Succesiunea în Croaţia, Canada, Olanda, Spania, Italia, Germania și Marea Britanie

Comentarii

1

succesiunea în Croaţia, Canada, Regatul Olandei, Spania, Italia, Germania și Marea Britanie, I. Introducere. Armonizarea dreptului succesoral este necesară? Dar posibilă? II. Diferite sisteme de drept succesoral III. Concluzii

I. Introducere. Armonizarea dreptului succesoral este necesară? Dar posibilă?

Crearea Comunităţii Economice Europene, acum Uniunea Europeană, în anii 1950 a accelerat în mod semnificativ mişcarea populaţiei între statele europene. Aceasta a cunoscut un nivel spectaculos în ultimele decenii, determinată de internaţionalizarea afacerilor, creşterea afluenţei lumii vestice, extinderea perioadelor de pace, ridicarea progresivă a barierelor, dezvoltarea mijloacelor de transport şi mobilitatea forţei de muncă. Dobândirea unei reşedinţe secundare în străinătate este şi ea un element care determină în mod cert o creştere a numărului succesiunilor cu element de extraneitate.

Pentru un comparatist, dreptul succesoral este o sursă inepuizabilă de studiu, practic neexistând un alt domeniu al dreptului civil în care soluţiile naţionale să prezinte o atât de mare varietate. Explicaţia acestei varietăţi se găseşte în influenta tradiţiilor şi a cutumelor, care şi-a pus amprenta în acest domeniu. Forţa tradiţiei a frânat circulaţia modelelor naţionale dincolo de frontiere, ca şi eforturile de armonizare la nivel internaţional.

Este de menţionat că încă nu există nici o convenţie internaţională de uniformizare a dreptului material al succesiunilor. Chiar în plan european, într-o epocă în care se discută foarte mult despre europenizarea dreptului privat, încă nu există nici un proiect concret în materie succesorală.

Singurele tentative de armonizare au fost întreprinse la nivelul dreptului internaţional privat. Este vorba în principal de câteva convenţii elaborate de Conferinţa de la Haga de drept internaţional privat: Convenţia privind conflictele de legi în materie de formă a dispoziţiilor testamentare, din 5 octombrie 1961 (care a cunoscut un adevărat succes, fiind ratificată de 35 de state), Convenţia din 2 octombrie 1973 privind administrarea internaţională a succesiunilor (ratificată doar de trei state) şi Convenţia din 1 august 1989 privind legea aplicabilă succesiunilor mortis causa (ratificată de un singur stat). De asemeni, se mai pot menţiona: Convenţia europeană de la Basel din 16 mai 1972 privind crearea unui organism pentru înregistrarea testamentelor, Convenţia de la Washington din 26 octombrie 1973 privind unificarea regulilor vizând forma testamentelor internaţionale, încheiată în cadrul UNIDROIT (ratificată de trei state, dar la care au aderat nouă state).

în interiorul Comunităţii Europene, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, la 1 mai 1999, au putut fi prelucrate doar câteva proiecte, la nivel interguvernamental, dată fiind lipsa competenţei în materia justiţiei şi afacerilor interne, ce aparţinea celui de-al treilea pilon. Tratatul de la Amsterdam a inclus dreptul internaţional privat în primul pilon, acela comunitarizat, consacrând în art.61 şi următoarele competenţa Comunităţii de a elabora măsuri de unificare a materiei. Deşi Comisia Europeană şi-a propus planuri ambiţioase, inclusiv în domeniul unificării dreptuiui succesoral, sunt destule voci care - pornind tocmai de la amintita influenţă a tradiţiei şi a cutumelor- se întreabă dacă este într-adevăr necesară această măsură pentru asigurarea unui spaţiu de securitate, libertate şi justiţie.

Unificarea poate viza în principiu atât dreptul material, cât şi dreptul internaţional privat. Scopul unificării dreptului material este realizarea unor norme identice pentru anumite materii, astfel încât indiferent care este instanţa ce are de judecat un caz, vor primi aplicare aceleaşi norme. Dimpotrivă, dreptul internaţional privat recunoaşte existenţa unor deosebiri între normele interne ale diferitelor state, dar procesul de unificare urmăreşte ca indiferent în care stat cauza este dedusă judecăţii, să fie supusă aceluiaşi drept aplicabil.

Astfel cum arătam, proiecte de unificare europeană a dreptului privat există, ele s-au lansat îndeosebi după ce încă în anul 1989 Parlamentul European solicitase elaborarea unor studii în acest scop. întrucât apelul Parlamentului a rămas fără răspuns din partea Comisiei Europene şi a statelor membre, în anul 1994 s-a pus din nou în discuţie problema elaborării unui cod civil european. Practic, Comisia pentru dreptul european al contractelor (cunoscută sub numele de “Comisia Lando”, după numele preşedintelui ei, profesorul danez Ole Lando) a preluat acestă funcţie avută în vedere de Parlamentul european, deşi Comisia este o asociaţie de tip privat activă încă din anii 1980.

Discuţia cu privire la un Cod civil european a căpătat o nouă dimensiune ca urmare a concluziilor Consiliului European de la Tampere din 1999. Potrivit pct.39 al acestor concluzii, în ceea ce priveşte dreptul material trebuie întreprins un studiu cu privire la necesitatea apropierii legislaţiilor statelor membre în materie civilă în vederea eliminării obstacolelor pentru buna desfăşurare a procedurilor civile. Primul pas concret pentru transpunerea acestei recomandări a fost făcut prin Comunicarea Comisiei Europene din 11 iulie 2001 privind dreptul european al contractelor. Pentru a se informa asupra necesităţii de a se lua alte măsuri, mai cuprinzătoare în domeniul amintit, Comisia Europeană a lansat invitaţia către

toate cercurile interesate de cercetători şi practicieni de a-şi exprima opinia. A fost însă în mod explicit menţionat că iniţiativa nu se referă la dreptul familiei şi la dreptul succesoral. Cel de-al doilea pas concret a fost făcut de Planul de acţiune al Comisiei Europene “Un drept european al contractelor coerent”, din 12 februarie 2003, în care Comisia şi-a expus concluziile la luările de poziţie anterioare.

în paralel cu eforturile politice se derulează o serie de proiecte ştiinţifice. Cel mai important este al “Grupului de lucru pentru un Cod civil european”. Acest grup de studiu continuă munca iniţială a Comisiei Lando şi îşi bazează cercetarea pe “Principiile dreptului european al contractelor”, elaborate de aceasta. Spre deosebire de predecesoarea sa, noua comisie şi-a extins cercetările la întregul domeniu al drepturilor reale şi al obligaţiilor. Nici această comisie nu se preocupă însă de dreptul familiei sau de dreptul succesoral.

Un alt proiect important îl reprezintă activitatea “Academiei privatiştilor europeni” de la Pavia. Acest grup de cercetători şi-a prezentat de curând anteproiectul unui Cod civil european. Nici acesta nu include însă referiri la dreptul succesoral sau la dreptul familiei.

Se pare că există cel puţin două explicaţii ale acestei excluderi a celor două domenii din aria de preocupări de unificare a dreptului civil. Mai întâi, art.65 al Tratatului UE, intitulat “Cooperarea judiciară în cauze civile”, vizează în principal norme de drept procesual şi de drept internaţional privat (lit.c), astfel că o activitate mai intensă în scopul armonizării dreptului succesoral ar fi lipsită de temei legal. Totuşi, acesta nu ar fi un argument suficient, de vreme ce nici dreptul contractelor - a cărui unificare este în curs prin proiectele amintite - nu are o bază legală prea clară. O explicaţie credibilă ar fi aceea care trimite la legăturile strânse ale dreptului succesoral cu istoria şi cultura fiecărei ţări, la sensibilităţile juridice şi politice care împiedică de multe ori renunţarea la tradiţie în favoarea unei soluţii novatoare.

De menţionat că Regulamentul Consiliului European nr.44/2001 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială exclude în mod expres succesiunile din domeniul său de aplicare.

Aşadar, în absenta unor reguli uniforme, disparităţile naţionale subzistă, ele fiind la originea unor dificultăţi semnificative în situaţiile cu element de extraneitate, atât pentru persoanele care vor să-şi reglementeze în avans situaţia succesorală, cât şi pentru potenţialii beneficiari, ca şi pentru terţii ,deţinători sau dobânditori ai bunurilor succesorale.

In completarea studiului de drept comparat publicat anterior, cred că - în perspectiva iminentă a adoptării Noului Cod civil în România - poate prezenta interes trecerea în revistă a mai multor sisteme de drept succesoral contemporan, în special a celor care s-au reformat recent. în prealabil, vom reda dispoziţiile din legea română de drept internaţional privat (Legea nr.105/1992) care vizează moştenirea, pentru a servi ca reper în studiul comparativ care urmează, astfel încât să putem trage concluzii cu privire la armonizarea regulilor de

drept internaţional privat, ca un prim pas spre o eventuală armonizare a regulilor de drept substanţial.

Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturile de drept internaţional privat (extras)

Art. 66. - Moştenirea este supusă:

a) în ce priveşte bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naţionale pe care persoana decedată o avea la data morţii;

b) în ce priveşte bunurile imobile şi fondul de comerţ, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat.

Art. 67. - Legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi:

a) momentul deschiderii moştenirii;

b) persoanele cu vocaţie de a moşteni;

c) calităţile cerute pentru a moşteni;

d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;

e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale;

f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul;

g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.

Art. 68. - Testatorul poate supune transmiterea prin moştenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art. 66, fără a avea dreptul să înlăture dispoziţiile ei imperative.

Legea astfel aleasă se aplică situaţiilor prevăzute la art. 67.

întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:

a) legea naţională a testatorului;

b) legea domiciliului acestuia;

c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;

d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;

e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite.

II. Diferite sisteme de drept succesoral

A. Croaţia

1. Generalităţi

Fost stat membru al Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, Croaţia şi-a dobândit independenţa în anul 1991. Până la intrarea în vigoare a noii legi de drept succesoral, la 3 octombrie 2003, materia a fost guvernată de Legea succesiunilor din 1955 adoptată pentru întreaga RSFI şi păstrată de RS Croaţia şi după 1971, când în urma modificării Constituţiei statului federal, materia succesiunilor a fost lăsată la alegerea statelor membre ale federaţiei.

Pe lângă păstrarea principiilor tradiţionale ale transmisiunii succesorale (caracterul universal şi indivizibil, transmisiunea ipso iure de la data deschiderii succesiunii, libertatea opţiunii succesorale), o atenţie deosebită se acordă principiului egalităţii, potrivit cu care toate persoanele fizice (bărbaţi, femei, copii din căsătorie sau din afara căsătoriei) au vocaţie la

moştenire dacă îndeplinesc condiţiile impuse de lege. Sub condiţia reciprocităţii, acest principiu este valabil şi în privinţa moştenirii străinilor. Ca o noutate în privinţa sferei de cuprindere a principiului egalităţii, a fost semnalată includerea partenerilor necăsătoriţi în rândul celor cărora li se recunosc drepturi succesorale. Un alt principiu care guvernează noul drept succesoral croat este acela al limitării titlurilor succesorale, care pot fi reprezentate numai de lege sau de testament.

2. Moştenirea legală

Pentru moştenirea legală, au vocaţie succesorală toţi descendenţii, copilul adoptat şi descendenţii săi, soţul, părinţii, părinţii adoptatori, fraţii şi descendenţii acestora, bunicii şi descendenţii lor, ca şi alţi ascendenţi. în sfera persoanelor cu vocaţie succesorală legală este inclus şi partenerul defunctului, care are aceeaşi poziţie cu cea a soţului supravieţuitor, având dreptul inclusiv la rezerva succesorală. Legea include de asemeni în rândul persoanelor cu vocaţie succesorală legală pe rudele de sânge ale părinţilor adoptatori şi pe rudele adoptatoare ale copilului adoptat. Moştenitorii legali sunt chemaţi în ordinea claselor şi a gradelor de rudenie. Funcţionează de asemeni principiul reprezentării succesorale şi al dreptului de acrescământ. Aparţin clasei / copiii defunctului şi descendenţii lor, copilul adoptat şi descendenţii săi, soţul, respectiv partenerul supravieţuitor. Copiii şi soţul supravieţuitor moştenesc în părţi egale. In această clasă funcţionează reprezentarea succesorală în privinţa descendenţilor de grad mai îndepărtat. în lipsa descendenţilor, este chemată la moştenire clasa a ll-a. Părinţii au dreptul de a culege împreună V2 din moştenire, iar soţul supravieţuitor cealaltă jumătate. în lipsa soţului supravieţuitor, moştenirea este culeasă de părinţii defunctului, în părţi egale. Din clasa a lll-a de moştenitori legali fac parte bunicii defunctului. Jumătate este moştenit de bunicii în linie paternă şi cealaltă jumătate de bunicii în linie maternă, cei proveniţi din aceeaşi linie având drepturi egale. Dacă un bunic a decedat înaintea lui de cuius, prin aplicarea reprezentării, partea ce se cuvenea acestuia este moştenită de copiii, nepoţii, strănepoţii şi alţi descendenţi ai lui. în clasa a IV-a de moştenitori sunt incluşi străbunicii defunctului, a căror vocaţie concretă este condiţionată de inexistenţa moştenitorilor din primele trei clase. Şi în privinţa lor funcţionează principiul împărţirii pe linii.

Rezerva succesorală. Noua lege croată restrânge sfera moştenitorilor rezervatari, în scopul asigurării unei mai largi arii de aplicaţie a principiului libertăţii testamentare. Potrivit art.69(1), sunt rezervatari descendenţii, copiii adoptaţi şi descendenţii acestora, soţul, respectiv concubinul supravieţuitor. Aceştia sunt denumiţi “rezervatari absoluţi”. Tot moştenitori rezervatari sunt şi părinţii defunctului, părinţii adoptatori sau alţi ascendenţi. Aceste persoane sunt calificate ca fiind “rezervatari relativi”, întrucât dreptul lor la rezervă este condiţionat de dovada că nu dispun de mijloace financiare suficiente pentru întreţinere. Toate aceste persoane sunt îndreptăţite la rezerva succesorală dacă au vocaţie legală

concretă şi testatorul nu le-a exclus în mod expres de la rezervă. Cu privire la cuantumul rezervei, acesta diferă după cum este vorba de rezervatarii absoluţi (au dreptul la jumătate din cota legală) sau de rezervatarii relativi (au dreptul la 1/3 din cota lor legală). Potrivit legii, rezerva nu se acordă din oficiu, ci numai la cererea moştenitorului rezervatar, acţiunea în reducţiunea liberalităţilor fiind prescriptibilă în termen de 3 ani de la deschiderea succesiunii.

