Garanţiile reale mobiliare asupra drepturilor de creanţă
| Comentarii |
|
garanţiile reale mobiliare asupra drepturilor de creanţă, 1. PRELIMINARII 2. DEFINIŢIA DREPTULUI DE GARANŢIE REALĂ MOBILIARĂ 3. DREPTUL DE CREANŢĂ - OBIECT AL GARANŢIEI REALE MOBILIARE 4. CESIUNEA DE CREANŢĂ ŞI GARANŢIA REALĂ ASUPRA UNUI DREPT DE CREANŢĂ 5. EXECUTAREA GARANŢIEI REALE ASUPRA UNUI DREPT DE CREANŢĂ 6. STINGEREA CREANŢEI CE FORMEAZĂ OBIECTUL GARANŢIEI REALE MOBILIARE
1. PRELIMINARII
1. Planul de studiu. într-o lume bazată pe extrema fluiditate a circuitului comercial, pe tranzacţii exprimate în monede existente numai prin înscriere în cont şi pe dematerializarea valorilor economice, rolul bunurilor necorporale a dobândit o importanţă fără precedent. Creşterea valorii acestor bunuri şi aptitudinea lor de a circula extrem de rapid şi fără formalităţi excesive conferă bunurilor necorporale o deosebită atractivitate din perspectiva garantării operaţiunilor de finanţare.
în acest context, şi dreptul român a resimţit nevoia unei reglementări adecvate garanţiilor reale mobiliare asupra bunurilor necorporale. Titlul VI din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, intitulat „Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare" (denumit în conti)nuare „Legea garanţiilor") conţine prevederi care urmăresc să răspundă acestei necesităţi. în încercarea de a stabili regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare constituite asupra drepturilor de creanţă, prezentul studiu îşi propune să analizeze aceste prevederi.
După o necesară definire a conceptului juridic de drept de garanţie reală mobiliară, vom enumera creanţele care pot face obiectul acestui drept, apoi vom aborda relaţia dintre cesiunea de creanţă şi garanţia reală asupra unui drept de creanţă, câteva aspecte specifice legate de executarea garanţiei reale asupra unui drept de creanţă şi problemele pe care le ridică stingerea creanţei ce formează obiectul garanţiei reale mobiliare.
2. DEFINIŢIA DREPTULUI DE GARANŢIE REALĂ MOBILIARĂ
2. Enunţ. Legea caranţiilor, tributară aparent unei filozofii pragmatice, nu conţine o definiţie a conceptului de garanţie reală mobiliară, oferind numai câteva exemple de bunuri asupra cărora poate purta o garanţie reală mobiliară.
Legea enumeră însă două categorii de operaţiuni care nu constituie garanţii reale mobiliare. Astfel, pe de o parte, art. 8 din Lege menţionează acte şi raporturi juridice excluse din sfera
de aplicare a legii. Pe de altă parte, art. 2 prevede anumite acte care, fără a constitui garanţii reale, sunt parţial asimilate acestora din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil.
în lipsa unei definiţii legale, a rămas doctrinei sarcina de a defini conceptul de garanţie reală mobiliară. Chiar dacă unii autori au încercat, pornind de la modelul anglo-saxon al Legii, să delimiteze natura garanţiei reale mobiliare de concepţia clasică a gajului văzut ca drept real, considerăm că prevederile exprese ale art. 9 alin. (1) din Lege impun totuşi definiţiei date de doctrină anumite limite „legale". Potrivit acestui text, „Garanţia reală care se reglementează prin acest titlu constituie un drept real care are ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligaţii."
Astfel, definim garanţia reală mobiliară ca fiind un drept real accesoriu constituit în favoarea creditorului obligaţiei principale (numit „creditor garantat") asupra unor bunuri mobile (corporale sau necorporale) care aparţin sau vor aparţine debitorului acestei obligaţii (denumit „debitor garant"), drept care conferă creditorului garantat posibilitatea de a se îndestula, cu prioritatea stabilită de lege, din bunul afectat garanţiei, în cazul în care debitorul garant nu-şi execută obligaţia principală în condiţiile care rezultă din izvorul juridic al acestei obligaţii.
Am preferat să formulăm această definiţie oarecum complexă, pentru a încerca să surprindem caracteristicile principale ale noului regim al garanţiilor reale mobiliare.
3. Dezvoltarea definiţiei.
Astfel, în primul rând, garanţia constituie un drept real, drept care conferă titularului său prerogativele urmăririi şi preferinţei.
Prerogativa urmăririi este posibilitatea titularului dreptului real de a urmări bunul obiect al acestui drept în mâinile oricui s-ar afla. în consecinţă, din art. 23 alin. 2 din Legea garanţiilor dispune: „(...) creditorul are posibilitatea de a-şi exercita dreptul asupra bunului afectat garanţiei, care se găseşte în posesia unui terţ (...)“. Din acest punct de vedere, garanţia reală mobiliară continuă să greveze bunuri care au aparţinut debitorului la momentul încheierii contractului de garanţie, dar care ulterior acestui moment au ieşit din patrimoniul debitorului garant.
Am menţionat de asemenea, că garanţia se poate constitui şi asupra unor bunuri viitoare, adică bunuri care nu se află la momentul creării garanţiei în patrimoniul debitorului, dar care vor intra în proprietatea acestuia la un moment ulterior. Această posibilitate rezultă din art. 18 alin. (1) din Lege, potrivit căruia „Contractul de garanţie se poate referi la o garanţie reală asupra unor bunuri viitoare. O astfel de garanţie reală produce efecte în momentul când debitorul obţine proprietatea asupra bunurilor care răspund descrierii stabilită în contract."
Prerogativa preferinţei se exercită cu „prioritatea stabilită de lege". Am folosit această sintagmă pentru a indica faptul că nu întotdeauna creditorul garantat este cel dintâi care se poate satisface din executarea silită asupra bunului afectat garanţiei. Chiar dacă regula este prior tempore potior iure, Legea garanţiilor prevede unele situaţii de excepţie în care chiar o garanţie ulterioară poate dobândi un rang superior unei garanţii anterioare.
în al doilea rând, garanţia reală mobiliară este un drept real accesoriu unui drept de creanţă - drept principal. Creditorul nu va putea trece la executarea garanţiei decât dacă debitorul garant nu îşi execută obligaţia principală în condiţiile şi în modalităţile stabilite de izvorul juridic al acestei obligaţii. în aplicarea principiului accesorium sequitur principale, validitatea garanţiei reale mobiliare este condiţionată de validitatea obligaţiei principale.
în al treilea rând, nu am inclus în definiţie nici o referire la deposedarea debitorului garant de bunul afectat garanţiei, pentru că, spre deosebire de reglementarea gajului în Codul civil, Legea garanţiilor permite constituirea garanţiilor atât cu deposedare, cât şi fără deposedare.
3. DREPTUL DE CREANŢĂ - OBIECT AL GARANŢIEI REALE MOBILIARE
4. Creanţele care pot constitui obiectul garanţiei reale mobiliare. - Conform prevederilor art. 9 alin. (1) din Lege, garanţia reală mobiliară reprezintă un drept real, de unde rezultă că obiectul garanţiei este constituit de un bun. Din chiar denumirea instituţiei juridice analizate, rezultă că bunul ce formează obiectul garanţiei trebuie să fie un bun mobil. Sfera noţiunii de „bun mobil" în această materie este însă mai extinsă decât cea a conceptului clasic definit de Codul civil.
Art. 6 prevede că orice bun mobil intră în sfera de aplicare a reglementării garanţiilor reale mobiliare. Legea garanţiilor este foarte clară în ceea ce priveşte posibilitatea de a constitui garanţii reale mobiliare atât asupra bunurilor corporale, cât şi asupra celor necorporale. Această posibilitate, prefigurată de principiul constituirii garanţiilor reale fără deposedare (reglementat în art. 9 alin. (3) ), este consfinţită, cu titlu general, în mod expres prin art. 6 alin. 1 din Lege. De asemenea, art. 6 alin. (5) include câteva bunuri necorporale în enumerarea exemplificativă a bunurilor ce pot face obiectul garanţiei reale. Astfel sunt menţionate acţiunile şi părţile sociale emise de societăţile comerciale, anumite drepturi de exploatare, drepturile (patrimoniale) de proprietate intelectuală, drepturile de creanţă, poliţele de asigurare, dreptul de închiriere sau arendare, drepturile societare, drepturile de tranzacţionare.
Orice drept subiectiv civil patrimonial poate fi privit, prin prisma finalităţii sale, ca formând un bun necorporal, în măsura în care reprezintă o valoare economică susceptibilă de apropriere . în consecinţă, el poate face obiectul unei garanţii reale. în materia pe care o analizăm, cea a garanţiilor reale mobiliare, interesează numai drepturile patrimoniale mobiliare. Prin urmare, vor fi excluse creanţele corelative obligaţiei de a da un bun imobil, care constituie imobi'e prin obiectul la care se aplică.
