii, normele de drept constituţional cuprinse în constituţie, dar şi în alte acte normative prezintă, în mod firesc, trăsături specifice, care le particularizează şi le diferenţiază de alte norme juridice.
O primă deosebire între normele dreptului constituţional şi cele aparţinând altor ramuri ale dreptului public, precum dreptul administrativ, dreptul financiar etc., care reglementează, şi ele, unele relaţii sociale din domeniul exercitării puterii, este caracterul lor fundamental, deoarece le sunt rezervate cele mai importante relaţii din ansamblul relaţiilor sociale. Astfel, Constituţia, cel mai important izvor formal al dreptului constituţional, dar nu singurul, are dispoziţii constituţionale de principiu, dispoziţii-cadru sau cele de importanţă deosebită, cum ar fi normele referitoare la forma de stat, la organizarea şi funcţionarea parlamentului, a guvernului, a instituţiei şefului statului etc., norme care fac parte din conţinutul propriu-zis al constituţiei.
Din caracterul fundamental al normelor dreptului constituţional decurge, în mod firesc, forţa juridică supremă a acestora, datorată izvoarelor de drept în care sunt cuprinse şi a procedurii de adoptare. în acest sens, în urma revizuirii constituţionale din anul 2003, în cuprinsul art. 1 alin. (5) din Constituţie a fost înscris principiul supremaţiei Constituţiei şi al obligativităţii legii: „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. în felul acesta, supremaţia Constituţiei reprezintă nu numai o obligaţie a cetăţenilor, cum figura înaintea revizuirii, ci un principiu constituţional, determinat de poziţia sa supraordonată în vârful piramidei sistemului juridic.
O problemă ce a preocupat doctrina a fost aceea dacă normele de drept constituţional au, ca toate celelalte norme juridice, o structură trihotomică - ipoteză, dispoziţie şi sancţiune -, având în vedere faptul că unele norme ale dreptului constituţional conţin dispoziţii de principiu, definesc unele instituţii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, la unele dintre ele nu se regăsesc, cel puţin în aparenţă, sancţiuni.
Majoritatea autorilor s-au exprimat în sensul respectării de către normele de drept constituţional a schemei clasice a structurii logico-formale, aducându-se ca argumente faptul că această categorie de norme juridice este complexă, iar sancţiunea prezintă anumite particularităţi, precum specificitatea lor - revocarea unui organ de stat, declararea ca neconstituţional a unui act normativ - şi, de asemenea, faptul că pentru dispoziţiile de maximă generalitate unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuri ale dreptului, cum ar fi dreptul civil, dreptul penal etc.
O altă trăsătură a normelor constituţionale, care rezultă în mod firesc din specificul lor, este faptul că unele dintre ele sunt de aplicaţie directă, ceea ce nu implică o reglementare subsecventă -cazul normei constituţionale care reglementează egalitatea în drepturi a cetăţenilor altele de aplicaţie mijlocită, indirectă, când se impune adoptarea unor acte normative cu forţă juridică inferioară constituţiei şi prin care se creează cadrul juridic de realizare a dispoziţiilor constituţionale. în ceea ce ne priveşte, considerăm că cea mai mare parte a normelor de drept constituţional sunt de aplicaţie indirectă.