3. Moştenirea testamentară

Moştenirea testamentară este guvernată de principiul libertăţii de a testa, limitat numai de instituţia rezervei succesorale. Poate testa orice persoană care a împlinit 16 ani şi este în deplinătatea facultăţilor mintale. Pentru validitatea testamentului se cer întrunite cerinţele de formă anume prescrise de lege, iar consimţământul trebuie să fi fost neviciat. Există două categorii de testamente: testamente private şi testamente publice. în prima categorie sunt incluse: testamentul olograf şi testamentul în faţa martorilor. Testamentul olograf este acela care este personal scris şi semnat de testator. în cazul testamentului cu martori, se cere doar condiţia ca testatorul să fie în stare să citească înscrisul (indiferent cine l-a redactat) şi să-l semneze, alături de doi martori, care atestă simultan că exprimă voinţa testatorului, manifestată în faţa lor. Testamentul public este redactat pentru testator de aşa-numitele persoane împuternicite de lege, care pot fi: judecătorul de la judecătorie, grefierul cu studii superioare (Rechtspfleger), notarul public sau reprezentanţa diplomatică ori consulară a ţării în străinătate. Corespunzător Convenţiei privind unificarea formelor testamentelor internaţionale din 1973 este reglementat şi testamentul internaţional, a cărui validitate nu este afectată de locul întocmirii sale, de locul unde se găsesc bunurile succesorale sau de cetăţenia ori domiciliul defunctului. Acest testament trebuie redactat în scris, dar nu se cere nici scrierea personală de către testator, nici semnarea de către el, ci doar întocmirea în faţa a doi martori de către o persoană împuternicită de lege. Este reglementată de asemeni posibilitatea revocării testamentului, până în ultima clipă, fie expres, fie tacit. Ca o noutate, dacă după întocmirea testamentului în favoarea soţului supravieţuitor, căsătoria este desfăcută irevocabil prin divorţ, se prezumă că a operat revocarea testamentului.

Registrul testamentelor. Nou înfiinţat prin legea din 2003, registrul electronic al testamentelor se păstrează la Camera notarilor publici cu sediul în Zagreb şi până la deschiderea succesiunii, nimeni - cu excepţia testatorului sau a unui împuternicit special al acestuia - nu îl poate consulta. Legea precizează că înscrierea în aceste registre nu constituie o condiţie de validitate a testamentelor. Se estimează însă că va contribui la accelerarea procedurii succesorale, instanţa competentă cu dezbaterea succesiunii fiind obligată să solicite date cu privire la testamentele pe care o persoană decedată le-a întocmit în timpul vieţii.

4. Contractele pentru cauză de moarte

în dreptul croat unele contracte, cum ar fi cel privind o succesiune viitoare, sunt nule. Este nul contractul prin care o parte lasă celeilalte părţi sau unui terţ întrega sa avere sau o parte din patrimoniu, după cum nul este şi contractul prin care o parte înstrăinează un drept succesoral pe care speră să-l dobândească în viitor. Noua lege permite însă încheierea unui partaj de ascendent, a cărui validitate este condiţionată de acordul tuturor copiilor şi/sau al altor descendenţi.

Mai este cunoscut şi contractul de întreţinere pe viaţă, potrivit cu care o parte se obligă să o întreţină pe cealaltă până la sfârşitul vieţii acesteia, în schimbul transferului patrimoniului sau a unei părţi din patrimoniu către debitorul întreţinerii, la data deschiderii succesiunii creditorului întreţinerii. Art.134(2) din Legea succesorală permite şi încheierea unui contract de renunţare la succesiune din partea descendenţilor sau a soţului supravieţuitor. Pentru validitatea acestor contracte, legea impune anumite cerinţe de formă, de regulă act autentic notarial sau cel puţin legalizat de un notar public.

5. Competenţa notarilor publici în procedura succesorală

Procedura necontencioasă succesorală a fost recunoscută prin noua lege a fi şi de competenţa notarilor publici, care acţionează ca împuterniciţi ai instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului. Instanţa încredinţează cauzele succesorale în mod echilibrat, după numele de familie al notarului public. încheierea pronunţată de notarul public poate fi atacată în instanţă.

B. Canada- Quebec

1. Generalităţi

Canada este o federaţie care cuprinde zece provincii şi trei teritorii. Cele mai multe domenii de drept privat (inclusiv dreptul succesoral) care în Constituţia canadiană sunt desemnate sub titlul “Property and Civil Rights” sunt de competenţa exclusivă a parlamentelor provinciale. Provincia Quebec este singura care are un sistem de drept civil, derivat din Codul civil francez. Totuşi, importante instituţii din sistemul de common law, aplicabil în restul Canadei, au fost încorporate de-a lungul anilor în sistemul din Quebec, cum ar fi de pildă conceptul de trust, astăzi integrat în Codul civil din Quebec. Acest Cod civil a fost adoptat la 18 decembrie 1991 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie1994.

2. Moştenirea legală

în cazul în care de cuius nu a întocmit testament sau toţi legatarii desemnaţi predecedaseră, Codul civil prevede care sunt clasele de moştenitori şi cotele ce li se cuvin din moştenire. Astfel, dacă există descendenţi şi soţ supravieţuitor, acesta din urmă culege 1/3, iar copiii 2/3. în lipsa soţului supravieţuitor, întreaga moştenire este culeasă de descendenţi. între aceştia funcţionează principiul proximităţii gradului de rudenie, al împărţirii pe capete şi apoi al reprezentării succesorale. Nu se face distincţie după cum copiii sunt din afara căsătoriei, adulterini sau adoptaţi. în absenţa descendenţilor, sunt chemaţi la moştenire ascendenţii privilegiaţi (tatăl şi mama) ca şi colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile) defunctului şi descendenţii lor de gradul întâi. In concurs cu soţul supravieţuitor, ascendenţii privilegiaţi culeg 1/3 din moştenire. în concurs cu colateralii privilegiaţi, soţul supravieţuitor are dreptul la 2/3 din moştenire. Dacă nu există descendenţi sau soţ supravieţuitor, ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi au drepturi egale asupra moştenirii. în lipsa descendenţilor, a ascendenţilor privilegiaţi sau a colateralilor privilegiaţi, soţul supravieţuitor culege întreaga masă succesorală.

Rezultă că există mai multe clase de moştenitori: prima include pe descendenţi şi pe soţul supravieţuitor; a doua pe soţul supravieţuitor, pe ascendenţii privilegiaţi şi pe colateralii privilegiaţi. Cea de-a treia clasă prezintă relevanţă numai în absenţa soţului supravieţuitor, a descendenţilor, a ascendenţilor privilegiaţi sau a colateralilor privilegiaţi. Aici sunt incluşi ascendenţii ordinari (alţi ascendenţi decât tatăl şi mama) şi colateralii ordinari (alţi colaterali în afară de fraţi, surori, nepoţi şi nepoate de gradul întâi).

Dacă nu există nici o persoană aparţinând celor trei clase sau toţi au renuntat la moştenire, statul culege moştenirea vacantă a bunurilor situate în Quebec. Această regulă derivă din Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă succesiunilor şi permite ca bunurile lăsate în afara teritoriului acestui stat să fie culese de statul străin. In afară de această situaţie, nu există diferenţe între bunurile mobile şi bunurile imobile, legea nu face distincţie nici după originea bunurilor, conform principiului unităţii patrimoniului.

3. Testamentele

Pentru validitatea testamentului, legea cere încheierea lui în formă scrisă. Codul civil din Quebec reglementează trei tipuri de testamente. Sancţiunea nerespectării formelor prescrise de lege pentru fiecare tip este nulitatea absolută; se admite însă aplicarea principiului conversiunii.

Testamentul notarial este întocmit în prezenţa unuia sau a doi martori, în faţa notarului. Data şi locul întocmirii trebuie să figureze în cuprinsul testamentului, notarul fiind obligat să verifice identitatea testatorului şi să-i citească acestuia testamentul înainte de a i-l da spre semnare.

Testamentul olograf trebuie scris în întregime şi semnat de testator, fără folosirea vreunui mijloc mecanic.

Testamentul cu martori poate fi scris de testator sau de o terţă persoană. După semnarea lui, testatorul declară în prezenţa a doi martori majori că documentul pe care l-a semnat reprezintă testamentul său, fără a fi ţinut să divulge conţinutul acestuia. Semnează la sfârşit sau, dacă semnase deja, recunoaşte semnătura. Legea permite de asemeni desemnarea unei terţe persoane să semneze în locul testatorului, dar în prezenţa acestuia şi potrivit instrucţiunilor sale. Cei doi martori prezenţi semnează şi ei.

Testamentele pot fi amendate sau clarificate printr-un codicil, care trebuie să îmbrace una din cele trei forme menţionate, fără a exista cerinţa simetriei în raport cu testamentul iniţial.

Cu privire la efectul căsătoriei ulterioare asupra testamentul întocmit, în dreptul din Quebec nu se produce automat revocarea testamentului, ci poate avea ca efect numai restrângerea efectelor acestuia în condiţiile recunoaşterii anumitor drepturi ale soţului supravieţuitor.

Este de menţionat însă că testamentul întocmit în favoarea unui soţ de care ulterior testatorul a divorţat se consideră revocat de drept, dacă nu există o clauză contrară expresă. Revocarea legatului în aceste condiţii se întinde şi asupra eventualei desemnări a soţului ca executor testamentar.

Cu privire la modurile de revocare a testamentului, aceasta poate fi expresă (prin întocmirea unui alt testament, indiferent de formă, din care rezultă neechivoc schimbarea intenţiei) sau tacită (rezultând din întocmirea unui alt testament ale cărui dispoziţii sunt contrare sau din înstrăinarea sau distrugerea bunului legat). Codul civil prevede în mod expres că revocarea unei revocări anterioare nu reînvie testamentul iniţial, dacă o asemenea posibilitate nu rezultă expres din voinţa testatorului sau din circumstanţe.

Ineficacitatea legatelor. O cauză de invaliditate a testamentului poate fi atingerea gravă adusă persoanei sau bunurilor, determinată de violenţă, eroare sau fraudă. Şi nerespectarea condiţiilor de formă poate atrage nulitatea testamentului. Dacă s-a dovedit existenţa viciilor

de consimţământ, întregul testament este anulabil. Art.626 din Codul civil prevede că un succesor are dreptul de a i se recunoaşte drepturile în interval de 10 ani de la deschiderea succesiunii.

4. Libertatea de a testa (problema rezervei)

De la principiul libertăţii de a dispune de proprietatea sa pentru cauză de moarte există două excepţii, în cazul în care defunctul lasă soţ supravieţuitor şi/sau descendenţi.

în primul rând, odată cu moartea unuia din soţi încetează “patrimoniul familiar, care include bunurile dobândite în timpul căsătoriei. Soţul supravieţuitor are dreptul la 50% din valoarea patrimoniului familial ce aparţinuse soţului decedat. In mod corespunzător, moştenitorii defunctului pot pretinde de la soţul supravieţuitor 50% din valoarea patrimoniului familial pe care acesta l-a dobândit. Prin compensare, obligaţiile reciproce se vor stinge, eventual cu plata unei sulte. Acţiunea rezultând din încetarea patrimoniului familial poate fi pornită şi de creditorii defunctului (de pildă, dacă succesiunea este insolvabilă) sau de creditorii soţului supravieţuitor.

în al doilea rând, toţi creditorii unor obligaţii de întreţinere de care era ţinut defunctul (soţul supravieţuitor, fostul soţ, copiii, după caz părinţii) au dreptul ca în termen de şase luni de la deschiderea succesiunii să pretindă ca din moştenire să ii se plătească în continuare întreţinerea. Acest drept există chiar dacă reclamantul este moştenitor şi chiar dacă anterior decesului nu pretinsese plata întreţinerii. Legea determină care este suma pe care o poate obţine fiecare din aceşti creditori (de pildă, pentru soţul divorţat, contravaloarea a 12 luni de întreţinere, pentru părinţi, contravaloarea a şase luni de întreţinere), fără ca în nici un caz să depăşească 10% din valoarea masei de împărţit. In privinţa contribuţiei datorate soţului supravieţuitor sau unui copil, ea se determină în funcţie de nevoile lor, de starea de dependenţă în care erau faţă de defunct. In orice caz, nu poate depăşi diferenţa între jumătate din cota pe care o puteau pretinde ca moştenitori legali şi ceea ce primesc în prezent. In jurisprudenţă s-a decis că este nulă, contravenind ordinii publice, clauza testamentară prin care legatele în favoarea acestor persoane erau condiţionate de renunţarea lor la drepturile de întreţinere post mortem.

Legea interzice pactele asupra succesiunilor viitoare, chiar dacă ar exista consimţământul persoanei despre a cărei moştenire este vorba. In practică, s-a recunoscut însă, prin excepţie, valabilă o asemenea clauză inclusă în contractele de societate pe acţiuni.

în general, donaţiile mortis causa sunt permise numai dacă sunt încheiate între soţi şi fac parte din contractul pre-nupţial.

5. Capacitatea

Capacitatea testatorului este analizată în raport cu data întocmirii testamentului, nefiind relevantă intervenirea incapacităţii ulterior acestui moment. Testamentul întocmit de un minor este nul, chiar dacă testatorul decedează după data întocmirii testamentului. Dacă reprezentanţii legali ai minorului nu au întocmit un testament valid în numele şi pentru acesta, succesiunea lăsată de minor se va deferi potrivit legii. In privinţa majorilor a căror stare mintală este alterată, validitatea testamentului depinde de severitatea acestei afectări a discernământului.

Cu privire la capacitatea martorilor (a căror prezenţă este necesară pentru validitatea unor testamente), aceştia trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu (18 ani), testamentul fiind nul în privinţa legatului făcut în favoarea unui martor la întocmirea acestuia.

Pentru a moşteni, legatarul trebuie să existe la data deschiderii succesiunii, fiind asimilaţi copiii concepuţi dar nenăscuţi, cu condiţia de a se naşte vii şi viabili.

Absentul este prezumat a fi în viaţă timp de şapte ani de la dispariţia sa. Moştenirea ce i se cuvine va fi culeasă în numele său de reprezentantul legal. Hotărârea declarativă de moarte se poate pronunţa după şapte ani de la dispariţie, iar moştenirea va reveni erezilor dispărutului.

în privinţa persoanelor juridice înregistrate în Canada nu există restricţii semnificative privind dobândirea prin donaţie sau testament.

Sunt incapabili de a moşteni (ab infestatsau prin testament) cei condamnaţi pentru omor sau tentativă de omor împotriva lui de cuius, ca şi persoanele decăzute din drepturile părinteşti faţă de copiii lor. Există şi posibilitatea declarării, prin hotărâre judecătorească, a nedemnităţii şi a altor persoane de a culege o moştenire.

Comorienţii. Atât pentru moştenirea legală, cât şi pentru moştenirea testamentară, legea prevede prezumţia morţii concomitente: dacă două persoane au murit şi este imposibil de stabilit că una a supravieţuit celeilalte, se prezumă că au murit deodată, dacă cel puţin una avea vocaţie la succesiunea celeilalte.

6. Autoritatea emitentă a certificatului de moştenitor

Testamentele olografe şi cele făcute în prezenţa martorilor trebuie confirmate prin decizie judecătorească înainte de distribuirea bunurilor. Toţi legatarii universali trebuie să se prezinte în faţa instanţei pentru a-şi susţine pretenţiile. Dispoziţia luată de instanţă certifică doar validitatea testamentului, iar la cerere, se pot elibera copii certificate de pe această decizie, persoanelor interesate.