în schimb, de regulă, garanţia reală mobiliară poate fi constituită asupra oricărui drept de creanţă de natură mobiliară. Aşadar pot fi afectate unei garanţii reale mobiliare creanţele corelative obligaţiilor de a face, de a nu face sau de a da un bun mobil, creanţele pure şi simple sau afectate de modalităţi, creanţele perfecte şi imperfecte, creanţele corelative obligaţiilor propter rem sau scriptae in rem. Fac excepţie creanţele ataşate unei calităţi personale a debitorului (spre exemplu: dreptul la pensie, dreptul de a primi întreţinere) sau cele care i-au fost conferite acestuia intuitu personae'\ care, nefiind transmisibile, nu sunt nici susceptibile de urmărire şi, deci, nu pot face obiectul unei garanţii reale mobiliare.
5. Garanţii secundare. Creanţa afectată garanţiei poate să fie ea însăşi garantată printr-o garanţie reală mobiliară. Vom distinge în acest caz o garanţie principală, care poartă asupra unei creanţe, şi o garanţie secundară, accesorie acelei creanţe. într-o asemenea ipoteză, considerăm că garanţia secundară, ca drept real accesoriu, va fi inclusă în obiectul garanţiei principale, fiind astfel posibilă crearea unor garanţii „în lanţ“.
De asemenea este posibil ca dreptul de creanţă ce formează obiectul unei garanţii reale să fie el însuşi garantat cu o garanţie de altă natură (amanet, ipotecă, fidejusiune, scrisoare de garanţie bancară, garanţie publică etc.). în acest caz, regimul juridic al garanţiei secundare va continua să fie guvernat de dispoziţiile speciale aplicabile acestui tip de garanţie (spre exemplu: art. 1685-1696 C. civ., Decretul-lege nr. 115/1938, Legea nr. 7/1996, art. 1652-1684 C. civ., Legea nr. 81/1999), iar nu de legislaţia garanţiilor mobiliare. Totuşi, respectiva garanţie secundară face parte din obiectul garanţiei reale mobiliare, ca accesoriu al creanţei afectate acestei din urmă garanţii.
în acest sens, articolul 5 din Legea garanţiilor, dispune „ Aplicarea dispoziţiilor prezentului titlu nu este afectată de faptul că creanţa cu care se garantează este ea însăşi garantată printr-un act juridic care nu cade sub incidenţa acestui titlu.". Pe baza acestui text, care consacră o aplicaţie specială a principiului accesorium sequitur principale, considerăm că garanţia reală mobiliară va purta atât asupra dreptului de creanţă propriu-zis, cât şi asupra accesoriilor acestuia, deci inclusiv asupra garanţiei secundare.
Cum operează transferul drepturilor conferite de această din urmă garanţie în favoarea creditorul garantat? Acest transfer intervine numai prin efectul executării garanţiei principale, care presupune cesiunea creanţei, împreună cu toate accesoriile sale, inclusiv garanţia secundară, astfel cum rezultă din prevederile art. 1396 C. civ. care stabilesc transferul automat al accesoriilor unei creanţe o dată cu transferul creanţei.
4. CESIUNEA DE CREANŢĂ ŞI GARANŢIA REALĂ ASUPRA UNUI DREPT DE CREANŢĂ
A. Garanţii reale, garanţii speciale, garanţii asimilate
6. Terminologie. - După ce, în art. 1 al legii, se defineşte sfera de aplicare a garanţiilor reale mobiliare, art. 2 face referire la anumite operaţii pentru care vor fi incidente aspectele „procedurale" ale reglementării garanţiilor reale mobiliare: ordinea de prioritate, publicitatea şi executarea. Potrivit preambulului art. 2, „sunt supuse prevederilor prezentului titlu, în ceea ce priveşte ordinea de prioritate, publicitatea şi executareâ' (s.n. RR, RD) anumite acte juridice în temeiul cărora nu se naşte un drept de garanţie reală mobiliară, aşa cum am înţeles să-l definim mai sus. într-un material anterior am denumit aceste acte juridice -„garanţii speciale".
Opinăm că „garanţia specială" nu poate fi considerată o „garanţie asimilată“ proprio sensu, deoarece actelor enumerate de art. 2 nu li se aplică integral regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare. Spre exemplu, regulile privind constituirea garanţiilor reale mobiliare (inclusiv condiţiile de fond şi de formă prevăzute pentru validitatea contractului de garanţie) nu se aplică garanţiilor speciale. Acestea din urmă sunt supuse regimului comun al garanţiilor numai în privinţa aspectelor (numite aici „procedurale") care asigură coeziune sistemului de evidenţă al garanţiilor: ordinea de prioritate, publicitatea şi executarea.
Potrivit art. 2 lit. a), „sunt supuse prevederilor prezentului titlu, in ceea ce priveşte ordinea de prioritate, publicitatea şi executarea (...) toate cesiunile drepturilor de creanţă, chiar dacă cesiunea nu are drept scop garantarea îndeplinirii unei obligaţii. “
Acest text ridică o problemă de interpretare cu privire la noţiunea şi regimul juridic al cesiunii de creanţă făcute în scopul garantării unei obligaţii.
7. Cesiunea de creanţă în scop de garantare. Noţiune. - Cesiunea de creanţă făcută în scopul garantării unei obligaţii constituie o cesiune afectată de modalitatea condiţiei suspensive a neexecutării acelei obligaţii. Prin efectul unei asemenea cesiuni condiţionate, pendente conditione, cedentul rămâne creditor al debitorului cedat, în timp ce dreptul cesionarului este virtual, urmând ca la îndeplinirea condiţiei (eveniente conditione), adică în cazul în care cedentul nu-şi îndeplineşte obligaţia garantată, cesionarul să dobândească în mod automat calitatea de creditor al debitorului cedat pentru acea parte a creanţei care acoperă cuantumul obligaţiei garantate neexecutate de cedent.
Ceea ce apropie cesiunea de creanţă făcută în scopul garantării unei obligaţii de garanţia reală propriu-zisă este cauza actului juridic. în ambele cazuri, părţile încheie contractul pentru a garanta executarea unei obligaţii principale. Aplicând funcţia categorială a cauzei, s-ar putea deci susţine chiar că cesiunea de creanţă încheiată în scopul garantării unei obligaţii este o autentică garanţie. în orice caz, ea are caracter accesoriu faţă de obligaţia a cărei executare este garantată.
Pe de altă parte, însă, pe când contractul de garanţie dă naştere unui drept real asupra creanţei, care se execută în forme specifice la momentul neexecutării obligaţiei principale,
cesiunea de creanţă în scop de garantare nu este aprioric decât o vânzare condiţionată a unei creanţe. în urma acestei vânzări, cesionarul devine titular al creanţei sub condiţie suspensivă. Prin efectul cesiunii condiţionate, creanţa se transferă automat către creditorul garantat - cesionar - în cazul neîndeplinirii de către debitorul garant - cedent - a obligaţiei garantate. Obligaţia de predare a titlului constatator al creanţei şi de efectuare a formalităţilor de publicitate nu sunt decât accesorii ale acestui transfer. Rezultă deci că, din punctul de vedere al naturii juridice, cesiunea de creanţă încheiată în scopul garantării executării unei obligaţii poate fi distinsă de o garanţie reală propriu-zisă constituită asupra unui drept de creanţă.
8. Cesiunea de creanţă în scop de garantare. Regim juridic. - Art. 2, lit. a), teza finală, citat anterior, este destul de imprecis cu privire la regimul juridic ai cesiunii de creanţă încheiate în vederea garantării executării unei obligaţii. Aceasta reprezintă o garanţie specială sau o garanţie asimilată proprio sensu? într-o primă interpretare, acest tip de cesiune, ca orice altă cesiune de creanţă, urmează a fi supusă regimului prevăzut de Legea garanţiilor numai în ceea ce priveşte publicitatea, ordinea de prioritate şi executarea, urmând a fi considerată garanţie specială.
Totuşi, exprimarea legiuitorului lasă loc şi unei alte interpretări. S-ar putea considera că cesiunile de creanţă în scop de garantare ar fi fost supuse prevederilor Legii cu privire la publicitate, ordinea de prioritate şi executare, chiar şi în absenţa art. 2 lit. a) din Lege. în consecinţă, s-ar putea considera că aceste cesiuni reprezintă veritabile garanţii asimilate, legiuitorul considerând cauza contractului ca fiind suficientă pentru această calificare.
Considerăm însă că subordonata concesivă „chiar dacă cesiunea nu are drept scop garantarea îndeplinirii unei obligaţii‘ (s.n. - RR, RD) are o altă explicaţie. Potrivit art. 2 lit. b), reprezintă garanţii speciale vânzările condiţionate şi orice acte juridice destinate să garanteze îndeplinirea unei obligaţii cu un bun dintre cele cuprinse în art. 6 din Lege. Cesiunea de creanţă încheiată în scopul garantării îndeplinirii unei obligaţii ar fi intrat deci în sfera de reglementare a literei b), ca garanţie specială, chiar dacă ar fi lipsit litera a). în consecinţă, concesiva anterior citată nu este de natură să conducă la calificarea cesiunii de creanţă în scop de garantare drept garanţie asimilată.
în concluzie, ca şi orice altă cesiune de creanţă, cesiunea destinată să garanteze îndeplinirea unei obligaţii reprezintă o veritabilă garanţie specială. Această cesiune este supusă Legii garanţiilor numai în ceea ce priveşte publicitatea, ordinea de prioritate şi executarea, formarea actului fiind supusă dreptului comun, prevăzut de Codul civil.
B) Marja de libertate a debitorului garant în înstrăinarea creanţei afectate garanţiei
9. Actele de dispoziţie ale debitorului asupra bunului afectat garanţiei. Drept comun.
- Constituirea unei garanţii reale mobiliare asupra unei creanţe nu-l împiedică pe debitorul garant să dispună de această creanţă prin acte ulterioare. O problemă care apare în legătură cu marja de libertate pe care o are debitorul priveşte sfera de aplicare a art. 21 din Lege. Potrivit acestui text, „(1) Pe durata contractului de garanţie, debitorul poate administra sau dispune în orice mod de bunul afectat garanţiei, inclusiv prin închiriere, constituirea unei alte garanţii sau vânzare (...)“.
Sancţiunea introducerii în contractul de garanţie a unei clauze contrare acestui text este prevăzută de dispoziţiile art. 21 alin (3) şi de art. 22. Astfel, clauzele de restrângere a dispoziţiei juridice asupra bunului afectat garanţiei nu pot fi opuse terţilor: „Actele de dispoziţie asupra bunului afectat garanţiei sunt valabile, chiar dacă cel care a dobândit bunul are cunoştinţă de prevederea contractuală din contractul de garanţie care interzice transferul sau declară transferul ca fiind echivalent cu neîndeplinirea obligaţiei'.
Pe de altă parte, nici debitorul garant nu poate fi sancţionat contractual pentru nerespectarea unei astfel de clauze, dacă ea interzice constituirea unei alte garanţii reale asupra aceluiaşi bun: “Clauzele unei garanţii reale nu pot impune obligaţii de plată anticipată şi imediată la cerere, parţială sau totală a acelei obligaţii principale garantate, nici să reclame prin aceasta orice altfel de plată sau datorie debitorului, în cazul în care debitorul constituie o a doua garanţie reală pe acelaşi bun; astfel de clauze vor fi nule de drept, în afara cazului în care creditorul are motive obiective să creadă că bunul afectat garanţiei a fost sau este pe cale de a fi pus în pericof.
Spre deosebire de alţi autori, apreciem că nulitatea prevăzută de acest text priveşte doar clauzele care sancţionează constituirea unei noi garanţii reale mobiliare asupra aceluiaşi bun, iar nu şi sancţiunile contractuale ale altor forme de exercitare a prerogativei dispoziţiei juridice de către debitorul proprietar al bunului afectat garanţiei. în susţinerea acestei opinii, pot fi aduse următoarele argumente:
a) Un argument de interpretare literală: art. 22 alin. 1 dispune nulitatea clauzei numai dacă aceasta interzice constituirea de noi garanţii reale mobiliare;
b) Un argument de interpretare sistematică: art. 22 urmează art. 21 care enumeră limitările aduse faţă de trei forme de exercitare a prerogativelor de proprietar: închirierea, constituirea unei alte garanţii şi vânzarea; dintre acestea art. 22 prevede că doar sancţiunea constituirii unei noi garanţii este lovită de nulitate;
c) Un argument de interpretare logică: la fel ca orice sancţiune, nulitatea prevăzută de art. 22 din Lege are caracter excepţional (faţă de principiul libertăţii convenţiilor); prin urmare, ea este supusă unei interpretări stricte: exceptio est strictissimae interpretationis
d) Un argument de interpretare teleologică: nu se poate susţine că raţiunea legiuitorului, care constă în fluidizarea circuitului juridic civil, justifică interpretarea extensivă a dispoziţiei; vânzarea bunului afectat garanţiei produce efecte mai energice decât constituirea unei noi garanţii - a cărei executare este condiţională, astfel încât credem că prin dispoziţiile art. 22 alin. (1), legiuitorul s-a limitat să urmărească încurajarea creditului prin garanţii multiple, iar nu înstrăinările prejudiciabile securităţii acestuia.
Rezultă că prevederile art. 21 alin. (1) din Lege sunt supletive de voinţă şi ele urmează a fi interpretate în sensul că prin contractul de garanţie debitorul păstrează dreptul de a dispune de bunul afectat garanţiei, dacă părţile nu au dispus altfel. Dacă părţile au stabilit obligaţia debitorului de a nu constitui o a doua garanţie asupra aceluiaşi bun, atunci această clauză este nulă. Dacă părţile au îngrădit contractual orice altă manifestare a dreptului debitorului garant de a dispune de bunul său, această clauză va fi valabilă, instituind o obligaţie de a nu face (de a nu înstrăina, de a nu închiria, de a nu vinde, de a nu ceda cu titlu gratuit etc.). în cazul în care, contrar obligaţiei asumate, debitorul dispune de bunul său printr-un act
juridic din categoria celor pe care s-a angajat să nu le încheie, actul nu va putea fi desfiinţat chiar dacă terţul cu care a fost încheiat ştia că acel act contravine obligaţiei asumate de debitor prin contractul de garanţie. în schimb, debitorul garant care şi-a încălcat obligaţia contractuală va putea fi obligat la plata de daune-interese sau sancţionat prin alte mijloace, potrivit contractului de garanţie.
10. Actele de dispoziţie ale debitorului asupra creanţei afectate garanţiei. Norme speciale - în privinţa garanţiilor constituite asupra unui drept de creanţă, legiuitorul a optat însă printr-o soluţie mai energică, ce rezultă din dispoziţiile exprese derogatorii ale art. 22 alin. (2), care nu permit indisponibilizarea creanţei: “Orice înţelegere care interzice cesiunea de creanţe sau o condiţionează numai de acordul debitorului cedat ori o consideră ca neîndeplinire a obligaţiei este lovită de nulitate". în ciuda acestei exprimări discutabile, putem considera că, în virtutea textului, creanţele care formează obiectul unei garanţii reale mobiliare pot fi cesionate liber de către debitorul garant, iar creditorul garantat nu-i va putea aplica acestuia, în mod eficient, nici o sancţiune în baza contractului de garanţie.
11. Transferul creanţei cu titlu gratuit. - Având în vedere faptul că, în cazul cesiunii de creanţă, caracterul oneros este numai de natura, iar nu de esenţa cesiunii, creanţele pot fi transferate cu titlu gratuit. Problema care s-ar putea ridica în raport cu textul art. 22 alin.
(2) este dacă libertatea de a dispune de creanţa afectată garanţiei reale acoperă atât transferurile făcute cu titlu oneros, cât şi cele efectuate cu titlu gratuit.
Astfel formulată, întrebarea şi-ar găsi justificarea în faptul că, în cazul unui transfer cu titlu gratuit, nu există o contraprestaţie echivalentă - adică un „produs" al creanţei iniţiale - în sensul articolului 24 alin. 1 din Lege. Conform acestui text: „Orice bun care înlocuieşte bunul constituit ca garanţie sau bunul în care a trecut valoarea bunului afectat garanţiei se presupune a fi produs al bunului iniţial, cu excepţia cazului în care debitorul nu face proba contrarie".
Pe de altă parte, art. 23 alin. 2 din Legea garanţiilor prevede că: „ Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia şi dispune de bunul sau de dreptul afectat garanţiei, creditorul are posibilitatea de a-şi exercita dreptul asupra bunului afectat garanţiei, care se găseşte în
posesia unui tert, sau asupra produselor rezultate din acesta ori asupra ambelor." (s.n. RR, RD).
Prin urmare, dacă în cazul unui transfer cu titlu oneros, garanţia creditorului practic se dedublează, prin efectul dispoziţiilor art. 23 din Lege, în situaţia transferului cu titlu gratuit, creditorul va putea numai să urmărească creanţa ce formează obiectul garanţiei, neexistând un „produs" al bunului transferat. Ar rezulta că există o diferenţă între situaţia creditorului în cazul unui transfer cu titlu oneros şi cea din cazul transferului cu titlu gratuit.
Cu toate acestea, faţă de generalitatea textului art. 22 alin 2, considerăm că această dispoziţie sancţionează cu nulitatea nu numai interdicţiile totale, ci şi interdicţiile parţiale de cesiune, adică acele clauze contractuale care interzic numai anumite categorii de cesiuni, determinate după criterii prevăzute expres. Clauza prin care debitorul ar fi ţinut să nu încheie nici un transfer cu titlu gratuit al creanţei afectate garanţiei ar fi tocmai o astfel de interdicţie parţială. Prin urmare, o asemenea clauză ar fi lovită de nulitate.
Să însemne aceasta că Legea îl dezavantajează pe creditorul garantat? Credem că o astfel de critică nu poate fi susţinută, de vreme ce există patru instituţii care oferă creditorului posibilitatea de a remedia inconvenientele decurgând din transferul cu titlu gratuit al bunului afectat garanţiei.
12. Remedii. Executarea silită. - Prima modalitate, şi poate şi cea mai uşor de utilizat este dreptul creditorului de a executa silit bunul afectat garanţiei, în cazul neexecutării obligaţiei garantate de către debitor, indiferent în detenţia sau posesia cui se află acel bun la momentul executării, inclusiv în mâinile subdobânditorului cu titlu gratuit al bunului (art. 23 alin. (2) din Lege). Acest drept al creditorului nu este altceva decât expresia caracterului in rem al garanţiei reale mobiliare, care face ca garanţia să însoţească bunul în mâinile oricărui detentor/proprietar ulterior.