7. Administrarea succesiunilor

în Quebec, persoanele responsabile cu administrarea succesiuniilor se numesc lichidatori. Ei au rolul de a-i identifica şi convoca pe moştenitori, de a determina cuprinsul masei succesorale, de a plăti datoriile succesiunii (incluzând pe cele descrise la pct.4 supra) , de a executa legatele particulare, de a da socoteală şi de a preda excedentul moştenitorilor. Orice persoană capabilă poate exercita funcţia de lichidator. Si societăţile de trust autorizate de lege pot avea această calitate. De regulă, lichidatorul este desemnat de testator în cuprinsul testamentului. Inventarul bunurilor din masa succesorală, întocmit de lichidator, trebuie trecut într-un registru public, cu referire la numele defunctului, astfel ca fiecare persoană interesată să-l poată consulta. Inventarul se întocmeşte fie în forma unui act notarial, fie ca înscris sub semnătură privată, în prezenţa a doi martori.

Creditorii succesiunii sunt plătiţi primii, înaintea legatarilor cu titlu particular şi înaintea soţului care pretinde drepturile derivând din dizolvarea patrimoniului familial. In cazul în care testatorul nu desemnase un lichidator sau succesiunea este legală, administrarea moştenirii revine moştenitroilor care prin vot majoritar vor desemna un lichidator.

8. Legea şi procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de

extraneitate

Potrivit art.3153 din Codul civil, instanţa din Quebec este competentă dacă locul deschiderii succesiunii (locul decesului) se găseşte în aceasta ţară, dacă defunctul avea domiciliul în Quebec sau alesese legea acestei ţări pentru a fi aplicabilă.

Instanţa naţională va aplica diferite legi , după cum este vorba despre bunuri mobile (legea de la ultimul domiciliu al defunctului) sau imobile (legea de la locul situaţiunii bunurilor).

De asemeni, dacă prin testament fusese aleasă o lege străină, instanţa va aplica acea lege.

Codul prevede o excepţie de la libertatea alegerii legii aplicabile succesiunii, dacă acea desemnare ar înlătura pe soţul supravieţuitor sau pe copii de la drepturile asupra moştenirii. In plus, desemnarea va fi de asemenea lipsită de efecte dacă afectează reguli succesorale cărora le sunt supuse anumite bunuri, prevăzute în legea unde sunt situate, pentru motive care ţin de destinaţia lor economică, familială sau socială.

De regulă, hotărârile pronunţate în străinătate sunt recunoscute în Quebec, fără a fi examinat fondul soluţiei sau motivarea, cu excepţia celor pronunţate cu încălcarea competenţei sau a celor care nu sunt irevocabile sau executorii. Dacă o instanţă străină, competentă potrivit legii de drept internaţional privat din Quebec, fusese deja investită, potrivit principiului litispendenţei, instanţa din Quebec îşi va declina competenţa.

în cazul în care defunctul a domiciliat în Quebec înaintea decesului, instanta din această ţară este competentă, chiar dacă nu au rămas bunuri pe acest teritoriu. Ultimul domiciliu al defunctului determină de regulă competenţa cu privire la bunurile mobile.

Ca atare, se poate afirma că în dreptul internaţional privat din Quebec nu este acceptat principiul caracterului unitar al transmisiunii succesorale.

Cu privire la forma testamentelor, se admite că acestea pot fi întocmite, în afară de cele trei tipuri amintite, în forma prevăzută de legea domiciliului sau cetăţeniei testatorului, fie la data actului, fie la data decesului.

Deşi Convenţia de la Haga privind conflictele de legi asupra formei testamentelor nu este aplicabilă în Quebec, multe dispoziţii din Codul civil sunt inspirate din această convenţie (de pildă, art.3109 privind forma actelor judiciare se bazează pe art.1 din Convenţia de la Haga).

Pentru examinarea validităţii formale a unui testament, factorii determinanţi sunt domiciliul şi cetăţenia testatorului. Intre acestea, prevalează de regulă principiul domiciliului. El este determinat de instanţă în funcţie de fapte relevante, cum ar fi prezenţa fizică frecventă, familia, serviciul, relaţiile sociale etc.

Dacă nu este posibilă determinarea cu exactitate a domiciliului, persoana este prezumată că a avut domiciliul acolo unde avea reşedinţa.

în privinţa taxelor, în provincia Quebec nu există o taxă succesorală în sine, dar se consideră ca şi când ar fi înstrăinat întrega avere şi se aplică o taxă pe valoarea adăugată, de care este scutit, până la propriul deces, numai soţul supravieţuitor.

O persoană nerezidentă care a dobândit o proprietate supusă impozitării în Quebec înainte de decesul său va fi considerată că a înstrăinat pe piaţă liberă bunul (dispoziţia vizează mai ales proprietăţile situate în Quebec şi acţiunile la societăţi private canadiene).

C. Regatul Olandei

1. Generalităţi

De la 1 ianuarie 2003 în Olanda este în vigoare cartea a IV-a a noului Cod civil, care reglementează dreptul succesoral. Proiectul noii legi datează din 1954 şi s-a urmărit în principal îmbunătăţirea situaţiei soţului supravieţuitor, care pe cât posibil trebuie să-şi menţină acelaşi standard de viaţă.

întrucât în această ţară este cunoscut conceptul de parteneriat înregistrat, care vizează inclusiv parteneri de acelaşi sex, trebuie menţionat de la început că legea recunoaşte partenerului supravieţuitor aceleaşi drepturi ca ale soţului supravieţuitor.

2. Moştenirea legală

Potrivit legii, există patru clase de moştenitori legali, care sunt chemate în ordine la moştenire. In clasa I sunt incluşi soţul (nedespărţit în fapt) sau partenerul înregistrat al defunctului, precum şi copiii acestuia.

Copiii născuţi dintr-un parteneriat înregistrat sunt îndreptăţiţi să moştenească numai dacă sunt recunoscuţi. Dacă unei femei dintr-un parteneriat înregistrat de acelaşi sex i se naşte un copil, acesta poate moşteni de la partenera mamei numai pe cale testamentară. Clasa a Il-a de moştenitori legali include pe părinţii şi fraţii defunctului, clasa a lll-a pe bunici şi clasa a IV-a pe străbunici.

Comunitatea de bunuri a soţilor. Regimul matrimonial legal este cel al comunităţii de bunuri, potrivit cu care toate bunurile soţului şi soţiei aflate în proprietatea lor fie la data încheierii căsătoriei fie dobândite pe parcursul acesteia devin bunuri comune. Ambii soţi au dreptul la toate bunurile din comunitate, cu excepţia unora de uz foarte personal. Când comunitatea de bunuri încetează prin moartea unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor devine proprietar exclusiv pe jumătate din bunuri, numai cealaltă jumătate urmând a fi împărţită între moştenitori.

între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad moştenirea se împarte egal, cu excepţia fraţilor sau a surorilor care provin din părinţi diferiţi. Dreptul olandez cunoaşte şi instituţia reprezentării succesorale (până la gradul al şaselea) şi pe cea a sezinei.

Dacă în termen de 20 de ani de la deschiderea succesiunii aceasta nu este acceptată de vreun moştenitor legal sau testamentar, statul o va culege ca succesiune vacantă.

Moştenirea poate fi acceptată pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar.

3. Testamentul

Toate testamentele trebuie să îmbrace forma scrisă. Codul civil olandez recunoaşte următoarele tipuri de testamente: testamentul autentic (încheiat în faţa notarului public, trebuie semnat de testator); testamentul depozitat la un notar public (trebuie semnat de testator pe fiecare pagină, numerotată, dacă nu este scris în întregime personal şi se încredinţează spre păstrare notarului, care întocmeşte un act semnat de el şi de testator, care atestă că documentul încredinţat reprezintă ultima sa voinţă); testamentul excepţional întocmit de ofiţerii din armată în caz de război; codicilul (scris în întregime, datat şi semnat de testator). Prin codicil poate fi doar desemnat un executor, pot fi atribuite legate cu titlu particular privind garderoba, bijuteriile, mobila sau pot fi exprimate dorinţe cu privire la funerarii sau folosirea corpului în scopuri medicale după moarte.

Toţi notarii publici în faţa cărora s-a întocmit sau cărora li s-a încredintat un testament au obligaţia să înştiinţeze Registrul Central al Testamentelor care se găseşte la Haga. Testamentele excepţionale se transmit de asemeni la acest Registru, în formă închisă.

Revocarea expresă a unui testament se poate face în aceeaşi formă în care a fost întocmit sau în formă notarială, în timp ce revocarea tacită poate interveni prin redactarea ulterioară a unui testament ce conţine dispoziţii contrare. Testamentul depozitat se consideră revocat dacă notarul îl restituie deponentului, iar codicilul poate fi revocat prin distrugerea sa._

în Olanda, căsătoria ulterioară nu revocă în mod automat un testament anterior întocmit.

Nulitatea testamentului. Există numeroase clauze care pot determina ineficacitatea unui testament. Potrivit art.4:44 C.civ., un testament este nul total sau parţial dacă contravine ordinii publice sau bunelor moravuri. Tot nul este testamentul întocmit de o persoană care are mai puţin de 16 ani sau care nu este în deplinătatea facultăţilor mintale. Este anulabil testamentul întocmit sub ameninţarea violenţei sau profitând de împrejurări. De asemeni,

testamentul afectat de o condiţie imposibilă este nul. Afectat de nulitate este testamentul care este întocmit cu nerespectarea condiţiilor de formă.

4. Libertatea de a testa

Deşi reprezintă un principiu de bază al dreptului succesoral, în Olanda libertatea de a testa nu este nelimitată. Copiii defunctului au dreptul la rezerva succesorală (legitieme porţie), potrivit art.4:63 C.civil, rezerva unui copil fiind de /2 din cota sa legală.

în schimb, soţul supravieţuitor nu beneficiază de rezervă.

în vederea calculării rezervei succesorale, se adaugă la valoarea bunurilor lăsate valoarea donaţiilor încheiate de de cuius în timpul vieţii, dacă nu s-a dispus altfel, prin donaţie sau testament.

Legea olandeză interzice testamentul conjunctiv şi contractele privind succesiunile viitoare, cu excepţia dispoziţiilor din convenţia matrimonială.

în cazul în care defunctul a lăsat soţ supravieţuitor şi copii, se aplică aşa-numită împărţeală parentală (art.4:13 C.civil). Potrivit acestei reguli, soţul supravieţuitor primeşte titlu de proprietate asupra bunurilor şi are obligaţia de a plăti datoriile succesiunii.

Copiii, ca moştenitori, dobândesc un drept de creanţă împotriva soţului supravieţuitor, corespunzător contravalorii în bani a cotei lor. Această creanţă este exigibilă numai dacă soţul supravieţuitor este declarat insolvabil, dacă încetează din viaţă sau o asemenea clauză a fost prevăzută în testamentul lui de cujus.

în anumite cazuri (cum ar fi intenţia soţului supravieţuitor de a se recăsători) copilul are dreptul de a pretinde în natură cota care i se cuvine.

5. Capacitatea

Orice persoană în deplinătatea facultăţilor mintale şi care are mai mult de 16 ani poate întocmi un testament. în privinţa beneficiarilor, aceştia trebuie să fie în viaţă la data deschiderii succesiunii, copilul conceput fiind considerat născut. Persoanele care au murit în acelaşi timp sau în aceeaşi zi, fără să se poată determina ordinea, sunt considerate că au murit deodată, cu consecinţa că nu au capacitate succesorală reciprocă.

6. Autoritatea competentă; administrarea succesiunii

Potrivit dreptului olandez, la moartea unei persoane patrimoniul ei trece direct asupra moştenitorilor (sezina). Aceştia au dreptul să renunţe la moştenire sau să o accepte sub beneficiu de inventar. Moştenirea cuvenită minorilor trebuie întotdeauna acceptată sub beneficiu de inventar.

Declaraţia de renunţare la moştenire trebuie înregistrată la instanţa de la locul deschiderii succesiunii (ultimului domiciliu al defunctului).

Acceptarea poate fi expresă sau tacită, care poate rezulta de pildă din împărţirea bunurilor.

Notarul public eliberează un certificat de admisibilitate (pentru cazul moştenirii legale) sau un certificat de executare(în cazul existenţei unui testament). Acest certificat cuprinde menţiunea privind persoanele care au calitatea de moştenitori şi cotele ce li se cuvin. Se mai precizează statutul personal al defunctului, regimui matrimonial, soţul supravieţuitor şi descendenţii, precum şi- dacă este cazul- executorul testamentar desemnat.

Certificatul conferă dreptul moştenitorilor să intre în stăpânirea bunurilor şi să încaseze creanţele.

Administrarea succesiunii. De regulă, în lipsa desemnării prin testament a unui executor, moştenitoriii încredinţează sarcina administrării unui avocat sau notar public.

Dacă printre succesori sunt minori sau incapabili, împărţeala se va face prin act notarial, avizat de instanţa districtuală (Kantonrechter). Daca s-a aflat în eroare cu privire la valoarea părţii la care avea dreptul (cu mai mult de un sfert) un moştenitor poate ataca partajul.

7. Legea şi procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de

extraneitate

Competenţa de a soluţiona cauzele succesorale revine potrivit art.6 lit.f din Codul de procedură olandez, instanţei de la locul unde defunctul a avut ultimul domiciliu sau reşedinţa obişnuită.

De la 1 octombrie 1996 regulile de drept internaţional privat existente au fost înlocuite cu cele ale Convenţiei de la Haga privind legea aplicabilă succesiunilor din cauză de moarte, Olanda fiind singura ţară până în prezent care a ratificat această convenţie. Până la intrarea în vigoare a Convenţiei (condiţionată de cel puţin trei ratificări), legislatorul olandez a anticipat, adoptând Legea privind alegerea regulilor aplicabile succesiunilor. Ea se aplică numai succesiunilor deschise după 1 octombrie 1996.

Hotărârile judecătoreşti străine nu sunt direct executorii în Olanda în absenta unui tratat. In prezent există asemenea tratate numai între Olanda şi Belgia şi Olanda şi Germania. Un moştenitor străin trebuie să obţină un certificat local de admisibilitate sau de executare din partea unui notar public olandez, care îl poate refuza în anumite cazuri, cum ar fi încălcarea rezervei succesorale.

Un testament întocmit în străinătate care respectă formalităţile cerute de Convenţia de la Haga din 1961 este recunoscut în Olanda. In cazul în care defunctul a avut dublă cetăţenie, legea aplicabilă va fi, conform Raportului explicativ al Convenţiei de la Haga din anul 1989 privind legea aplicabilă succesiunilor, cea cu care avea cele mai multe conexiuni la momentul decesului.

D. Spania

1. Generalităţi

Dreptul spaniol face parte din sistemul de drept civil şi de aceea multe dintre instituţii sunt preluate pe filiera dreptului roman.