13. Remedii. Acţiunea revocatorie. - O a doua astfel de instituţie care se află la îndemâna creditorului este acţiunea pauliană împotriva dobânditorului cu titlu gratuit al bunului ce formează obiectul garanţiei, în măsura în care se va putea dovedi intenţia de fraudă a debitorului. Considerăm că prevederile de principiu cuprinse în art. 975 C. civ. îşi găsesc aplicarea şi în cazul unui transfer care intră sub incidenţa interdicţiilor declarate nule de art. 21-22 din Legea garanţiilor, chiar dacă, aparent, orice transfer este permis. într-o asemenea situaţie, principiul fluidităţii circuitului comercial cedează în faţa necesităţii de a sancţiona atitudinea culpabilă a debitorului în frauda intereselor creditorului garantat (fraus omnia corrumpit). De aceea, în ciuda prevederilor art. 21-22, actul de dispoziţie asupra creanţei afectate garanţiei devine inopozabil creditorului garantat pe calea acţiunii revocatorii.
întrucât autorii califică uneori acţiunea oblică şi acţiunea revocatorie drept acţiuni rezervate creditorilor chirografari, se poate naşte întrebarea dacă beneficiul lor poate fi extins şi în favoarea creditorilor privilegiaţi. în doctrina şi jurisprudenţa română mai veche s-a
statuat foarte tranşant faptul că acţiunile care sunt la îndemâna creditorilor chirografari pot fi exercitate şi de către celelalte categorii de creditori.
La rândul nostru, împărtăşim această opinie, pornind de la interpretarea literală a textului art. 975 C. civ., care, ca şi ari. 974, nu se referă numai la creditorii chirografari, ci la creditori în general. Or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Pe de altă parte, prin constituirea unei garanţii mobiliare în favoarea unui creditor, părţile înţeleg să-i acorde acestuia un avantaj, iar nu să îi răpească mijloacele de drept la care ar putea apela în absenţa garanţiei. în fapt, creditorul garantat este un creditor chirografar care beneficiază în plus de anumite drepturi speciale derivate din garanţia pe care o are constituită asupra unor bunuri determinate din patrimoniul debitorului. Acest lucru nu înseamnă însă că pierde drepturile „comune" ale creditorilor de orice fel asupra acestui patrimoniu .
14. Remedii. Accelerarea scadenţei. - A treia categorie de mijloace aflate la îndemâna creditorului cuprinde prerogativele reglementate de art. 11 alin. (2) litera (b) din Lege. Astfel, este recunoscut dreptul creditorului de a porni executarea silită asupra bunului înainte de momentul scadenţei obligaţiei garantate (proces numit „accelerarea scadenţei") în cazul în care consideră că a intervenit un caz de natură să facă imposibilă sau să îngreuneze executarea silită. Totuşi, acest drept (de sorginte contractuală) nu se va putea exercita decât în cazurile de accelerare expres prevăzute în contractul de garanţie. Considerăm că şi dreptul de inspecţie al creditorului prevăzut de art. 11 alin. (2) litera (a) se va păstra chiar dacă bunul este transferat unui terţ, deoarece este un drept accesoriu dreptului real de garanţie, deci urmăreşte bunul, iar nu debitorul.
15. Remedii. Decăderea din beneficiul termenului. - Al patrulea remediu decurge din art. 1025 C. civ. Potrivit acestui text, debitorul care a micşorat prin fapta sa garanţiile acordate creditorului este decăzut din beneficiul termenului. în consecinţă, obligaţia principală devine exigibilă imediat, iar în cazul neexecutării acestei obligaţii, creditorul garantat poate trece la executarea garanţiei asupra creanţei, chiar împotriva cesionarului creanţei afectate garanţiei.
16. Calificarea sancţiunii. Nulitate absolută. - O ultimă problemă referitoare la textul art. 22 alin. (2) din Legea garanţiilor priveşte caracterul nulităţii prevăzute de această dispoziţie legală. După cum am arătat deja, interdicţia limitărilor dreptului debitorului garantat de a dispune de creanţa afectată garanţiei este dictată de imperativul fluidizării circuitului economic. Protecţia libertăţii debitorului garant de a dispune de propria sa creanţă este numai mijlocul prin care se realizează acest obiectiv de politică legislativă. Or, fluidizarea circuitului economic este un scop de interes general, astfel încât clauzele ce contravin normelor prin care se urmăreşte realizarea acestui scop sunt lovite de nulitate absolută care poate fi invocată de orice persoană interesată, este imprescriptibilă extinctiv şi nu poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită.
5. EXECUTAREA GARANŢIEI REALE ASUPRA UNUI DREPT DE CREANŢĂ
17. Sediul materiei. - Art. 84 din Legea garanţiilor cuprinde dispoziţiile speciale aplicabile executării garanţiilor reale mobiliare asupra drepturilor de creanţă:
„Creditorul garantat cu o garanţie reală asupra unor drepturi de creanţă poate exercita următoarele drepturi la alegerea sa:
a) să intre în mod paşnic în posesia documentelor care constată drepturile de creanţă. în acest scop, creditorul poate folosi mijloace paşnice pentru încasarea sumelor din creanţele constituite ca garanţie până la concurenţa sumelor datorate, potrivit dispoziţiilor prezentului capitol;
b) să preia sau să cedeze altei persoane drepturile de creanţă asupra cărora s-a constituit garanţia reală, până la concurenţa creanţei garantate, restul urmând a fi transmis celorlalţi creditori ai debitorului, potrivit regulilor de distribuire a sumelor rezultate din vânzare, stabilite în prezentul capitol'.
18. Interpretare şi aplicare. - Credem că ar trebui făcute câteva observaţii în legătură cu acest text.
în primul rând, la prima vedere pare redundantă reglementarea prin două texte distincte a posibilităţii de a folosi mijloace paşnice pentru încasarea sumelor datorate de debitorii creanţei afectate garanţiei, potrivit art. 84 lit. a) şi a prerogativei preluării creanţei în temeiul art. 84 lit.
b). Preluarea creanţei comportă în mod necesar transmiterea titlului şi încasarea sumelor datorate. în realitate, considerăm că art. 84 lit. a) priveşte prerogativele pe care creditorul garantat le poate exercita prin mijloace paşnice, pe când prerogativele prevăzute de art. 84 lit. b) pot fi executate şi pe cale silită. Dacă transmiterea titlului şi încasarea sumelor datorate se pot realiza şi prin mijloace paşnice, preluarea creanţei şi cesiunea sa către terţi se pot efectua şi pe cale silită. în orice caz, dacă mijloacele paşnice nu au dat rezultate sau dacă creditorul a decis să nu apeleze la aceste mijloace, preluarea titlului creanţei şi încasarea sumelor pot fi realizate prin intermediul procedurii de executare silită a garanţiei. Aparenta suprapunere între cele două litere ale art. 84 se explică aşadar prin aceea că litera a) urmăreşte să delimiteze domeniul „justiţiei private", pe când litera b) are în vedere recursul la forţa coercitivă a statului. Garanţiile procedurale suplimentare oferite în mod necesar de aceasta din urmă explică domeniul său mai larg.
în al doilea rând, din interpretarea literală a textului rezultă că art. 84 lit. a), teza a doua, este aplicabil numai atunci când bunul afectat garanţiei este o creanţă corelativă obligaţiei de a da o sumă de bani şi numai dacă obligaţia garantată este la rândul său o obligaţie de a da o sumă de bani nu numai exigibilă, dar şi lichidă. Desigur că, în cazul garanţiei constituite asupra unei creanţe având un alt obiect decât a da o sumă de bani, dacă nu decide să preia creanţa potrivit art. 84 lit. b), creditorul va putea solicita pe cale oblică executarea silită prin echivalent, transformând astfel creanţa afectată garanţiei într-o creanţă lichidă de a da o sumă de bani, urmând să poată încasa şi prin mijloace paşnice aceste sume.
în al treilea rând, în cazul în care creditorul garantat va apela la opţiunea prevăzută de art. 84 lit. a), teza a Il-a, iar, în urma demersurilor «paşnice», va încasa sumele datorate în virtutea creanţelor constituite drept garanţie reală, aceste sume (bunuri mobile corporale)
vor avea un regim juridic asemănător cu cel al bunurilor asupra cărora s-a intrat în posesie conform art. 63-64. Astfel, obiectul plăţii prin care se stinge creanţa luată în posesie în mod paşnic preia situaţia juridică a creanţei stinse prin plată, printr-un procedeu analog subrogaţiei reale cu titlu particular. în consecinţă, sumele încasate prin mijloace paşnice de creditorul garantat cu creanţa pusă în executare vor fi supuse prevederilor art. 63-75.