Potrivit Constituţiei din 1978, organizarea statală cuprinde pe lângă statul central, şaptesprezece regiuni autonome. Din punctul de vedere al dreptului succesoral, numai şase dintre acestea au reguli proprii, restul teritoriului fiind guvernat de Codul civil spaniol.

Regiunile cu propriul regim succesoral sunt Catalonia (Codul succesiunilor din 1991 şi Compendium de drept civil, revizuit în 1993), Aragon (Compendium de drept civil din 1985, Legea succesorală din 1999 şi Legea privind regimul matrimonial şi dreptul văduvei la pensie viageră din anul 2003), Navarra (Compendium de drept civil din 1973 ), Ţara Bascilor (Legea de drept civil a Tării Bascilor din 1992, revizuită în 1999), Insulele Baleare şi Galiţia (Compendium de drept civil al Insulelor Baleare revizuit în 1990).

2. Moştenirea legală

Dacă defunctul nu a întocmit testament sau acesta nu se referă la întregul patrimoniu ori dacă testamentul nu este valabil ori legatarul nu vrea sau nu poate să accepte, moştenirea se deferă potrivit legii.

Ordinea claselor este practic aceeaşi în toate regimurile succesorale din Spania, pentru că încorporează regulile din dreptul roman. Astfel, în prima clasă intră copiii defunctului şi descendenţii lor; în absenţa descendenţilor, sunt chemaţi ascendenţii; în absenţa descendenţilor sau a ascendenţilor soţia/soţul supravieţuitor; dacă nu există nici un moştenitor din primele trei clase sunt chemaţi colateralii până la gradul al patrulea, mai întâi fraţii şi surorile, pe capete , iar copiii acestora pe tulpini.

în fine, în absenţa rudelor colaterale până la gradul patru, moştenirea este culeasă de stat.

De menţionat că în primele două cazuri soţul supravieţuitor are dreptul să culeagă rezerva sa succesorală în uzufruct.

Dacă moştenitorii sunt descendenţii, ascendenţii sau soţul supravieţuitor, notarul public le poate atesta calitatea de moştenitori legali.

în schimb, în cazul colateralilor, numai instanţa judecătorească, cu participarea procurorului, le conferă calitatea de moştenitori legali (art.977-1000 din codul de procedură civilă 1881).

în general, nu se face distincţie între bunurile mobile şi cele imobile la împărţeala moştenirii.

Cu toate acestea, există regiuni (ca Aragon, Navarra, Biscay în Tara Bascilor şi Valea Aran în Catalonia) unde legea prevede că imobilele provenite dintr-o anumită ramură a familiei nu pot fi dobândite decât de persoane aparţinând acelei ramuri.

3. Testamentele

Potrivit Codului civil spaniol, există două tipuri de testamente: generale şi speciale. Sunt testamente generale: testamentul deschis (cel mai folosit în Spania, are forma unui document care conţine intenţia de atesta, manifestată în faţa notarului); testamentul secret (al cărui conţinut nu este dezvăluit, ci doar înmânat notarului; rar folosit în practică); testamentul olograf (scris, datat şi semnat de testator; toate adăugirile sau ştersăturile trebuie să poarte semnătura testatorului).

Codul civil -art.688- permite străinilor să întocmească un testament olograf în propria lor limbă.

Testamentele speciale sunt: testamentul întocmit în străinătate şi testamentul militarilor, întocmit în timp de război.

Mai există un tip de testament, reglementat de art.700 Cod civil spaniol, testament înaintea morţii iminente, care poate fi întocmit în faţa a cinci martori, precum şi testamentul în caz de epidemie (art.701) care poate fi întocmit în faţa a trei martori. De regulă aceştia trebuie să semneze; testamentul este totuşi valabil chiar dacă martorii nu ştiu să scrie. Cele două tipuri de testamente amintite îşi păstrează valabilitatea numai timp de două luni de la încetarea cauzei care a determinat întocmirea lor în această formă excepţională.

în privinţa drepturilor regionale, sunt de menţionat mai multe particularităţi. Astfel, în Aragon, testamentul poate fi întocmit în faţa unui preot, atunci când prezenţa unui notar nu este posibilă. Este admisibil testamentul conjunctiv între soţi, care este revocabil de ambii sau de unul dintre ei , dar numai ccu privir ela propriile dispoziţii de ultimă voinţă. In Catalonia de asemeni testamentul poate fi întocmit în faţa unui preot. In Navarra, testamentul poate fi întocmit în faţa unui preot; totodată, mai există şi testamentul de confraternitate, întocmit de două sau mai multe persoane între care nu trebuie să fi existat vreo legătură, testament

care nu poate însă îmbrăca forma olografă. In Tara Bascilor este cunoscută o formă specială de testament (hil-buruko) , întocmit în prezenta a trei martori, când testatorul este în pericol de moarte. El devine ineficient după trei luni, dacă pericolul a dispărut. De asemeni, chiar dacă testatorul a încetat din viaţă în acest interval, testamentul în această formă devine ineficient dacă nu a fost autentificat în termen de trei luni de la deschiderea succesiunii. Este permis testamentul conjunctiv între soţi, întocmit în prezenta unui notar.

In Spania nu este recunoscută valabilitatea codicilului, in nici un caz pe această cale nu se poate revoca un testament sau nu poate fi exheredat un moştenitor legal.

Cu privire la influenţa căsătoriei asupra unui testament anterior, este de menţionat că actul căsătoriei nu revocă automat testamentul.

4. Libertatea de a testa şi problema rezervei

în Codul civil există o întreagă secţiune care se referă la rezerva succesorală (De las legitimas) art.806-847. Ea este privită ca o parte din moştenire şi restrânge în felul acesta libertatea testamentară.

Beneficiarii rezervei sunt copiii şi descendenţii lor şi - în absenţa acestora- ascendenţii şi soţul supravieţuitor. Rezerva copiilor şi a descendenţilor este de 2/3 din averea tatălui şi a mamei. Cu toate acestea, se poate dispune de 1/3 din această cotă în favoarea unui/unor descendenţi, cu preferinţă. Cotitatea disponibilă este de 1/3. Rezerva părinţilor sau a ascendenţilor este de jumătate din masa succesorală, cu excepţia cazului când există şi soţ supravieţuitor şi se pot înţelege ca rezerva părinţilor să fie numai de 1/3. In lipsa tatălui sau a mamei, rezerva se cuvine în părţi egale celor două linii de ascendenţi materni şi paterni, funcţionând principiul proximităţii gradului de rudenie.

Potrivit art.811 C.civ.spaniol, dacă un ascendent moşteneşte de la descendentul său bunuri pe acesta le primise cu titlu gratuit de la o rudă, moştenitorul este obligat potrivit legii, să păstreze bunul la dispoziţia donatorului sau a unei rude până la gradul trei, pe linia de unde provine.

Soţul supravieţuitor are dreptul să primească uzufructul cotei sale, dat niciodată proprietatea. In concurs cu copiii, soţul supravieţuitor are dreptul la o treime; jumătate în concurs cu ascendenţii şi două treimi în concurs cu alte rude (art.834-840 C.civ).

Potrivit Constituţiei, toţi descendenţii (legitimi, nelegitimi, inclusiv adulterini, adoptaţi) au drepturi egale.

în regiunile care au un drept propriu succesoral, există în privinţa libertăţii testamentare şi a rezervei unele dipoziţii particulare. Astfel, în Aragon, numai copiii sunt moştenitori rezervatari, iar soţul supravieţuitor dobândeşte uzufructul întregii averi. In Catalonia, rezerva succesorală este de o pătrime din moştenire, care revine descendenţilor sau, în lipsa lor, părinţilor. Soţul supravieţuitor are dreptul numai la un sfert din moştenire, cu condiţia să nu aibă resurse financiare la data deschiderii succesiunii. In Navarra este consacrat dreptul absolut de a testa. Soţul supravieţuitor are dreptul la uzufructul viager al întregii averi a defunctului. In Tara Bascilor, descendenţii au dreptul la o rezervă de patru cincimi; în lipsa lor părinţii şi alţi ascendenţi au dreptul la o rezervă succesorală de jumătate din moştenire. In cadrul fiecărei categorii, testatorul are libertatea de a împărţi averea în părţi egale sau inegale. Soţul supravieţuitor primeşte jumătate din uzufructul întregii averi dacă vine în concurs cu descendenţii sau ascendenţii. In absenţa acestora, are dreptul la trei sferturi din uzufructul masei succesorale.

Drepturi speciale. In dreptul spaniol în general nu există dispoziţii privind obligaţia de întreţinere la materia succesiunilor, pentru că este reglementată de dreptul familiei. In Catalonia, în primul an după deschiderea succesiunii, soţul supravieţuitor are dreptul să locuiască în casa ce a constituit domiciliul conjugal, să păstreze bunurile gospodăriei casnice. In Ţara Bascilor, în lipsa descendenţilor, soţul supravieţuitor are dreptul să locuiască în casa rurală a defunctului timp de un an şi o zi. De notat că pensia alimentară stabilită în favoarea unei persoane divorţate nu încetează automat prin moartea debitorului, dar moştenitorii acestuia pot cere reducerea până la limita cotităţii disponibile.

Cu privire la regimul matrimonial, în general dreptul spaniol este bazat pe libertatea contractuală. Contractul se încheie fie înainte de căsătorie, fie ulterior şi poate fi modificat oricând, fără prejudicierea terţilor.

în condiţiile codului civil, în absenţa unui contract matrimonial, regimul legal este acela al bunurilor achizite, potrivit cu care soţii sunt proprietarii a jumătate din venitul sau profitul obţinut pe parcursul căsătoriei. In consecinţă, după decesul unui dintre ei, soţul supravieţuitor are dreptul la jumătate din proprietatea comună, cealaltă jumătate constituind masa supusă împărţelii.

în Catalonia şi Insulele Baleare, în lipsa unui acord contrar, se aplică regimul separaţiei de bunuri. In Ţara Bascilor, fiecare soţ are dreptul exclusiv de a administra bunurile pe care le-au dobândit personal, dar pentru bunurile comune ambii au administrarea. înstrăinarea acestor bunuri este condiţionată de acordul ambilor soţi. împărţeala succesorală are un regim diferit, după cum soţii au avut sau nu împreună copii. In primul caz, se stabileşte o indiviziune succesorală între soţul supravieţuitor şi moştenitori; dacă nu, are loc lichidarea proprietăţii comune.

Donaţiile. In dreptul spaniol există libertatea încheierii donaţiilor. Dacă există moştenitori rezervatari, donaţiile trebuie adăugate valoric pentru a se determina măsura în care încalcă rezerva, caz în care sunt supuse reducţiunii, potrivit principiului că nimeni nu poate dona mai mult decât ar fi putut testa.

5. Capacitatea

Minorii sub 14 ani şi persoanele care în mod permanent sau accidental nu au discernământ sunt incapabili de a testa (art.663 Cod civil spaniol).

Pentru validitatea unui testament olograf, testatorul trebuie să fie major. Potrivit art.665, cei puşi sub interdicţie judecătorească pot întocmi un testament cu condiţia ca o comisie formată din doi medici de specialitate, la solicitarea notarului, să confirme păstrarea capacităţii de a testa, dacă hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie nu vizează în mod expres capacitatea de a testa.

în cazurile excepţionale în care se apelează la martori cu ocazia întocmirii unui testament (de exemplu, când testatorul nu poate semna, este orb sau analfabet), nu pot fi martori minorii, surdo-muţii, orbii, cei care nu cunosc limba vorbită de testator, debilii mintali, soţul sau rudele până la gradul patru ale notarului sau angajaţilor acestuia.

De asemeni nu pot fi martori în cazul unui testament deschis moştenitorii sau legatarii, precum şi rudele lor de sânge până la gradul patru ori afinii până la gradul al doilea.

în privinţa beneficiarilor testamentului, operează principiul capacităţii. Prin excepţie, sunt incapabili de a primi prin testament: avortonii care nu îndeplinesc condiţiile generale de capacitate prevăzute în art.30 C.civil (să aibă înfăţişare omenească şi după ruperea cordonului

ombilical să trăiască cel puţin 24 ore); asociaţiile şi fundaţiile neautorizate de lege; preotul care l-a spovedit pe testator în cursul ultimei boli (sunt lovite de nulitate şi dispoziţiile în favoarea rudelor acestuia până la gradul al patrulea, ori în favoarea bisericii sau comunităţii lui); tutorele sau curatorul defunctului, chiar dacă socotelile au fost date şi aprobate; notarul care a redactat testamentul, ca şi soţul sau rudele acestuia până la gradul al patrulea. De asemeni, nu popt primi prin testament persoanele lovite de nedemnitate, potrivit art.756

C.civ :părinţii care şi-au abandonat copiii, i-au prostituat sau corupt; cel condamnat pentru că a atentat la viaţa testatorului, a soţului, descendenţilor sau ascendenţilor acestuia; cel care a făcut un denunţ calomnios împotriva testatorului, care ar fi atras pedeapsa cu închisoarea sau munca forţată; moştenitorul major care aflând despre moartea violentă a testatorului, nu a denunţat-o, dacă cercetările nu s-au declanşat din oficiu; cel care prin ameninţare, fraudă sau violenţă l-a obligat pe testator să întocmească sau să modifice testamentul; cel care, cu aceleaşi mijloace a împiedicat o persoană să testeze sau să revoce, să modifice sau înlocuiască un testament anterior.

în legătură cu cauzele de nedemnitate, legea prevede totuşi că ele rămând lipsite de efect dacă la data întocmirii testamentului testatorul le-a cunoscut sau, aflând ulterior, l-a iertat pe nedemn printr-un act public.

6. Autoritatea competentă

Potrivit Legii notariale spaniole, dacă moştenirea vizează pe descendenţi, ascendenţi sau soţul supravieţuitor, competenţa aparţine notarului de la ultimul domiciliu al defunctului; dacă moştenirea urmează a fi culeasă de colaterali sau de stat, competenţa aparţine instanţei judecătoreşti, cu participarea procurorului.

7. Legea şi procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de

extraneitate

Regulile de drept internaţional privat se găsesc în Codul civil spaniol, în titlul preliminar. Potrivit art. 9(8) succesiunea este guvernată de legea naţională a defunctului la data deschiderii succesiunii, indiferent de natura bunurilor sau de ţara în care sunt situate(principiul unităţii); cu toate acestea, sunt valabile dispoziţiile sau convenţiile succesorale întocmite potrivit legii sale naţionale, prin care a fost desemnat un alt drept aplicabil . Iar potrivit art.9(1) din Codigo Civil, statutul personal al persoanelor fizice este dat de legea determinată de cetăţenie, lege care reglementează capacitatea civilă, drepturile şi obligaţiile familiale şi succesiunea

Spania a ratificat Convenţia de la Haga privind conflictele de legi în materia formei dispoziţiilor testamentare. Potrivit art.11 din Codul civil, se aplică, în privinţa formei testamentelor, regula locus regit actum.

Cu privire la competenţă, art.22.3 din Legea'de organizare judecătorească prevede că instanţele spaniole sunt competente în materie succesorală dacă defunctul a avut ultimul domiciliu în Spania sau bunuri imobile în această ţară.