în al patrulea rând, este inexplicabilă sintagma «în acest scop» cu care începe teza a doua a art. 84 lit. a). Este greu de crezut că nu îi este permisă creditorului garant folosirea de mijloace paşnice pentru a încasa sumele aferente garanţiei decât dacă urmăreşte ca pe această cale să obţină intrarea în posesia documentelor care constată dreptul de creanţă. Este evident că relaţia mijloc-scop este mai curând inversă, în sensul că intrarea în posesia documentelor creanţei este menită să asigure creditorului garantat încasarea sumelor datorate în virtutea acelei creanţe, sume pe care să le reţină în executarea obligaţiei garantate. Având în vedere că interpretarea literală a textului este de natură să îl lipsească de orice eficienţă, credem că această interpretare trebuie abandonată. Aplicând principiul potrivit căruia orice dispoziţie trebuie interpretată în sensul în care poate produce un efect, considerăm că intenţia legiuitorului a fost aceea de asigura creditorului garantat posibilitatea de a intra în mod paşnic în posesia creanţei afectate garanţiei pentru a putea încasa sumele necesare îndestulării creanţei sale principale. Or, după cum se ştie, deţinerea titlului este, alături de încasarea sumelor, un element al posesiei creanţei.
în al cincilea rând, textul art. 84. lit. b) este imprecis în ceea ce priveşte întinderea prerogativelor creditorului garantat. Considerăm că textul trebuie interpretat astfel: creditorul garantat are dreptul să preia creanţa numai până la concurenţa obligaţiei principale neexecutate. El poate să cesioneze întreaga creanţă către un terţ, dar, în acest caz, preţul primit îi va reveni din nou numai până la concurenţa obligaţiei principale neexecutate. Partea din creanţa afectată garanţiei care nu poate fi preluată deoarece depăşeşte valoarea creanţei garantate, sau partea din preţul obţinut în urma cesiunii, care depăşeşte valoarea creanţei garantate, va fi distribuită celorlalţi creditori ori debitorului garant, potrivit regulilor de distribuire a sumelor rezultate din vânzarea bunurilor afectate garanţiei'.
6. STINGEREA CREANŢEI CE FORMEAZĂ OBIECTUL GARANŢIEI REALE MOBILIARE
A) Privire generală asupra protecţiei intereselor creditorului garantat 19. Sediul materiei. - Stingerea creanţei afectate garanţiei anterior executării acesteia este de cele mai multe ori prejudiciabilă pentru interesele creditorului garantat. în funcţie de particularităţile fiecărui mod de stingere, creditorul garantat va putea folosi în forme specifice mecanismele generale pe care Legea garanţiilor şi Codul civil le-au prevăzut pentru protecţia intereselor sale. Vom enumera cele mai reprezentative asemenea mecanisme şi textele care le consacră:
a) Art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea garanţiilor: „Garanţia reală acordă creditorului garantat (...) dreptul de a considera că obligaţia garantată a devenit exigibilă şi de a trece la urmărirea silită în condiţiile prezentului titlu, în cazul în care constată lipsa unei întreţineri corespunzătoare a bunului afectat garanţiei sau alte fapte de natură să îngreuneze sau să facă imposibilă urmărirea silită, astfel cum sunt determinate prin contractul de garanţie (.../;
b) Art. 1025 C. civ. „Debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului (...) când, prin fapta sa a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului săU
c) Art. 975 C. civ. „Creditorii (...) pot (...), în numele lor personal, să atace actele viclene făcute de creditor în prejudiciul drepturilor lor.“;
d) Art. 22 alin. (1) din Legea garanţiilor permite introducerea în contractul de garanţie a unor clauze prin care se impun „obligaţii de plată anticipată şi imediată la cerere, parţială sau totală a acelei obligaţii principale garantate" ori se reclamă „orice altfel de plată sau datorie debitorului, în cazul în care debitorul constituie o a doua garanţie reală pe acelaşi bun“ dacă „creditorul are motive suficiente să creadă că bunul afectat garanţiei a fost sau este pe cale de a fi pus în pericol ori perspectiva plăţii a fost sau este pe cale de a fi împiedicată“;
e) Art. 41 din aceeaşi lege: „Dacă debitorul are posesia bunului afectat garanţiei, înstrăinarea acestuia, distrugerea sau degradarea datorate neglijenţei ori deprecierea bunului datorată lipsei de diligenţă, dacă s-au cauzat daune creditorului, vor atrage răspunderea debitorului, urmând a se plăti despăgubiri în cuantum reprezentând cel puţin echivalentul în lei al sumei de 500 de euro;
f) Art. 42 lit. a): „...posesorul bunului afectat garanţiei are următoarele obligaţii: a) de a întreţine bunul afectat garanţiei şi de a-l folosi ca un bun proprietar“.
Faţă de aceste texte se impun anumite observaţii de ordin general.
20. Accelerarea scadenţei. - Accelerarea prevăzută de art. 11 alin. (2) lit. b) poate opera independent de prevederile contractuale numai dacă creditorul şi-a încălcat obligaţia de întreţinere a bunului afectat garanţiei. Celelalte cazuri considerate ca îngreunând sau împiedicând urmărirea silită trebuie expres prevăzute în contract.
21. Decăderea din beneficiul termenului. - Se poate ridica problema dacă nu cumva principiul specialia generalibus derogant înlătură aplicarea art. 1025 în materia garanţiilor reale mobiliare. Dacă răspunsul este negativ, decăderea din termen prevăzută de art. 1025 se poate aplica şi în cazul „micşorării" garanţiilor reale mobiliare, independent dacă această micşorare a fost sau nu interzisă expres prin contractul de garanţie. Dacă, în schimb, art. 11 alin. 2 lit. b) este considerată normă specială derogatorie de la art. 1025, decăderea nu mai poate fi invocată decât în cazul care debitorul săvârşeşte unul din actele prevăzute în contractul de garanţie ca fiind de natură să îngreuneze urmărirea silită. în opinia noastră aplicarea art. 1025 C. civ. în materia garanţiilor reale mobiliare nu este înlăturată de aplicarea art. 11 alin. (2) lit. b) şi de principiul specialia generalibus derogant.
Pentru a ne susţine cât mai clar poziţia, socotim necesară o scurtă incursiune în teoria normei juridice. Orice normă este alcătuită din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Adagiul specialia generalibus derogant se aplică atunci când norma specială este în conflict cu norma generală. Analitic, această premisă de aplicare se exprimă prin următoarele două condiţii cumulative:
(a) ipoteza normei speciale trebuie să fie mai restrânsă decât ipoteza normei generale şi integral inclusă de aceasta;
(b) dispoziţia normei speciale este logic contrară dispoziţiei normei generale, astfel încât cele două dispoziţii nu se pot aplica integral concomitent.
Aceste două condiţii nu sunt întrunite cumulativ în cazul prevederilor art. 1025 C. civ. şi 11 alin. (2) lit. b) din Legea garanţiilor. Să descompunem structurile celor două norme:
•Art. 1025 C. civ.:
ipoteză: o obligaţie cu termen garantată;
dispoziţie: debitorul nu trebuie să micşoreze garanţiile;
sancţiune: debitorul este decăzut din beneficiul termenului.
• Art. 11 alin. 2 lit. b) din Legea garanţiilor:
ipoteză: o obligaţie cu termen garantată cu o garanţie reală mobiliară;
dispoziţie: debitorul trebuie să întreţină bunul afectat garanţiei şi să nu îngreuneze sau să facă imposibilă executarea silită;
sancţiune: creditorul poate să considere obligaţia principală ca fiind exigibilă.
Observăm că într-adevăr ipoteza normei art. 11 alin. 2 lit. b) din Legea garanţiilor este mai restrânsă şi în totalitate inclusă în ipoteza normei art. 1025 C. civ. Observăm, de asemenea, că sancţiunea celor două norme este identică: modalitatea termenului suspensiv devine ineficace; ceea ce diferă este numai punctul de vedere din care această sancţiune este formulată de legiuitor (Codul civil abordează sancţiunea din punctul de vedere al debitorului sancţionat; Legea garanţiilor o priveşte din perspectiva creditorului protejat prin instituirea sancţiunii). în fine, şi cel mai important pentru demonstraţia noastră, cele două dispoziţii nu sunt contrare, ci numai parţial suprapuse şi nu există nici un obstacol logic pentru ca acestea să fie aplicate concomitent.
în concluzie, în materia garanţiilor reale mobiliare, art. 11 alin. 2 lit. b) nu face decât să detalieze sfera de aplicare a sancţiunii decăderii din termenul obligaţiei principale pentru situaţiile în care debitorul nu întreţine în mod corespunzător bunul afectat garanţiei sau săvârşeşte alte fapte sau acte determinate prin contract ca îngreunând sau împiedicând urmărirea silită.
22. Acţiunea pauliană. - în cazul în care stingerea creanţei afectate garanţiei este efectul unui act juridic încheiat de debitorul garant, creditorul garantat poate introduce acţiunea pauliană în condiţiile art. 975 C. civ. Prezentăm pe scurt aceste condiţii şi specificul lor în materia pe care o studiem:
(a) Creditorul garantat trebuie să fie prejudiciat, ceea ce înseamnă, în cazul analizat, că exerciţiul util al prerogativelor pe care i le conferă Legea garanţiilor asupra creanţei afectate garanţiei a devenit mai dificil, mai oneros ori chiar imposibil, în urma stingerii acestei creanţe.
Prin aplicarea textului art. 975 în situaţia creditorilor chirografari, s-a apreciat că sintagma „în prejudiciul drepturilor lor“ presupune ca, în urma actului fraudulos, debitorul să rămână insolvabil sau să mărească o stare de insolvabilitate preexistentă, întrucât numai în acest caz creditorul chirografar poate fi prejudiciat de acel act. Totuşi, în practica judiciară se întâlneşte şi o concepţie mai puţin restrictivă, potrivit căreia poate fi calificată drept prejudiciu orice imposibilitate a creditorului de a încasa creanţa dacă se datorează actului prejudiciabil.
în opinia noastră, un prejudiciu apare şi atunci când executarea creanţei principale devine mai anevoioasă datorită ineficacităţii totaie sau parţiale a garanţiei reale în urma pieirii obiectului garanţiei .
(b) Debitorul garant trebuie să fi avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului pentru creditor.
(c) Obligaţia principală să fie certă şi să nu fi fost executată.
Considerăm că nu se impune ca obligaţia principală să aibă un caracter lichid. în acest sens, invocăm următoarele argumente: In primul rând, textul art. 975 C. civ. nu limitează beneficiul dispoziţiilor sale la creditorii unor creanţe lichide, astfel încât este criticabilă de plano adăugarea unor condiţii neprevăzute de lege. în al doilea rând, practica judiciară recentă are tendinţa de a suprima cerinţa caracterului lichid al creanţei pentru exercitarea drepturilor speciale aie creditorilor asupra actelor făcute de debitor. în fine, în al treilea rând, art. 62 din Legea garanţiilor nu condiţionează nici măcar executarea garanţiei de caracterul lichid al obligaţiei principale, ci numai de neexecutarea acesteia şi de caracterul cert şi exigibil. A fortiori, această condiţie nu trebuie impusă pentru exercitarea unei măsuri cu caracter mai curând conservatoriu decât de executare, cum este acţiunea pauliană.
Datorită caracterului preponderent conservatoriu al acţiunii pauliene, considerăm că pentru exercitarea acestei acţiuni de către creditorul garantat, nu este necesar nici ca obligaţia principală să fie exigibilă.
(d) Dacă actul prin care s-a stins creanţa afectată garanţiei este cu titlu oneros, creditorul obligaţiei garantate trebuie să probeze şi complicitatea la fraudă a terţului cu care s-a încheiat actul, de regulă debitor al creanţei afectate garanţiei, constând în cunoaşterea de către acesta a faptului că prin actul respectiv creditorul garantat suferă un prejudiciu.
Dacă toate aceste condiţii sunt întrunite, introducerea cu succes a acţiunii pauliene va avea drept efect inopozabilitatea faţă de creditorul garantat a actului fraudulos prin care s-a stins creanţa afectată garanţiei. în consecinţă, creditorul garantat îşi va putea exercita prerogativele prevăzute de Legea garanţiilor ca şi cum acest act nu ar fi existat, inclusiv când creanţa afectată garanţiei împotriva debitorului său, în condiţiile art. 84 din Legea garanţiilor. Acţiunea pauliană are efect relativ, astfel încât, în opinia noastră, ea nu va putea profita altor creditori decât aceluia care a introdus-o, chiar dacă garanţia lor asupra creanţei stinse prin actul fraudulos ar avea rang prioritar.
23. Posesia creanţei afectate garanţiei. - Cu privire la aplicabilitatea art. 41 şi 42 din
Lege, trebuie observat că textele menţionate profită creditorului garantat numai dacă, înainte de executarea garanţiei reale mobiliare constituite asupra unui drept de creanţă, posesia bunului afectat garanţiei aparţine debitorului, adică atunci când acesta continuă să se comporte faţă de terţi ca veritabil titular al creanţei. Dacă, în schimb, garanţia este cu deposedare, astfel încât din punctul de vedere al debitorului creanţei afectate garanţiei creditorul garantat, iar nu debitorul garant, se comportă ca adevărat titular al acestei creanţe, atunci cele două texte citate sunt inaplicabile întrucât, prin ipoteză, actele de dispoziţie ale debitorului garant asupra creanţei nu puteau produce efecte asupra debitorului său.
Astfel se întâmplă spre exemplu, în cazul în care, prin contractul de garanţie, creditorului i se încredinţează posesia asupra titlului constatator al creanţei către creditorul garantat şi i se conferă dreptul de încasa creanţa în nume propriu (chiar dacă pe seama debitorului) şi de a reţine obiectul plăţii ca garanţie, până la executarea integrală a obligaţiei principale.
într-adevăr, posesia „nu este decât forma exterioară a exerciţiului unui drept“ Posesorul unei creanţe se va manifesta pretinzând debitorului să execute obligaţia corelativă. Dacă prin contractul de garanţie i s-ar transmite creditorului, până la executarea obligaţiei principale, posesia creanţei afectate garanţiei - garanţie mobiliară cu deposedare - atunci prin contract el va fi îndreptăţit să exercite dreptul de a pretinde executarea obligaţiei corelative, în condiţiile şi modalităţile în care ar fi făcut-o şi adevăratul titular al dreptului.
Garanţia reală mobiliară asupra unui drept de creanţă poate fi deci atât cu deposedare cât şi fără deposedare \ cu consecinţele care decurg asupra aplicării art. 40 şi 41 din Lege. Această regulă are o excepţie şi necesită o nuanţare.
Excepţia de la regulă o constituie acele creanţe pentru care remiterea înscrisului constatator echivalează cu transmiterea dreptului de creanţă (titluri la purtător). într-adevăr, aceste creanţe se încorporează în titlu şi sunt asimilabile bunurilor corporale. întocmai ca orice bun mobil corporal, titlurile la purtător pot face obiectul unei garanţii reale mobiliare cu deposedare.
Mai mult, pe baza art. 30 alin. 2 lit. b) din Legea garanţiilor, vom putea decide chiar că garanţia reală mobiliară asupra titlurilor la purtător este esenţialmente o garanţie cu deposedare. Intr-adevăr, după cum am arătat , prerogativa preferinţei este de esenţa dreptului real de garanţie. Exercitarea acestei prerogative este însă condiţionată de opozabilitatea faţă de terţi a contractului de garanţie, iar aceasta la rândul său decurge din îndeplinirea formalităţilor de publicitate. De vreme ce în cazul titlurilor la purtător, publicitatea se asigură prin posesia
titlului de către creditorul garantat, rezultă că această posesie este indispensabilă unui contract de garanţie asupra acestui tip de bunuri.
Nuanţarea regulii este impusă de art. 16 alin. (2) din Legea garanţiilor, potrivit căruia „contractul de garanţie poate să prevadă dreptul creditorului de a culege, în contul creanţei, fructele şi/sau produsele bunului afectat garanţiei, fiind, în acest caz, obligatorie stipularea condiţiilor şi a proporţiei în care urmează a se reduce obligaţia garantatăîn cazul în care, în aplicarea acestei norme, contractul de garanţie asupra unei creanţe producătoare de dobânzi prevede dreptul creditorului garantat de a încasa dobânzile, ceea ce se transferă nu este necesarmente posesia creanţei afectate garanţiei, ci posesia creanţei la dobânzi, care este accesorie creanţei afectate garanţiei.
24. Obligaţiile posesorului creanţei afectate garanţiei. - Obligaţiile prevăzute de art. 42 din Lege nu incumbă numai debitorului garant rămas în posesia bunului, ci oricărui posesor ulterior al bunului afectat garanţiei. Aceste obligaţii sunt veritabile obligaţii scriptae in rem, în sensul că sunt atât de strâns legate de posesia bunului, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său, decât dacă posesorul actual al bunului va fi obligat să respecte acest drept . Când vorbim despre dreptul creditorului, nu avem în vedere dreptul de garanţie reală mobiliară propriu-zis (căruia, ca oricărui drept real, îi corespunde o obligaţie generală şi abstractă de a nu face nimic de natură să îi împiedice exerciţiul, obligaţie ce incumbă inclusiv posesorului actual al bunului), ci un drept accesoriu acestuia, şi anume dreptul de a pretinde de la posesorul actual al bunului afectat garanţiei să îl întreţină şi să îl folosească cu diligenţa unui bun proprietar.
Desigur că răspunderea pentru încălcarea acestei obligaţii va fi contractuală, întrucât originea sa se află în contractul de garanţie, chiar dacă, prin voinţa legiuitorului, ea este opozabilă şi celor care nu au participat la încheierea contractului dar dobândesc ulterior posesia bunului. în ceea ce-i priveşte însă pe aceştia din urmă, răspunderea posesorului nu va fi supusă regimului special instituit de art. 41, întrucât acesta este de strictă interpretare datorită caracterului său derogatoriu şi se aplică numai atunci când posesorul neglijent al bunului este chiar debitorul garant.
O dată epuizate aceste consideraţii cu valoare de principiu, urmează să analizăm în continuare specificul fiecărui mod de stingere a creanţei afectate garanţiei în aplicarea regulilor generale de protecţie a intereselor creditorului.