Regulile de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti străine sunt stabilite de Codul de procedură civilă în art.951-954, care acordă prevalenţă convenţiilor internaţionale, apoi reciprocităţii şi în lipsa acestora se cer întrunite anumite condiţii.

Pentru a intra în posesia moştenirii, dacă certificatul de moştenitor a fost emis în străinătate, trebuiesc îndeplinite cerinţele Convenţiei de la Haga din 1961 privind legalizarea sau aplicarea apostilei şi tradus în limba spaniolă.

Băncile şi registrele publice de înregistrare a proprietăţilor pretind să se facă dovada plăţii taxelor succesorale.

E. Italia

1. Generalităţi

Sistemul judiciar în vigoare în Italia este cel de drept civil. Principalul izvor de drept în materia succesiunilor îl reprezintă Codul civil, Cartea a doua, articolele 456-809 (Delle Successionni).

2. Moştenirea legală

Potrivit concepţiei moştenite din dreptul roman, şi în Italia se consideră ca moştenirea legală (successione legitima) are caracter supletiv, în sensul că intervine numai în măsura în care lipseşte total sau parţial moştenirea testamentară. Sunt moştenitori legali: soţul supravieţuitor, descendenţii, ascendenţii, fraţii şi surorile, alte rude până la gradul al şaselea, statul.

Soţul supravieţuitor are dreptul la întreaga moştenire dacă nu vine în concurs cu descendenţii, ascendenţii, fraţii şi surorile defunctului.

în concurs cu un copil, soţul supravieţuitor are dreptul la jumătate; în concurs cu mai mulţi copii, cota soţului supravieţuitor este de 1/3.

Potrivit art.582 Cod civil, în concurs cu ascendenţii, fraţii şi surorile defunctului, soţul supravieţuitor are o cotă de 2/3.

Copiii şi descendenţii lor exclud de la moştenire pe oricare dintre rude, cu excepţia soţului supravieţuitor.

Copiii nelegitimi şi cei adoptaţi sunt asimilaţi copiilor născuţi din căsătorie. Legitimarea unui copil se poate face fie prin căsătoria subsecventă a părinţilor, fie pe cale judecătorească, fie prin recunoaştere. Singura deosebire între copiii legitimi şi cei nelegitimi constă în aceea că potrivit art.537(3) C.civ, copiii legitimi pot oferi celor nelegitimi contravaloarea în bani a cotei ce li se cuvine, în caz de neînţelegere hotărând instanţa, în funcţie de circumstanţele personale şi patrimoniale. In privinţa celor adoptaţi, în Italia există două tipuri de adopţie: una specială, reglementată de Legea nr.184/1983, care îi conferă copilului adoptat acelaşi statut cu cel al unui copil legitim şi adopţia obişnuită, reglementată de Codul civil, care îi conferă copilului adoptat anumite drepturi, inclusiv dreptul de moştenire faţă de părintele adoptator, dar nu creează nici o relaţie cu familia adoptatorului. In această formă de adopţie, părintele adoptator nu dobândeşte drepturi succesorale faţă de adoptat. Copilul conceput la data deschiderii succesiunii şi născut în mai puţin de 300 de zile de la această dată are capacitate şi vocaţie succesorală legală.

în virtutea reprezentării succesorale, descendenţii de grad mai îndepărtat pot culege moştenirea dacă autorul lor nu vrea sau nu poate să accepte moştenirea sau legatul. Intre copii, moştenirea se împarte în mod egal.

în lipsa soţului, a copiilor, a fraţilor sau surorilor ori descendenţilor acestora, moştenirea este culeasă în părţi egale de părinţii defunctului. In concurs cu fraţii şi surorile defunctului, moştenirea se împarte între toţi în părţi egale, fără ca în nici un caz partea părinţilor să fie mai mică de jumătate.

în cazul ascendenţilor, cei de grad mai apropiat îi exclud pe cei de grad mai îndepărtat. Dacă sunt mai mulţi ascendenţi de acelaşi grad, atât din linie paternă, cât şi din linie maternă, în mod global, toţi ascendenţii aparţinând unei linii au dreptul la câte jumătate din moştenire.

Fraţii şi surorile moştenesc, în concurs cu soţul supravieţuitor, 1/3. Intre ei, de regulă, se împarte în mod egal. Dacă vin în concurs fraţi unilaterali cu fraţi germani (buni), primii vor moşteni jumătate din cât primesc fraţii buni (sau părinţii). Când fraţii sau surorile nu vor sau nu pot să moştenească, sunt chemaţi, prin reprezentare, descendenţii acestora.

In lipsa soţului supravieţuitor, a descendenţilor, ascendenţilor, fraţilor şi surorilor, au vocaţie succesorală alti colaterali, până la gradul al şaselea. Intre cei de acelaşi grad moştenirea se împarte în mod egal.

Dacă nu există rude , moştenirea legală se cuvine statului (art.586 C.civ), care este inclus de lege în categoria succesorilor, motiv pentru care este dominantă opinia că statul culege ca moştenitor, iar nu în virtutea suveranităţii sale, chiar dacă există anumite particularităţi ale actului de acceptare succesorală din partea statului.

Sunt cunoscute şi succesiunile anomale, care -cu privire la anumite bunuri determinate-derogă de la criteriile generale ale moşteniri legale. De regulă sunt incluse în această categorie drepturi ca cele aparţinând soţului supravieţuitor de a locui în casa familială, asupra terenurilor cultivate, asupra pensiei pentru limită de vârstă.

3. Moştenirea testamentară

Testamentul este un act juridic solemn, care întotdeauna îmbracă forma scrisă. Sunt cunoscute următoarele forme testamentare: testamentul olograf (scris, datat şi semnat de testator), testamentul public (redactat de notarul public , semnat de testator, de martori şi de notarul public) si testamentul secret.

Italia a aderat la Convenţia de la Washington din 1973 privind forma testamentelor internaţionale.

Testamentele pot fi revocate, fie expres fie implicit, cu excepţia celor prin care se recunoaşte un copil. Există şi o formă specială de revocare, prin efectul legii, în cazul în care este cunoscut sau devine notoriu faptul că testatorul are copii sau descendenţi legitimi.

în tăcerea legii, se consideră că nici căsătoria şi nici divorţul nu au vreo influenţă asupra testamentului întocmit de o persoană.

Ineficacitatea testamentului. Testamentul este nul dacă sunt încălcate condiţii esenţiale de formă sau de fond. Astfel, de pildă, în cazul testamentului olograf, lipsa semnăturii sau a initialelortestatorului, în cazul testamentului public, absenţa declaraţiei testatorului sau absenţa semnăturii acestuia ori a notarului.

Sunt nule de asemeni, testamentele conjuncte (reciproce), precum şi, în condiţiile art.635 Cod civil, “dispoziţia cu titlu universal sau particular făcută de testator cu condiţia ca la rândul său să fie avantajat printr-o dispoziţie testamentară a eredelul sau legatarului”.

Este de menţionat de asemeni că în dreptul italian, în anumite condiţii,în special când este vorba de o persoană pusă sub interdicţie, este permisă substituţia fideicomisară (art.692). Daca nu sunt respectate aceste condiţii, substituţia este nulă. Alteori se consideră că testamentul este numai anulabil, când de pildă testamentul olograf nu este datat sau când consimţământul testatorului a fost viciat. Acţiunea în anulare poate fi formulată de orice persoană interesată, în termen de cinci ani de la data executării testamentului. De menţionat

însă că, potrivit art.590 Cod civil, nulitatea dispoziţiei testamentare, indiferent de cauza ei, poate fi acoperită, după moartea testatorului, prin confirmare sau executare voluntară şi în cunoştinţăde cauză.

4. Libertatea de a testa

Şi în dreptul italian libertatea de a testa este limitată de rezerva succesorală recunoscută anumitor persoane. Acesta este un drept intangibil, fiind interzis testatorului să impună sarcini sau condiţii care să aibă ca efect diminuarea dreptului la rezervă.

Sunt moştenitori rezervatari: soţul supravieţuitor, copiii şi ascendenţii. Soţul supravieţuitor, dacă nu vine în concurs cu copiii, are dreptul la o rezervă de jumătate din moştenire. In plus, potrivit art.540(2) C.civil, el are un drept de abitaţie asupra casei de locuit şi de uz asupra bunurilor mobile din casă, fie că erau bunuri proprii ale defunctului, fie că erau (inclusiv casa de locuit) bunuri comune. De acest drept beneficiază şi soţul despărţit în fapt, dacă despărţirea nu îi este imputabilă.

Dacă în afară de soţul supravieţuitor există şi un copil, fiecare are dreptul la o rezervă de 1/3. Dacă sunt mai mulţi copii, soţul supravieţuitor are dreptul la un sfert din moştenire, iar rezerva copiilor este de jumătate, ce se va împărţi în mod egale între ei.

în absenţa copiilor, părinţii legitimi au dreptul la o treime din moştenire, iar în concurs cu soţul supravieţuitor au o rezervă de o pătrime. Pentru a calcula cotitatea disponibilă, se recurge la următorul mod de calcul: se scad datoriile defunctului din valoarea bunurilor lăsate, se adaugă teoretic valoarea donaţiilor (directe sau indirecte) consimţite de de cuiusîn timpul vieţii şi se scade valoarea rezervelor succesorale. In privinţa reducţiunii liberalităţilor, se aplică aceleaşi reguli ca şi în dreptul român: donaţiile se reduc începând cu cea mai nouă, iar donaţiile făcute în acelaşi timp se reduc proporţional.

în sistemul legal italian (art.458 Cod civil) sunt interzise pactele succesorale. Astfel, sunt prohibite atât convenţiile prin care cineva ar dispune de propria succesiune, cât şi actele prin care se dispune de drepturile asupra unei succesiuni nedeschise încă ori se renunţă la asemenea drepturi.

în literatura juridică se consideră că pactele interzise includ nu numai contracte definitive, dar şi antecontracte cu privire la o succesiune viitoare. în schimb, în jurisprudenţă s-a recunoscut validitatea pactului de consolidare a acţiunilor între acţionari, în cazul morţii unui dintre ei, după cum s-a admis că nu intră sub incidenţa interdicţiei clauza din poliţa de asigurare care desemnează un beneficiar al sumei asigurate.

5. Capacitatea

în privinţa capacitătii de a întocmi un testament, regula este aceea că au capacitate de a testa toţi cei cărora nu le este interzis de lege.

Potrivit art.591 Cod civil, sunt incapabili de a testa: minorii; cei puşi sub interdicţie pentru alienaţie mintală; cei care, deşi nepuşi sub interdicţie, sunt chiar_temporar incapabili să înţeleagă semnificaţia actului încheiat (incapacitatea naturală). în toate aceste cazuri, persoana interesată poate ataca testamentul în termen de cinci ani de la data executării dispoziţiilor testamentare.

în ce priveşte capacitatea de a primi prin testament, persoanele fizice o dobândesc de la naştere, fiind recunoscute drepturi şi persoanelor concepute la data întocmirii testamentului. Mai mult chiar, este posibilă gratificarea prin testament a unei persoane neconcepute încă,

copil al unei persoane în viaţă. In ambele cazuri, legatul este condiţionat de faptul naşterii, legea reglementând şi modul de administrare a moştenirii ce revine acestor persoane.

Sunt incapabili de a primi prin testament: tutorii (cu excepţia celor care sunt ascendenţi, descendenţi, fraţi surori cu testatorul); notarul, martorii şi interpretul la redactarea testamentului; cel care a scris sau a primit testamentul secret. Legea prevede în art.599 că sunt nule dispoziţiile testamentare în favoarea persoanelor enumerate anterior, chiar dacă sunt făcute pe numele unei persoane interpuse, fiind prezumate astfel tatăl şi mama, descendenţii şi soţul persoanei incapabile.

Potrivit art.4 din Codice civile, când un efect juridic depinde de supravieţuirea unei persoane alteia şi nu se poate stabili care a murit mai înainte, toate se consideră că au decedat în acelaşi timp, ceea ce înseamnă că nu li se recunoaşte, reciproc, capacitate succesorală.

6. Autoritatea competentă

în dreptul italian, verificarea capacităţii de a culege o moştenire se face pe baza actelor de stare civilă şi a certificatului de deces (în cazul moştenirii legale) , iar în cazul moştenirii testamentare, prin verificarea testamentului.

Competenţa aparţine notarului sau instanţei judecătoreşti de la locul deschiderii succesiunii (ultimul domiciliu al defunctului).

Deşi transmiterea succesiunii are loc chiar în momentul decesului, este nevoie de acceptarea moştenirii. Această acceptare poate fi expresă sau tacită, pură şi simplă (necondiţionată) sau sub beneficiu de inventar. Acceptarea expresă poate rezulta dintr-un act public sau privat prin care succesorul declară că îşi însuşeste calitatea de moştenitor. Se consideră acceptare tacită efectuarea de către moştenitor a unor acte care presupun cu necesitate intenţia de a se comporta ca moştenitor. Legatarii dobândesc fără a fi nevoie să facă dovada acceptării moştenirii (păstrând însă dreptul de a renunţa) dar trebuie să ceară punerea în posesie de la persoanele însarcinate cu predarea legatului (art.649 Cod civil).

7. Administrarea succesiunii

între momentul deschiderii succesiunii şi cel al acceptării, succesibilul poate exercita acţiunile posesorii cu privire la bunurile succesorale, chiar dacă nu a avut posesia acestora, poate săvârşi acte de conservare a drepturilor.

Dacă succesibilii nu au acceptat încă succesiunea şi nu se găsesc în posesia bunurilor succesorale, instanţa poate desemna un curator al succesiunii, la cererea persoanelor interesate sau din oficiu.

Un alt caz în care succesiunea este administrată de o altă persoană este reglementat de art. 641 şi urm. din Codul civil, care vizează ipoteza în care eredele a fost instituit sub condiţie suspensivă iar această condiţie nu s-a îndeplinit.

în cazul în care se înfiinţează o fundaţie testamentară, recunoaşterea acesteia este supusă autorizării de către prefect, care are şi administrarea acesteia, în ipoteza unei întârzieri nejustificate din partea persoanei însărcinate cu înfiinţarea fundaţiei.

8. Legea şi procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de

extraneitate

Legea italiană de drept internaţional privat a fost substanţial reformată în anul 1995 (Legea nr.218/31 mai 1995, în vigoare de la 1 septembrie 1995). Deşi Italia nu a ratificat Convenţia de la Haga din 1961 privind legea aplicabilă formei testamentelor, dispoziţiile noii legi sunt similare principiilor stabilite de aceast instrument internaţional. Dispoziţiile cu privire la succesiuni se găsesc în capitolul VII al Legii de drept internaţional privat (art.46-50).

Art.46 prevede că succesiunea este supusă legii naţionale a persoanei despre a cărei succesiune este vorba, la momentul decesului. Acesta poate, prin declaraţie expresă realizată în formă testamentară, să supună întreaga succesiune legii statului al cărui rezident este; alegerea nu trebuie însă să prejudicieze drepturile conferite de lege moştenitorilor rezervatari domiciliaţi în Italia la data deschiderii succesiunii. împărţeala moştenirii este reglementată de legea aplicabilă succesiunii, dacă coindivizarii prin acordul lor nu au ales legea deschiderii succesiunii sau a locului unde se găseşte un bun sau mai multe bunuri.

In privinţa formei testamentului, art.48 din Lege prevede că acesta este valabil dacă respectă legea statului unde a fost întocmit, legea cetăţeniei sau a domiciliului lui de cuius la momentul morţii.

Art.49 se referă la ipoteza în care legea aplicabilă succesiunii nu prevede că bunurile fără moştenitori revin statului şi stabileşte că în acest caz, bunurile succesorale existente în Italia revin statului italian.

Cu privire la competenţa în materie succesorală, art.50 din Lege prevede căaceasta revine instanţelor italiene, dacă: a) defunctul era cetăţean italian în momentul morţii; b) succesiunea s-a deschis în Italia (ultimul domiciliu al defunctului se găsea în Italia); c) partea cea mai consistentă economic din bunuri se află în această ţară; d) pârâtul are domiciliul sau reşedinţa în Italia sau a acceptat această competenţă, chiar dacă cererea priveşte bunuri imobile situate în străinătate; e) cererea vizează bunuri situate în Italia.

Cu privire la actele întocmite în străinătate, legea notarială prevede necesitatea depunerii lor la un notar italian înainte de a fi folosite în această ţară (de pildă, pentru înregistrarea în registrele funciare).

F. Germania

1. Generalităţi

In Germania, stat federal, se aplică pe întreg teritoriul dispoziţiile Codului civil (BGB), deşi potrivit art.74 din Constituţie dreptul succesoral face parte din domeniul legislaţiei concurente. Dreptul local va primi o aplicare restrânsă, numai în cazul în care Codul civil permite în mod expres aceasta. In Codul civil, succesiunile formează obiect de reglementare al cărţii a cincea. Dispoziţii cu privire la succesiuni se găsesc însă şi în alte texte din Cod sau în alte legi, speciale.

în dreptul germanic al evului mediu domina principiul culegerii moştenirii de către familie, terenurile fiind deţinute în comun şi aparţinând familiei în sens larg, unde şi trebuiau să rămână, pentru generaţiile viitoare. Sub influenţa bisericii creştine s-a pus problema într-o oarecare măsură a posibilităţii unei persoane de a lăsa o parte din avere pro saluta animae, bisericii. Ulterior s-a extins libertatea testamentară şi asupra altor legatari, fără însă a fi posibilă dezmoştenirea copiilor, datorită datoriei naturale faţă de familie care era încă foarte preţuită.

2. Moştenirea legală

Potrivit dreptului german, au vocaţie succesorală legală soţul supravieţuitor (şi partenerul înregistrat), descendenţii (clasa I), părinţii şi descendenţii lor -adică fraţii şi surorile definctului şi nepoţii de frate/soră (clasa a ll-a)-, bunicii şi descendenţii lor- adică unchii, mătuşile, verii etc. (clasa a lll-a)-, străbunicii şi alte rude mai îndepărtate (clasa a IV-a şi următoarele).

Funcţionează principiul proximităţii gradului de rudenie în cadrul aceleiaşi clase, precum şi principiul reprezentării succesorale.

Potrivit § 1924 BGB, copiii moştenesc în părţi egale. începând cu 1.4.1998 copiii din afara căsătoriei sunt asimilaţi copiilor din căsătorie, atâta timp cât filiaţia faţă de tată a fost stabilită. Sunt exceptate persoanele născute înainte de 1.7.1949 în afara căsătoriei, care nu devin rudă cu taţii lor. Aşadar, în prezent se face distincţie, în analiza problemelor de drept succesoral, după cum succesiunea s-a deschis înainte sau după 1.4.1998 precum şi în raport cu data naşterii copilului. Adopţia unui minor (adopţia cu efecte depline) are ca efect, printre altele, recunoaşterea drepturilor succesorale reciproce între adoptat şi adoptator, inclusiv cu familia acestuia din urmă. In Germania este posibilă şi adopţia unui major, care are drept efect crearea raporturilor de rudenie între adoptat şi descendenţii săi si adoptator. El rămâne rudă cu părinţii fireşti, pe care îi poate moşteni.

Dacă trăiesc ambii părinţi, aceştia moştenesc în părţi egale şi înlătură de la moştenire pe fraţii si surorile defunctului. Dacă unul singur mai este în viaţă la data deschiderii succesiunii, partea care se cuvenea părintelui predecedat revine descendenţilor săi. Acelaşi principiu se aplică şi în cazul renunţării la moştenire din partea părintelui. Fraţii şi surorile defunctului astfel chemaţi vor moşteni pe linie paternă sau pe linie maternă, fraţii buni moştenind de pe ambele linii.

Soţul supravieţuitor are dreptul la o pătrime din moştenire în concurs cu clasa I şi la jumătate din masa succesorală în concurs cu clasa a doua sau cu bunicii. Se reţine aşadar că dacă există soţ supravieţuitor, descendenţii bunicilor nu mai au vocaţie la moştenire, deşi în lipsa acestuia puteau moşteni, pe linii.

în cazul în care defunctul a fost căsătorit, prezintă importanţă şi regimul matrimonial al soţilor. De pildă, dacă au adoptat regimul legal, al comunităţii de achiziţii (Zugewinngemeinschaft), la deschiderea succesiunii unuia dintre soţi mai întâi se împarte în mod egal activul dobândit, pentru a se cunoaşte partea defunctului din acest patrimoniu, care urmează a fi supusăpartajului succesoral.

Conform § 1931(4) BGB, dacă regimul matrimonial a fost cel al separaţiei de bunuri iar soţul supravieţuitor moşteneşte alături de un copil sau doi , succesiunea se va împărţi între ei în mod egal, principiul reprezentării succesorale primind aplicare în cazul în care unul dintre copii era predecedat. De precizat că potrivit regulii stabilite de § 2349 BGB, renunţarea din partea unui descendent sau a altei rude la moştenirea legală îşi produce efecte şi faţă de descendenţii săi, dacă nu s-a convenit altfel.

Dacă într-un interval de timp corespunzător împrejurărilor instanţa succesorală nu constată transmiterea succesiunii către vreun alt moştenitor, aceasta va fi culeasă de stat (Land)ca moştenitor (§ 1964 BGB).

2. Libertatea dispoziţiilor mortis causa şi limitele ei

Codul civil german tratează împreună testamentele şi pactele succesorale, ambele fiind acte juridice care îşi produc efectele la moartea unei persoane. Prin testament pot fi instituiţi

moştenitori, se pot face exheredări, pot fi desemnaţi substituiţi, legatari (cu sau fără sarcini), pot fi desemnaţi executorii testamentari, se pot crea fundaţii sau se poate desemna un tutore pentru copiii minori. In dreptul german sunt recunoscute două tipuri standard de testamente, cel olograf şi cel autentic. Testamentul olograf, care poate fi întocmit numai de un major, trebuie în întregime scris, datat şi semnat de testator (§ 2247 BGB).

Conform §2232 BGB, testamentul autentic cunoaşte două variante: fie testatorul declară notarului ultima sa voinţă (testamentum apud acta conditum), fie îi înmânează acestuia înscrisul care reprezintă ultima sa voinţă (testamentum notario oblatum). In legătură cu prima variantă, este de precizat că începând cu 1.8.2002 a fost suprimată condiţia de validitate a comunicării verbale, ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionale, care a constatat că persoanele care nu pot vorbi erau practic lipsite de posibilitatea încheierii unui testament autentic. Aşadar, în prezent, notarul poate lua consimţământul testatorului şi dacă acesta este exprimat în forme non-verbale (gesturi etc).

Testamentul conjunctiv este permis: soţii sau partenerii dintr-o comuniune înregistrată de persoane de acelaşi sex pot întocmi un testament, fie olograf (scris de unul dintre ei şi semnat de ambii), fie autentic. Foarte răspândit este aşa-numitul “testament berlinez”, potrivit căruia soţii se institui reciproc moştenitori unici şi stipulează că ansamblul moştenirii va reveni unui terţ (de regulă,copiilor) după moartea supravieţuitorului. Un asemenea testament este revocabil pe toată durata vieţii soţilor, declaraţia de revocare trebuind să îmbrace forma autentică şi să fie adresată celuilalt soţ.

Pentru cazuri urgente, care nu suportă amânare, § 2249-2252 BGB reglementează testamentele excepţionale. Acestea se încheie fie în faţa primarului localităţii unde se află testatorul şi în prezenţa a doi martori; sau verbal, în prezenţa a trei martori; testamentul pe mare poate fi de asemeni fi încheiat verbal în prezenta a trei martori. Toate aceste tipuri de testamente îşi pierd valabilitatea după trei luni de la data întocmirii lor, dacă situaţia s-a normalizat şi nu sunt confirmate ulterior de testator.

Testamentele pot fi revocate total sau parţial oricând, în orice formă (nefiind aplicabil principiul simetriei formelor), expres sau tacit.

în privinţa căsătoriei, aceasta nu afectează în mod automat dispoziţiile unui testament anterior, dar poate constitui un motiv pentru modificarea acestuia. In schimb, divorţul (ca şi despărţirea de partenerul înregistrat) atrage nulitatea testamentului întocmit în favoarea acestuia, potrivit § 2077 BGB, respectiv 10V din Legea parteneriatelor înregistrate).

Revocarea testamentului poate fi la rândul său revocată, cu consecinţa reînvierii dispoziţiilor testamentului anterior (§ 2257 BGB).

în dreptul german desemnarea moştenitorilor se poate face şi pe cale contractuală (Erbvertrag). Cel care transmite trebuie să încheie personal contractul, neputând fi reprezentat. De regulă, părţile trebuie să se prezinte în faţa notarului, cu excepţia contractului dintre soţi, pentru care este suficientă forma scrisă. Prin acest contract, una din părţi dispune în favoarea celeilalte părţi sau a unui terţ pentru cauză de moarte. Spre deosebire de testament, acesta este un act juridic bilateral, pentru a cărui formare valabilă se cere acordul ambelor părţi. Conform § 2278 BGB, pactul succesoral nu poate include decât instituirea de moştenitor, legate şi sarcini (spre deosebire de testament). Este permisă pe cale contractuală şi renunţarea la drepturile succesorale din partea soţului sau a partenerului înregistrat. In schimb, ca şi în dreptul roman, sunt interzise contractele prin care cineva s-ar obliga să întocmească sau nu o dispoziţie pentru cauză de moarte. Este permis partajul de ascendent, care permite părinţilor să împartă în avans averea lor, păstrându-şi uzufructul viager. Asemenea contracte inter vivos trebuie să fie încheiate în forma cerută pentru donaţii.

Rezerva succesorală. Constituţia germană garantează libertatea de a testa. Cu toate acestea, există anumite măsuri de siguranţă pentru protecţia familiei testatorului. Codul civil reglemenează rezerva succesorală în §§ 2303 până la 2338.(Pflichtteil). în esenţă, moştenitorii rezervatari (descendenţii, părinţii, soţul sau partenerul supravieţuitor) au un drept de creanţă în bani, reprezentând jumătate din cota lor succesorală, la care ar fi avut vocaţie succesorală legală, în lipsa testamentului. Aceştia sunt protejaţi şi împotriva liberalităţilor inter vivos încheiate de cel despre a cărui succesiune este vorba, care pot fi supuse reducţiunii până la întregirea rezervei, dacă nu sunt mai vechi de zece ani.

în anumite condiţii, prevăzute § 2333 BGB de cuius îl poate exclude pe descendent de la beneficiul rezervei succesorale. Este vorba în principal de atentat la viaţa, sănătatea, integritatea fizică a testatorului, a soţului său sau a altor descendenţi; de încălcarea cu rea credinţă a obligaţiei legale de întreţinere faţă de testator sau când împotriva voinţei testatorului, descendentul duce un mod de viaţă lipsit de demnitate şi imoral.

întreţinerea. Legea prevede că timp de 30 de zile de la deschiderea succesiunii, moştenitorii trebuie să asigure întreţinere acelor membri ai familiei (inclusiv partenerului) cu care defunctul convieţuise. Aceştia au dreptul de asemeni de a folosi în continuare locuinţa familială şi bunurile din ea. Dacă la data deschiderii succesiunii un succesibil era pe cale de a se naşte, mama are dreptul să pretindă asigurarea celor necesare până la naşterea copilului, dacă este în nevoie (§ 1963 BGB). Pe de altă parte, soţul supravieţuitor şi copiii au dreptul de a cere plata rezervei succesorale care li se cuvine. Dacă defunctul fusese obligat să plătească pensie de întreţinere fostului soţ, această obligaţie se transmite, de la data decesului, către moştenitori.

Donaţiile. Descendenţii moştenitori au obligaţia (dacă de cuius nu a dispus altfel) să raporteze donaţiile primite de la acesta în timpul vieţii. In vederea calculării rezervei succesorale se adaugă valoarea donaţiilor făcute terţilor, care nu sunt mai vechi de zece ani în raport cu data deschiderii succesiunii. In privinţa soţului (sau a partenerului înregistrat) termenul curge de la data desfacerii căsătoriei, respectiv a despărţirii partenerilor. Dacă se încheiase un pact succesoral, iar ulterior de cuius a donat un bun cu intenţia de a diminua drepturile beneficiarului pactului, moştenitorul contractual poate cere donatarului restituirea donaţiei, cu referire la îmbogăţirea fără justă cauză.( § 2287 BGB).

3. Capacitatea

Minorul de 16 ani are capacitatea de a întocmi singur, fără asistarea reprezentantului legal, un testament autentic. Dintre majori, sunt loviţi de incapacitate cei care datorită deficienţelor mentale nu au reprezentarea actelor de voinţă , având discernământul abolit.

în privinţa pactelor succesorale, este admis ca unul dintre soţii parte la contract să nu aibă capacitatea de exerciţiu, caz în care este necesară prezenţa reprezentantului său legal.

Legea autentificării actelor prevede că nu pot fi martori la întocmirea testamentului notarul, soţul sau rudele apropiate ale acestuia, minorii sau beneficiarul testamentului. Cum însă, în Germania participarea martorilor nu este de regulă obligatorie, încălcarea acestei incapacităţi nu se consideră că atrage nulitatea testamentului.

Un testament întocmit în favoarea unui azil în care defunctul locuise este nul dacă conducerea acestei instituţii avea cunoştinţă despre întocmirea lui.(art. 14 din Legea căminelor).

4. Autorităţi competente

Dovada morţii unei persoane, se face prin eliberarea certificatului de deces sau prin hotărâre judecătorească care permite împărţirea bunurilor unei persoane dispărute.

Legea prevede că certificatul de moştenitor (Erbschein) cuprinde informaţii privind identitatea moştenitorilor, nu şi întinderea masei succesorale. Acest certificat este emis de instanţa succesorală (Nachlassgerichţ) de la ultimul domiciliu al lui de cuius. Este vorba de regulă de judecătorie; pentru Baden-Wurtemberg există o excepţie, în acest Land competenţa exclusivă aparţinând notarului.