B) Aplicaţii specifice
26. Plata. - Prin plată se înţelege orice executare a unei obligaţii, chiar dacă nu este vorba despre achitarea unei sume de bani. Având în vedere că prin plată se stinge creanţa afectată garanţiei, este legitim să ne întrebăm dacă, în această ipoteză, garanţia se poate extinde asupra obiectului plăţii. Vom răspunde la această întrebare pe baza următoarelor dispoziţii ale Legii garanţiilor:
a) Art. 7: „în sensul prezentului titlu, prin bun afectat garanţiei se înţelege toate bunurile prevăzute la art. 6, precum şi produsele acestora, potrivit art. 12“
b) Art. 12 alin. (1): „Potrivit prevederilor prezentului titlu, prin produsele obţinute în urma valorificării bunului afectat garanţiei se înţelege orice bun primit de debitor în urma vânzării, schimbului, fructele şi productele, precum şi sumele încasate din asigurare sau altă formă de administrare sau dispunere de acestea, inclusiv sumele obţinute prin orice alte operaţiuni ulterioare.
c) Art. 24 alin. (1): „Orice bun care înlocuieşte bunul constituit ca garanţie sau bunul în care a trecut valoarea bunului afectat garanţiei se presupune a fi produs al bunului iniţial, cu excepţia cazului în care debitorul nu face proba contrariet'.
d) Art. 23 alin. (2): „Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia şi dispune de bunul sau de dreptul afectat garanţiei, creditorul are posibilitatea de a-şi exercita dreptul asupra (...) produselor rezultate din [bunul afectat garanţieif.
Chiar dacă nu se încadrează strict în termenii - destul de vagi - ai dispoziţiilor anterior citate, considerăm că obiectul plăţii va putea înlocui creanţa afectată garanţiei, în temeiul unei subrogaţii reale cu titlu particular. Interpretarea extensivă a dispoziţiilor art. 24 în această ipoteză se justifică prin raţiunea avută în vedere de legiuitor prin instituirea extinderii garanţiei asupra produselor obiectului garanţiei şi a altor bunuri asimilate acestora.
De exemplu, în cazul unei garanţii reale constituite asupra drepturilor beneficiarului unor contracte de furnizare de bunuri, garanţia ce poartă asupra creanţei de a pretinde predarea bunurilor de către furnizor se va extinde asupra bunurilor predate în executarea obligaţiei.
în ipoteza în care plata este dublată de o subrogaţie în drepturile creditorului (potrivit art. 1106 şi urm. C. civ.), care este o formă de transmitere a creanţei, considerăm că garanţia va purta atât asupra obiectului plăţii cât şi asupra creanţei transmise care va putea fi urmărită în mâinile solvensului şi cesionarilor săi.
Cât priveşte incidenţa art. 42 din Lege, considerăm că primirea plăţii (în calitate de creditor) de către debitorul garant sau alt posesor al creanţei nu contravine obligaţiei acestuia de a-şi exercita dreptul afectat garanţiei cu diligenţa unui bun proprietar.
De asemenea, considerăm că art. 22 alin. (1) teza finală şi art. 11 alin. 2 lit. b) nu pot permite creditorului să limiteze convenţional dreptul debitorului său de a primi plata creanţei afectate garanţiei. Pe de o parte, o asemenea clauză ar fi inutilă, deoarece, după cum am arătat, garanţia se va extinde asupra obiectului plăţii, iar, pe de altă parte, ea ar contraveni obligaţiei garantului de a primi plata de la debitorul său, obligaţie a cărei executare silită ar putea fi obţinută în orice caz prin procedura specială a ofertei de plată urmată de consemnaţiune. în consecinţă, considerăm că orice clauză, inclusă în contractul de garanţie, în contractul din care s-a născut obligaţia principală sau în oricare altă convenţie a părţilor, prin care i se interzice debitorului garant să primească plata creanţei afectate garanţiei, este lovită de nulitate absolută pentru obiect ilicit şi cauză ilicită.
De asemenea, considerăm că, în consecinţa extinderii garanţiei asupra obiectului plăţii, creditorul nu poate fi prejudiciat prin primirea plăţii şi deci nu poate introduce acţiunea pauliană împotriva actului juridic al plăţii.
26. Darea în plată. - Din punct de vedere al efectelor şi al naturii juridice, darea în plată este similară plăţii, cu singura menţiune că părţile convin să schimbe natura specifică a obiectului plăţii. De aceea, pe baza principiului ubi eadem est ratio, idem solutio esse debet, considerăm că şi obiectul dării în plată constituie „produs" în sensul Legii. Astfel, asupra acestuia se va prelungi garanţia reală mobiliară, în condiţiile art. 23 alin. (2) din Lege.
Considerăm că art. 42 impune debitorului garant şi oricărui alt posesor al creanţei obligaţia ca, exercitându-şi dreptul de creanţă cu diligenţa unui bun proprietar, să nu accepte o dare în plată prin intermediul căreia obiectul plăţii să fie înlocuit printr-un bun cu valoarea, de piaţă inferioară sau care poate fi urmărit în condiţii mai dificile. De asemenea, considerăm că în temeiul art. 22 alin. (1) teza finală, creditorul garantat ar putea impune debitorului său printr-o clauză expresă să nu accepte o dare în plată în asemenea condiţii păgubitoare.
27. Novaţia. - Prin mecanismul novaţiei, părţile convin să stingă o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Toate cazurile de novaţie sunt cuprinse în ipoteza prevăzută de art. 24 alin. (1) şi, în consecinţă, garanţia se va extinde asupra noii obligaţii.
Din punct de vedere al efectelor asupra garanţiei, novaţia obiectivă este similară cu darea în plată , cu menţiunea că, pe când în cazul dării în plată, creanţa afectată garanţiei se stinge şi este înlocuită cu obiectul dat în plată, în cazul novaţiei obiective, creanţa afectată garanţiei se stinge, dar este înlocuită cu o nouă creanţă. De aceea, consideraţiile expuse mai sus cu privire la darea în plată se vor aplica mutatis mutandis şi în cazul novaţiei prin schimbare de obiect.
Cât priveşte novaţia prin schimbare de subiecte, remarcăm că în cazul novaţiei cu schimbare de debitor (fie expromisiune, fie delegaţie perfectă), art. 42 din Lege, impune debitorului garant şi oricărui alt posesor al creanţei, să nu consimtă o novaţie în urma căreia creditorul garantat să fie prejudiciat. în consecinţă, debitorul garant, creditor al obligaţiei novate, nu va putea accepta pentru noua obligaţie un debitor care, la momentul novaţiei, să fie mai puţin solvabil decât debitorul său iniţial. în acest caz, debitorul garant îşi va fi îndeplinit totuşi obligaţia de a conserva creanţa ca un bun titular dacă a obţinut garanţia expresă a debitorului originar pentru solvabilitatea debitorului noii obligaţii. Dreptul de creanţă corelativ acestei obligaţii de garanţie va fi accesoriu creanţei rezultate din novaţie şi, ca atare, va fi la rândul său afectat garanţiei reale mobiliare. în fine, în cazul în care creanţa afectată garanţiei este la rândul său garantată cu garanţii secundare, considerăm că obligaţia de a întreţine bunul cu diligenţa uni i bun proprietar impune debitorului garant sau altui posesor al creanţei să prevadă în convenţia novatorie menţinerea garanţiilor secundare şi pentru noua obligaţie, cu respectarea prevedsrilor art. 1134-1136 C. civ. şi a regulilor generale aplicabile.
în ipoteza încheierii unei novaţii fără respectarea acestor norme de diligenţă, creditorul garantat va putea să angajeze răspunderea civilă a debitorului garant în condiţiile art. 41 din Lege iar, dacă sunt întrunite condiţiile legale, şi să introducă o acţiune revocatorie împotriva novaţiei.
în fine, considerăm că obligaţiile de diligenţă prezentate vor putea fi instituite, precizate şi sancţionate şi prin clauzele contractului de garanţie.
28. Delegaţia imperfectă. - Deşi delegaţia imperfectă nu reprezintă un mod de stingere a creanţei afectate garanţiei, ea ridică totuşi anumite probleme specifice a căror analiză ni se pare oportună în contextul de faţă, în contrast cu problemele ridicate de delegaţia perfectă.
în cazul delegaţiei imperfecte, aceste obligaţii nu sunt impuse de lege şi, în opinia noastră, nu pot fi instituite convenţional, în lipsa unui interes legitim. După cum se ştie, delegaţia imperfectă se soldează numai cu naşterea unei noi obligaţii fără ca prima să fie stinsă. Printr-o asemenea operaţiune, creditorul garantat cu creanţa corelativă nu poate fi prejudiciat, garanţia extinzându-se, în opinia noastră, şi asupra creanţei născute prin efectul delegaţiei.
Soluţia se justifică deoarece cauza obligaţiei asumate de delegat rezidă nu numai în raporturile delegatului cu delegantul, ci şi în creanţa delegatarului asupra delegantului. Această relaţie cauzală explică un anume raport de interdependenţă între obligaţia delegantului faţă de delegatar şi obligaţia delegatului faţă de delegatar, în ciuda principiului inopozabilităţii excepţiilor. Desigur, nu ignorăm că, pe măsură ce utilizarea tehnicii juridice a delegaţiei imperfecte se extinde, această dependenţă se diluează constant sub presiunea imperativului securităţii creditului. Se observă însă că, în cazul pe care îl analizăm, interesul securităţii creditului va fi mai bine protejat dacă admitem că legătura între cele două obligaţii subzistă, astfel încât creanţa asupra delegatului să poată fi considerată produs al creanţei asupra delegantului, cu „extinderea" corespunzătoare a obiectului garanţiei.