Certificatul de moştenitor permite terţilor să dobândească cu bună credinţă bunuri de la moştenitori. In anumite cazuri, este suficient să se prezinte testamentul autentic sau pactul succesoral după ce a fost deschis de instanţa succesorală şi stabilită calitatea moştenitorilor.

Conţinutul certificatului de moştenitor poate fi contestat oricând în faţa instanţei, care poate administra orice probe pentru a verificarea veridicităţii acestuia. Mai mult chiar, dacă are îndoieli sub acest aspect, conform art.2361(1) BBG, instanţa trebuie să îl reţină din oficiu sau să-l declare nul. Pentru securitatea circuitului civil, această măsură trebuie să făcută publică, conform art.185 urm.din Codul de procedură civilă.

5. Ineficacitatea testamentelor

O dispoziţie testamentară poate fi considerată nulă, total sau parţial, dacă contravine ordinii publice sau bunelor moravuri (§ 138 BGB) sau nu îndeplineşte cerinţele de formă sau de fond cerute pentru încheierea sa valabilă. Sunt de asemeni ineficace ex tune dispoziţiile care au fost revocate sau cele atacate.

încetarea căsătoriei sau despărţirea partenerilor, renunţarea la moştenire, predecesul legatarului, decăderea din dreptul de a moşteni (§ 2344 şi 2342 BGB) sau expirarea termenului (§ 2109, 2162, 2210 şi 2252) au ca efect ineficacitatea dispoziţiilor pentru cauză de moarte.

Consecinţele acestei ineficacităţi sunt diferite şi ele depind de situaţia de fapt. De pildă, în virtutea principiului conversiunii, consacrat în § 140 BGB, în practica judiciară s-a recunoscut conversiunea unui pact succesoral într-un testament sau testament conjunctiv; conversiunea unui testament conjunctiv între persoane necăsătorite în două testamente separate ori conversiunea unei promisiuni de donaţie în testament.

6. Termenul de opţiune succesorală

Dintre sistemele cunoscute de transmitere a succesiunii, Codul civil german a optat pentru soluţia transmiterii imediate, în temeiul legii, odată cu deschiderea succesiunii (Vonselbstenverb). In sprijinul acestei soluţii au fost aduse mai multe argumente: simplitatea, concordanţa cu realitatea vieţii, în care de regulă moştenirile sunt acceptate, iar nu repudiate, avantajele pentru creditorii şi debitorii succesiunii. In acest mod se evită situaţia de hereditas iacens şi dificultăţile cunoscute din alte sisteme. In această materie este permis Landurilor să deroge, prin reglementări proprii de la dispoziţiile Codului civil. Moştenitorii devin proprietari din momentul deschiderii succesiunii si pot intra în posesia bunurilor succesorale direct. Legatarul cu titlu particular trebuie să ceară predarea legatului de la moştenitori. Se poate

renunţa la moştenire- dacă nu a fost deja acceptată, fie şi tacit- în termen de şase săptămâni, termen care curge de la data la care moştenitorul a cunoscut moartea şi temeiul chemării sale succesorale. Prin excepţie, termenul este de şase luni în cazul în care ultimul domiciliu al defunctului a fost în străinătate sau renunţătorul domicilia în străinătate la data care termenul a început să curgă.

Ca urmare a faptului că succesiunea se dobândeşte de la sine, teoretic moştenitorul nu trebuie să dovedească în mod special acceptarea moştenirii. Aceasta însă numai în cazul în care legea (de pildă Codul de procedură civilă) nu prevede altfel.

Pe durata indiviziunii, fiecare moştenitor poate dispune numai de partea sa succesorală, pentru înstrăinarea unor bunuri determinate fiind necesar acordul tuturor comostenitorilor (§2033 BGB).

Prin testament poate fi interzisă sistarea indiviziunii, pentru cel mult treizeci de ani. Legea prevede că mai întâi trebuie achitate obligaţiile legate de succesiune, putând fi vândute bunuri, dacă este necesar. Hârtiile de familie rămân însă proprietate comună, astfel cum prevede § 2047 BGB. Dacă a fost desemnat un executor testamentar, el va face împărţirea, după consultarea moştenitorilor.

7. Legea şi procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de

extraneitate

Legea germană de drept internaţional privat a fost substanţial modificată în anul 1986. Ea este principalul izvor de drept al soluţionării problemelor de detrminare a legii aplicabile, a competenţei şi a recunoaşterii ectelor emise în străinătate. In afară de aceasta, se mai au în vedere tartatele bi- şi multilaterale în materie.

Instanţele germane sunt competente dacă: legea succesorală germană este aplicabilă (fie şi numai parţial); există bunuri mobile sau imobile pe teritoriul acestui stat; convenţiile internaţionale (cum ar fi cea încheiată cu Iran sau cu Turcia) nu stabilesc astfel.

Legislaţia internă germană cunoaşte principiul unităţii succesiunii, ceea ce înseamnă că nu distinge între bunurile mobile sau imobile, indiferent de locul situaţiunii lor. Numai art.3 din EGBGB (Legea privind dreptul internaţional privat german) se referă la ipoteza în care legea locului situaţiunii bunurilor- care nu este şi legea aplicabilă succesiunii -are anumite dispoziţii speciale.

Instanţa competentă este cea de la ultimul domiciliu al defunctului sau al reşedinţei acestuia; în cazul cetăţenilor germani care nu au avut ultimul domiciliu sau reşedinţa în această ţară, este competentă instanţa din Berlin-Schoeneberg, iar pentru străinii fără domiciliu

sau reşedinţă în Germania, competenţa aparţine instanţei de la locul unde se găsesc bunurile succesorale.

Cu privire la legea aplicabilă, ea este determinată de instanţa competentă, potrivit regulilor de drept internaţional privat, factorul de legătură fiind în general cetăţenia defunctului la data decesului.

Dacă instanţa are de examinat validitatea unui testament din punctul de vedere al formei, se aplică de asemeni legea în vigoare la domiciliul lui de cuius în momentul întocmirii testamentului. O hotărâre judecătorească străină , fie ea pronuntată într-o procedură necontencioasă, nu este de regulă automat recunoscută, ci trebuie să urmeze procedura recunoaşterii.

Potrivit § 2369 BGB, pentru a intra în posesia unor proprietăţi situate în Germania, moştenitorii care au dobândit în temeiul unei legi străine trebuie să ceară eliberarea unui certificat de moştenitor special (Fremdrechtserbschein), de către instanţa germană. In cazul în care a fost eliberat în străinătate un certificat de moştenitor sau s-a soluţionat un litigiu cu privire la aceeaşi succesiune, instanţa germană competentă nu este ţinută de conţinutul acestora, putându-le însă lua în considerare pentru a uşura probatoriul propriu. Atunci când au de soluţionat cauze cu element de extraneitate, deseori instanţele germane apelează la opinia unui expert sau a unui institut specializat în drept internaţional privat pentru a cunoaşte conţinutul legii străine. De asemeni, solicită informaţii potrivit Convenţiei europene din 1968 privind informaţiile asupra dreptului străin.

Germania nu este parte la Convenţia de la Washington privind testamentele internaţionale, dar a ratificat Convenţia de la Haga din 1961 privind conflictele de legi în materia formei testamentelor. Aceste dispoziţii au fost incluse în legea internă germană, astfel că în privinţa formei testamentelor, aceasta este guvernată de: legea cetăţeniei testatorului la data întocmirii acestuia sau la data decesului; legea locului redactării testamentului; legea domiciliului sau a reşedinţei obişnuite a defunctului la data întocmirii testamentului sau la data decesului; pentru imobile, legea de la locul situaţiunii lor.

G. Republica Moldova

1. Generalităţi

La 1 ianuarie 2003 a intrat în vigoare Codul civil al Republicii Moldova. Este un cod cuprinzător, care la materia persoanelor juridice reglementează şi societăţile comerciale, la materia contractelor tratează şi despre contractul de leasing, despre transporturi, contractul de expediţie, magazinaj, contractul de servicii turistice, franchising, intermediere, agenţie comercială. De asemeni, într-un capitol separat găsim reglementate contractele şi operaţiunile bancare, factoringul.

Dreptul succesoral formează obiectul Cărţii a patra (art. 1432-1575), iar raporturile de drept internaţional privat sunt reglementate în Cartea a cincea din Cod.

2. Moştenirea legală

Potrivit art. 1499 C.civ., moştenirea legală se aplică în cazul în care: nu există testament; a fost declarată nulitatea testamentului; succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul; succesorul testamentar este nedemn.

Există patru clase de moştenitori: descendenţii, soţul supravieţuitor şi ascendenţii privilegiaţi (clasa I); colateralii privilegiaţi, adică fraţii şi surorile şi ascendenţii ordinari, adică bunicii (clasa a ll-a); colateralii ordinari, adică unchii şi mătuşile (clasa alll-a). Se prevede în lege existenţa principiilor priorităţii claselor de moştenitori, al proximităţii gradului de rudenie în cazul ascendenţilor, precum şi al reprezentării succesorale, în cazul descendenţilor la infinit şi în cazul colateralilor privilegiaţi şi a celor ordinari, până la gradul al patrulea inclusiv.

Nu se admite reprezentarea renunţătorului şi a nedemnului.

Dacă soţii locuiseră separat cel puţin trei ani înainte de deschiderea succesiunii, prin hotărâre judecătorească, soţul supravieţuitor poate fi înlăturat de la moştenire.

Este nedemn de a fi succesor testamentar sau legal persoana care: a) a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voinţe exprimate în testament; b) a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a lăsat moştenirea şi a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate lui sau la majorarea cotei succesorale a acestora.

De asemeni, potrivit aceluiaşi art.1434, alin.2 C.civ, nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti şi copiii maturi care s-au eschivat cu rea-credintă de la executarea obligaţiei de întreţinere a celui ce a lăsat moştenirea.

Faptele care atrag nedemnitatea trebuie să fie constatate de instanţa de judecată. In lipsa vreunui succesor testamentar sau legal, dacă nici unul nu a acceptat succesiunea sau toţi sunt privaţi de dreptul la succesiune, patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului, care intră în posesiunea acesteia prin eliberarea unui certificat de succesiune vacantă.

Potrivit art. 1515 (3) C.civ, ordinea moştenirii şi evidenţa patrimoniului succesoral vacant se stabilesc prin lege.

Rezerva succesorală. Codul civil prevede în art.1505 că au dreptul la o rezervă de jumătate din cota legală succesorii din clasa I inapţi de muncă. La calculul rezervei se au în vedere toţi moştenitorii legali chemaţi la succesiune dacă nu ar fi existat testamentul.

3. Testamentul şi legatul

Dispoziţii privind testamentul se găsesc atât în partea generală a cărţii dedicate succesiunilor, cât şi în titlul special dedicat testamentelor.

Reţine atenţia art.1457 C.civ care interzice cumulul moştenirii testamentare cu cea legală, prevăzând că “dacă întreaga avere a fost divizată între moştenitori conform testamentului, dar la momentul deschiderii succesiunii unul dintre ei nu mai este în viaţă, moştenirea legală nu va mai avea loc, iar cota lui succesorală va fi repartizată în mod egal între ceilalţi moştenitori testamentari.

Cu privire la forma testamentelor, sunt recunoscute: testamentul olograf, testamentul autentic notarial şi cel asimilat acestuia, precum şi testamentul mistic. Sunt asimilate testamentelor notariale, cele autentificate de medicul principal al unei instituţii sanitare, directorul azilului de bătrâni, şeful expediţiilor de explorări şi altele similare, dacă testatorul se găseşte în unul din aceste stabilimente; căpitanul navei sau al aeronavei; comandantul unităţii militare dacă în localitate nu există notar şi testatorul este militar; şeful instituţiei de privaţiune de libertate. Aceste testamente asimilate trebuie expediate a doua zi unui notar.

în cazul în care dintr-o anumită cauză care trebuie arătată, testatorul nu poate semna personal, la rugămintea lui şi în prezenţa notarului şi a doi martori, testamentul poate fi semnat de o altă persoană.

Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice se întocmeşte în mod obligatoriu în prezenţa a doi martori şi a unei persoane care poate comunica cu testatorul, confirmând prin semnăturămanifestarea lui de voinţă.

Legea prevede în art. 1464 că lipsa datei din testament atrage nulitatea acestuia numai dacă există dubii cu privire la capacitatea de exerciţiu a testatorului la momentul întocmirii, modificării sau revocării testamentului, precum şi în cazul existenţei a câtorva testamente.

în orice moment testatorul poate revoca sau modifica testamentul, fie prin întocmirea unui nou testament care revocă în mod direct, total sau parţial, testamentul anterior ce contravine noului testament, fie printr-o cerere adresată notarului, fie prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf.

Art.1466 C.civ. prevede în mod expres că revocarea testamentului ulterior nu reînvie dispoziţiile testamentului anterior.

Se face distincţie între situaţia în care testamentul nu are putere legală (art1468) şi cazurile de nulitate a testamentului. Astfel, testamentul nu are putere legală: dacăunica persoană în a cărei favoare a fost întocmit decedează înaintea testatorului; în cazul în care unicul moştenitor nu acceptă moştenirea; dacăaverea testată dispare în timpul vieţii testatorului sau este înstrăinată de acesta; în partea care încalcă rezerva succesorală. Conform art.1469 C.civ., este nul testamentul în condiţiile generale de nulitate a actelor juridice; dacă dispoziţiile testamentare contravin legii sau intereselor publice (?!), fiind nule de asemenea condiţiile care nu sunt clare sau contravin una alteia; dacă s-a întocmit cu nerespectarea formei stabilite de lege.

Legatul. Intr-un capitol separat este reglementat legatul. Astfel, art.1486 C.civ. prevede că testatorul poate acorda prin testament unei persoane avantaje patrimoniale (legat) fără a o desemna în calitate de moştenitor.

Obiect al legatului poate fi transmiterea către legatar în proprietate, folosinţă sau cu un alt drept real a bunurilor care fac parte din patrimoniul succesoral; obţinerea şi transmiterea către acesta a bunurilor care nu fac parte din moştenire; îndeplinirea unei anumite munci, prestarea de servicii şi altele (art.1487 C.civ). Legatarul unei case, apartament sau altă locuinţă poate fi însărcinat de testator să pună la dispoziţia altuia o parte a acestui bun, cu titlu viager sau pe o perioadă determinată, drept de folosinţă care este personal şi inalienabil.

Conform art. 1498 C.civ, testatorul poate ordona moştenitorului executarea unei anumite acţiuni în scopuri general-utile, fapt ce poate avea atât caracter material, cât şi nematerial, în caz de deces executarea fiind în sarcina moştenitorilor care au primit cota lui.

4. Opţiunea succesorală

Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la deschiderea ei; succesiunea se consideră acceptată când moştenitorul (legal sau testamentar) depune la notarul de la locul deschiderii succesiunii o declaraţie de acceptare sau intră în posesiunea patrimoniului succesoral.

Termenul curge în principiu din acelaşi moment pentru toţi succesibilii; dacă cei în grad preferat nu o acceptă, succesiunea trebuie acceptată în partea rămasă din termenul stabilit pentru acceptare, dacă este mai mare de trei luni, în caz contrar putându-se prelungi cu aceeaşi perioadă. Aceeaşi regulă funcţionează şi în cazul în care moştenitorul a decedat în termenul de opţiune succesorală.

Interesantă este dispoziţia din art. 1526 referitoare la renunţarea la succesiune. Potrivit alin.1, moştenitorul poate renunţa la succesiune în termen de 6 luni de la data deschiderii acesteia, chiar dacă a acceptat succesiunea prin intrare în posesiune. Renunţarea este un act de voinţă irevocabil; dacă este vorba despre o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, renunţarea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.

Executarea testamentului. în lipsa desemnării de către testator a unui executor, moştenitorii testamentari pot desemna pe unul dintre ei sau pe un terţ pentru a executa testamentul. Se admite şi încredinţarea numirii executorului unui terţ, de către testator.

5. Autorităţi competente

în titlul VI (“Confirmarea dreptului la moştenire”) al cărţii a V-a, Codul civil al Republicii Moldova prevede că persoanele recunoscute ca moştenitor pot cere notarului de la locul deschiderii succesiunii eliberarea certificatului de moştenitor.

Acesta se eliberează oricând după expirarea termenului de opţiune succesorală şi chiar mai înainte, dacă notarul dispune de suficiente dovezi care să ateste că persoanele care solicită eliberarea certificatului sunt singurii moştenitori. Este reglementată şi posibilitatea eliberării certificatului de calitate de moştenitor, care poate fi utilizat numai pentru dobândirea actelor necesare pentru a dovedi existenţa bunurilor ce compun patrimoniul succesoral. Art.1558 alin.2 in fine precizează însă că această calitate poate fi dovedită numai în cazul acceptării în termen a moştenirii, în caz contrar moştenitorul fiind străin de succesiune prin neacceptare.

6. Partajul

După eliberarea certificatului de moştenitor se poate face partajul, fie prin bună învoială, fie după voinţa testatorului sau opţiunea executorului testamentar desemnat.

în cazul din urmă, dacă alegerea acestuia este evident inechitabilă, partajul se face prin hotărâre judecătorească. Este permis moştenitorilor să convină în scris asupra menţinerii stării de indiviziune pe o perioadă nedeterminată.

Dispoziţii speciale găsim în privinţa terenurilor agricole. Astfel, conform art1565 C.civ, dacă proprietarul terenului agricol pe care se află gospodăria ţărănească l-a lăsat prin testament câtorva moştenitori sau nu a lăsat testament, dar există mai mulţi moştenitori legali , terenul agricol şi tehnica agricolă pot fi împărţite între aceştia în cazul în care partea de teren repartizată fiecărui moştenitor asigură existenţa unei gospodării viabile. Dacă nu poate fi împărţit, terenul agricol trebuie oferit moştenitorului care locuieşte în gospodăria ţărănească şi care, împreună cu de cuius a administrat gospodăria; în lipsa unui astfel de moştenitor, gospodăria va fi atribuită celui care doreşte şi poate să o administreze, urmând ca ceililalţi să primească o cotă echivalentă din alte bunuri sau, în lipsă, o sultă corespunzătoare.

7. Legea şi procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de

extraneitate

Potrivit sistemului adoptat de Republica Moldova, raporturile succesorale cu privire la bunurile mobile sunt guvernate de legea naţională în vigoare la momentul decesului persoanei care a lăsat moştenirea, iar cele privind bunurile imobile, de legea statului pe al cărui teritoriu acestea sunt situate, (art.1622 C.civ).

Cu privire la moştenirea testamentară, se permite testatorului să aleagă o altă lege aplicabilă decât cea prevăzută de art. 1622, cu condiţia să nu încalce dispoziţiile imperative.

întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă respectă condiţiile de formă aplicabile la data întocmirii, modificării sau revocării sau la data decesului testatorului, conform oricăreia din legile enumerate: legea naţională a testatorului; legea domiciliului acestuia; legea locului unde testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat; legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare;

legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a averii succesorale.

H. Regatul Unit (Anglia şi Ţara Galilor)

I. Generalităţi

Dreptul cutumiar englez (Common Law of England) este format din deciziile judecătoreşti, cutume şi doctrină; este aşadar necodificat. Dreptul englez contemporat este bazat atât pe conceptele desprinse din Common Law of England, cât şi pe cele de origine romană, feudală. Din ce în ce mai mult însă, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, Anglia a transpus în legislaţia sa, prin adoptarea unor legi, directivele comunitare. De asemeni, prin adoptarea unor legi au fost introduse în ordinea de drept dispoziţiile unor convenţii internaţionale. De pildă, Wills Act din 1963 a introdus Convenţia de la Haga din 1961 privind conflictele de legi în materie de formă a dispoziţiilor testamentare.

2. Moştenirea legală

Moştenirea se deferă potrivit legii fie când nu s-a întocmit testament, fie când testatorul nu a dispus asupra întregii sale averi. De regulă, regulile aplicabile succesiunii ab infestat îl favorizează pe soţul supravieţuitor.

Dacă după moartea unei persoane rămâne soţ supravieţuitor şi unul sau mai mulţi copii, mai întâi se atribuie soţului supravieţuitor 125.000 lire sterline (sau echivalent în bunuri), din activul net şi după plata impozitului succesoral precum şi toate bunurle personale.

După reforma din 1995, pentru a moşteni, soţul trebuie să supravieţuiască lui de cuius cel puţin 28 de zile. Dacă nu există soţ supravieţuitor sau copii, părinţii culeg în părţi egale activul net al moştenirii. In lipsa acestora, sunt chemaţi în ordine, fraţii şi surorile, apoi bunicii şi apoi unchii şi mătuşile.

3. Moştenirea testamentară

Art. 9 din Wills Act 1837, astfel cum a fost modificat prin art.17 dinn Administration of Justice Act 1982 prevede necesitatea formei scrise a testamentului, ca şi a semnării lui de către testator în prezenţa simultană a doi martori majori. De regulă, testamentele în Anglia sunt dactilografiate sau imprimate.

Pentru succesiunile deschise după integrarea Convenţiei de la Haga 1961 în dreptul englez, se aplică cu prioritate dispoziţiile acesteia, potrivit cărora un testament este valabil, din punct de vedere al formei, dacă corespunde fie legii locului unde a fost redactat, fie legii naţionale a testatorului sau domiciliului ori reşedinţei obişnuite a acestuia, la data redactării sau la data decesului.

Testamentele pot fi revocate expres printr-o clauză în acest sens sau printr-un testament ulterior ori prin distrugerea lui.

în dreptul englez, conform art.18 din Wills Act 1837,căsătoria ulterioară a testatorului atrage revocarea de drept a dispoziţiei testamentare anterioare, cu excepţia cazului când căsătoria era iminentă la data întocmirii testamentului. In schimb, divorţul intervenit ulterior testamentului nu afectează decât actele de dispoziţie dintre soţi.

4. Libertatea testamentară

In principiu, în Anglia, libertatea testamentară este nelimitată. Această afirmaţie se bazează pe faptul că în acest sistem de drept nu se recunoaşte în favoarea nici unei persoane dreptul la rezervă succesorală.

Potrivit unei legi din anul 1975, instanţa are dreptul să dispună alocarea unei părţi din moştenire, numită family provision în favoarea diferitelor categorii de persoane: soţul supravieţuitor; fostul soţ, divorţat şi nerecăsătorit; un copil, inclusiv cel care era numai conceput; orice persoană care, chiar dacă nu era copil, era tratat ca atare în căsătoria lui de cuius; orice persoană care era susţinută financiar de defunct înainte de deces. Dispoziţia instanţei poate viza fie plata unor sume periodice sau a unei sume globale, fie atribuirea proprietăţii unui bun, mobil sauimobil ce face parte din masa succesorală.

5. Administrarea succesiunii

O particularitate a sistemului succesoral englez constă tocmai în prezumţia că orice persoană decedată are un reprezentant (personal representative), care este fie un executor testamentar, fie administrator. Executorul testamentar (care poate fi o persoană fizică sau, deseori, o societate - filială a unei bănci, cabinet de solicitors, de contabili sau o societate de asigurări) trebuie să fie confirmat prin punerea în posesie efectuată de grefa principală sau regională a înaltei Curţi de Justiţie. In cazul în care nu s-a desemnat prin testament un executor, poate fi numit administrator (tot de către aceeaşi grefă a Curţii) un creditor al succesiunii sau orice persoană interesată. Executorii sau administratorii deţin toate bunurile mobile şi imobile ale defunctului în trust pentru beneficiari.

Potrivit regulilor de drept internaţional privat engleze, acesta face trimitere la lex rei sitae cu privire la imobilele situate în străinătate. Reprezentantul dispune de un veritabil drept de proprietate de la data deschiderii succesiunii, confirmat, cu efect retroactiv, de grant of probate emis de Curte. El are de îndeplinit două sarcini esenţiale: trebuie să reunească bunurile defunctului şi să vegheze la păstrarea integrităţii lor. în acest scop poate să efectueze operaţiuni bancare, să încheie contracte de asigurare cu privire la bunurile succesorale, să le vândă, să le ipotecheze, să încheie împrumuturi în vederea creşterii lichidităţilor sau să investească banii lichizi ai succesiunii.

După reunirea tuturor bunurilor, reprezentantul trebuie să plătească datoriile succesiunii, în general în termen de un an de la deschiderii acesteia. In general, cu privire la ordinea plăţilor, este de reţinut că în primul rând sunt avute în vedere bunurile ce nu au format obiectul vreunui legat, iar legatele particulare trebuie satisfăcute înainte de legatele universale.

Dacă în urma publicităţii făcute, creditorii nu se prezintă, activul poate fi distribuit moştenitorilor.

6. Drept internaţional privat

în dreptul internaţional privat englez, succesiunea mobiliară a unei persoane decedate ab intestat este supusă legii domiciliului său la momentul decesului, în timp ce succesiunea

imobilelor este supusă regulii lex rei sitae. In privinţa moştenirii testamentare a bunurilor mobile, capacitatea este determinată de legea domiciliului testatorului.

Condiţiile de validitate ale unui testament ce vizează un imobil sunt cele cerute de legea locului situaţiunii acestuia.

Cu privire la noţiunea de domiciliu, în dreptul englez se folosesc două concepte: domiciliul legal şi domiciliul de origine. Prin domiciliu legal se înţelege ţara în care o persoană locuieşte permanent şi în care are intenţia de a locui în permanenţă. Domiciliul de origine (de regulă cel al naşterii) creează o prezumţie cu privire la faptul că persoana în discuţie este domiciliată în acea ţară. In dreptul englez se mai întâlneşte şi noţiunea de domiciliu fiscal (residence for tax purposes) care poate fi diferită de domiciliul de origine.

Pentru taxa de succesiune, o persoană domiciliată în străinătate va fi considerată cu domiciliul fiscal în Anglia dacă efectiv locuise în Anglia în ultimii trei ani sau avusese domiciliul fiscal în această ţară cel puţin 17 ani.

III. Concluzii

Am examinat succint câteva sisteme succesorale, încercând să observăm atât regulile de drept material, cât şi cele de drept internaţional aplicabile succesiunilor, din câteva state. Raţiunea pentru care am ales unele sau altele dintre acestea nu este atât de importantă. Ţelul iniţial al demersului meu a fost acela de a răspunde la întrebarea dacă la nivelul Uniunii Europene unificarea dreptului succesoral este necesară şi în ce formă. De aceea aveam intenţia să cercetez numai regimul aplicabil în unele ţări membre ale Uniunii Europene. Având însă în vedere că Proiectul Codului civil român (depus la Parlament la începutul lunii martie 2004) a fost în mare parte, potrivit expunerii de motive, inspirat de legislaţia din Quebec, am considerat necesar să fac câteva referiri şi la această lege. Croaţia a dobândit târziu calitatea de candidat la aderarea la Uniunea Europeană, dar este o ţară hotărâtă să devină membru în 2007, odată cu România şi Bulgaria. De aceea am făcut o scurtă prezentare şi la noua lege succesorală adoptată în această ţară. Republica Moldova are un nou Cod civil şi am considerat interesant pentru cititorii din România să cunoască modul de abordare al materiei succesiunilor în acest act normativ, inspirat în bună măsură, din câte se pare, de cele mai noi coduri de pe continentul european.

Cu privire la întrebările iniţiale privind oportunitatea unificării regulilor în Europa, cred că se impune un răspuns pozitiv, cel puţin sub aspectul regulilor de drept internaţional privat, astfel încât să se asigure înlăturarea obstacolelor din calea creării unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Având ca punct de pornire transferarea, prin Tratatul de la Amsterdam, a competenţelor privind unificarea dreptului internaţional privat de la statele membre asupra Uniunii (“comunitarizarea” cooperărarii judiciare în materie civilă), se poate afirma că există în art.61 lit.c şi art.65 lit.b din Tratat baza legală a unei viitoare unificări, pentru asigurarea deplină a libertăţii de circulaţie a persoanelor înăuntrul acestei Comunităţi. Aceasta nu va însemna în nici un caz ştergerea identităţii culturale dintre statele membre, ci numai asigurarea unui anumit grad de securitate juridică.

Analiza comparativă a demonstrat necesitatea urgentă a unei predictibilităţi în cauzele succesorale, pentru a se evita soluţionarea aceluiaşi tip de speţă în mod diferit în diferitele state. Atâta timp cât o parte a statelor supun succesiunea legii cetăţeniei defunctului, iar

altele consideră domiciliul ca punct de legătură; pe de altă parte unele state supun întrega moştenire aceloraşi reguli, în timp ce altele fac distincţie după locul situării acestora, este dificil de asigurat doritul spaţiu de justiţie unitară. Chiar libertatea alegerii legii aplicabile de către testator poate fi numai iluzorie în condiţiile nearmonizării regulilor de drept internaţional privat, căci într-un litigiu ulterior poate exista surpriza nerecunoaşterii ca valabile a alegerii făcute.

Trebuie observat că Uniunea Europeană a devenit tot mai mult o Europă a cetăţenilor, priviţi nu numai ca factori de producţie. Dovada o constituie şi Carta drepturilor fundamentale, recent adoptată, fundament al viitoarei Constituţii Europene, care secţiunea a 3-a din capitolul IV, dedicat unui “Spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, prevede între altele, unificarea regulilor de drept internaţional privat şi a dispoziţiilor interne în vederea evitării conflictelor de competenţă, unificarea, pe cât posibil, a regulilor de procedură civilă şi -nu în ultimul rând- sprijinirea pregătirii continue a judecătorilor şi a tuturor celor implicaţi în realizarea dreptului.

Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:

Comentarii despre Succesiunea în Croaţia, Canada, Olanda, Spania, Italia, Germania și Marea Britanie

Nume 

Email

Anunţă-mă dacă apar comentarii noi

Comentează

Cristian 3.07.2017

Bună ziua... Pot eu ca persoana fizica sa solicit un Erbschein în germania ,dacă da unde trebuie?

Răspunde