29. Remiterea de datorie. - Deşi remiterea de datorie constituie o liberalitate sub forma donaţiei indirecte, observăm că, spre deosebire de donaţia bunului afectat garanţiei , remiterea de datorie stinge creanţa afectată garanţiei.
Tocmai de aceea, considerăm că art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea garanţiilor permite creditorului garantat să introducă în contractul de garanţie o clauză prin care să interzică debitorului garant iertarea de datorie a propriului său debitor, sub sancţiunea accelerării.
Desigur că, art. 22 alin. (1) din Lege lasă deschisă şi posibilitatea stipulării convenţionale a altor sancţiuni.
Din punctul de vedere al obligaţiei debitorului garant de a întreţine bunul afectat garanţiei, considerăm că remiterea de datorie nu este compatibilă cu conduita unui bun proprietar din partea debitorului garant. Creditorul garantat poate deci angaja răspunderea acestuia în condiţiile art. 41 din Lege iar dacă nu obţine, din orice motiv, repararea integrală a prejudiciului suferit, poate introduce acţiunea revocatorie, fără a fi necesară proba complicităţii la fraudă a debitorului iertat de datorie.
Dacă remiterea de datorie provine de la un cesionar al creanţei afectate garanţiei, altul decât debitorul garant, atunci creditorul garant se va putea întoarce împotriva sa în temeiul art. 42 din Lege, care prevede obligaţia posesorului de a întreţine şi de a folosi bunul afectat garanţiei cu diligenţa unui bun proprietar.
30. Compensaţia. - Compensaţia constă în stingerea a două obligaţii reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele. Presupunând că creanţa afectată garanţiei ar fi susceptibilă de compensaţie (legală sau convenţională), trebuie analizat dacă aceasta este compatibilă cu protecţia intereselor creditorului garantat, astfel cum este aceasta reglementată prin Legea garanţiilor.
Având în vedere că mecanismul compensaţiei presupune stingerea obiectului garanţiei fără nici o extindere substitutivă, considerăm că drepturile creditorului ar fi în orice caz prejudiciate prin compensaţie, astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 1152 C. civ., potrivit căruia „Compensaţia n-are loc in prejudiciul drepturilor dobândite de alte persoane (...)“. în consecinţă, indiferent de clauzele contractului de garanţie, constituirea unei garanţii reale mobiliare asupra unui drept de creanţă împiedică stingerea acestui drept prin compensaţie până la plata obligaţiei principale sau, în lipsă, până la executarea garanţiei.
31. Confuziunea. - O mare parte a doctrinei noastre, pornind de la interpretarea literală a art. 1154 C. civ., consideră că o creanţă se stinge atunci când operează confuziunea, prin dobândirea de către aceeaşi persoană a două calităţi incompatibile (de creditor şi de debitor). Totuşi, în literatura noastră mai veche, ca şi în doctrina franceză s-a arătat despre confuziune că nu este un mod propriu-zis de stingere a obligaţiei, cât mai ales o imposibilitate de executare, deoarece aceeaşi persoană nu se poate întoarce împotriva ei înseşi.
Considerăm că această nuanţă este extrem de importantă atunci când creanţa în legătură cu care se pretinde că ar fi operat confuziunea face obiectul unei garanţii reale mobiliare. în această situaţie, este adevărat că debitorul garant, care, prin ipoteză, a dobândit şi calitatea de creditor al creanţei afectate garanţiei, nu se poate întoarce împotriva propriei persoane.
Dacă admitem însă că creanţa nu s-a stins prin confuziune, în ipoteza în care debitorul nu execută la scadenţă obligaţia principală, creditorul va putea trece la executarea garanţiei.
Din această soluţie pot decurge cel puţin două avantaje pentru creditorul garantat. în primul rând, în cazul în care creanţa afectată garanţiei este garantată la rândul său cu o garanţie reală, creditorul garantat va putea să beneficieze de această garanţie reală, în urma preluării creanţei afectate garanţiei în condiţiile art. 84 din Lege. în al doilea rând, creditorul ar putea vinde creanţa afectată garanţiei satisfăcându-şi propria creanţă din preţul primit.
în ambele cazuri, argumentul imposibilităţii obiective de a pretinde executarea, argument folosit de adepţii stingerii creanţei prin confuziune, este inoperant, întrucât calitatea de creditor urmăritor devine distinctă de calitatea de debitor urmărit, astfel încât creanţa redevine susceptibilă de executare silită.
32. Imposibilitatea fortuită de executare. - Dacă creanţa afectată garanţiei se stinge datorită unei imposibilităţi fortuite de executare, considerăm că garanţia reală mobiliară devine caducă prin pieirea obiectului. La prima vedere, originea fortuită a stingerii creanţei împiedică acţiunea oricărui mecanism reparatoriu pentru creditorul garantat.
La o analiză mai atentă însă, problema nu se pune în aceşti termeni. După cum se ştie, caracterul fortuit al cauzei neexecutării este relativ; el se apreciază în raport cu debitorul obligaţiei neexecutate. Altfel spus, un eveniment care este fortuit din punctul de vedere al debitorului creanţei afectate garanţiei poate să nu fie fortuit din punctul de vedere al creditorului acestei creanţe sau al debitorului garant (ultimele două calităţi menţionate sunt de regulă reunite în una şi aceeaşi persoană).
Fortuitul începe acolo unde încetează culpa. Dar nu este neapărat necesar ca acolo unde nu există culpă din partea debitorului creanţei afectate garanţiei să nu existe culpă nici din partea creditorului acelei creanţe în raport cu conduita unui bun proprietar. Creditorul creanţei afectate garanţiei este, prin ipoteză, debitor garant în cadrul relaţiei de garantare. Or, dacă stingerea creanţei obiect al garanţiei s-a produs din culpa debitorului garant, atunci nimic nu se opune angajării răspunderii civile a acestuia potrivit art. 41 din Legea garanţiilor, în cazul în care culpa provine de la cesionarul ulterior de la debitorul garant, el va răspunde în temeiul art. 42 din Lege.
33. Prescripţia dreptului la acţiune aferent creanţei afectate garanţiei. - Majoritatea doctrinei consideră că prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune aferent dreptului de creanţă şi în consecinţă transformă obligaţia corelativă într-o obligaţie imperfectă.
Rezultă că, în cazul care acest drept de creanţă este afectat unei garanţii reale mobiliare, prin efectul prescripţiei, executarea garanţiei devine, dacă nu imposibilă, cel puţin mult mai anevoioasă, posibilitatea de a trece la această executare rămânând practic la discreţia debitorului creanţei afectate garanţiei.
După cum s-a arătat deseori prescripţia este sancţiunea pasivităţii titularului neglijent al dreptului. De vreme ce creditorul garantat cu creanţa supusă prescripţiei suferă efectele negative ale acestei pasivităţi, el se poate întoarce împotriva debitorului său, în temeiul art. 41 din Legea garanţiilor sau, dacă acesta a cedat unui terţ posesia creanţei, împotriva acestui terţ, pe baza art. 42.
Considerăm că dacă pasivitatea titularului creanţei afectate garanţiei conduce la stingerea dreptului la acţiune aferent acestuia, creditorul garantat poate considera obligaţia principală ca fiind exigibilă, în temeiul art. 11 alin. (2) lit. b) din Lege.
De asemenea, înainte de stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune aferent, creditorul garantat cu o creanţă poate întrerupe prescripţia pe cale oblică, în temeiul art. 974 din C. civ., chiar dacă obligaţia principală nu este încă exigibilă.
Creditorul garantat este în primul rând un creditor care se bucură de toate drepturile pe care le are un creditor (chirografar) în temeiul dreptului de gaj general , însă legislaţia română în vigoare (spre deosebire, spre exemplu, de
Citește mai mult
legislaţia nord-americană) nu recunoaşte dreptul de a apela la procedurile execuţionale de drept comun decât creditorului care se află în posesia unui titlu executoriu.Afirmaţia se referă exclusiv la procedura de drept comun prevăzută de Codul de procedură civilă, întrucât, spre exemplu, inclusiv procedura de realizare a gajului prevăzută de Codul civil poate fi considerată drept o procedură execuţională, având drept scop executarea silită, chiar dacă în fapt reprezintă o acţiune civilă prin care creditorul solicită autorizarea vânzării gajului (afirmându-şi dreptul de a-i fi autorizată vânzarea bunului gajat). Considerăm că, în acest caz, procesul civil nu mai cunoaşte două faze, respectiv faza de judecată şi faza executării silite, ci o singură fază comună.
Spre deosebire de creditorul chirografar, cel garantat are deja identificat bunul asupra căruia îşi va putea îndrepta (în primul rând) executarea, în cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia (principală) .
Dintre toate aceste drepturi, ne vom apleca în primul rând asupra celor care se nasc din sau în legătură cu dreptul de a cere sau de a executa silit bunul ce formează obiectul garanţiei reale mobiliare sau al operaţiunii asimilate.