Eexecutare silită mobiliară
| Comentarii |
|
executare silită mobiliară, formă a executării silite indirecte ce are ca obiect bunurile mobile proprietatea debitorului, servind ca mijloc juridic de realizare a creanţelor băneşti ale creditorului urmăritor prin valorificarea acestor bunuri. Procedura e.s.m. parcurge trei faze principale, şi anume: sechestrarea, vânzarea şi distribuirea preţului.
1) Faza sechestrării presupune îndeplinirea actelor de procedură prin care se consemnează şi se indisponibilizează bunurile mobile urmăribile ale debitorului, în vederea vânzării lor pentru îndestularea creditorului. Urmărirea bunurilor mobile nu poate începe decât după încunoştinţarea debitorului printr-o somaţie. Dacă în termen de o zi de la primirea somaţiei debitorul nu plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc de pe lângă instanţa de executare va proceda la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, chiar dacă acestea sunt deţinute de un terţ; în acest sens, executorul se va deplasa la domiciliul debitorului sau la locul unde se află bunurile mobile proprietatea acestuia şi va proceda la inventarierea şi apoi la sechestrarea lor. Prin excepţie, în cazul în care există pericol evident de sustragere a bunurilor de la urmărire, la cererea creditorului sau a executorului judecătoresc, preşedintele instanţei de executare va putea dispune, prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor, ca odată cu înmânarea somaţiei să se aplice şi sechestrul. Executorul judecătoresc este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate cu acordul părţilor, iar în caz contrar, va solicita efectuarea unei expertize. Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie. O copie de pe raportul de expertiză se comunică şi debitorului. Pentru bunurile sechestrate asigurător nu este necesară o nouă sechestrare, executorul judecătoresc fiind însă obligat să verifice dacă bunurile respective se găsesc la locul aplicării sechestrului şi dacă nu au fost substituite sau degradate, precum şi să sechestreze alte bunuri ale debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt suficiente pentru realizarea creanţei. în anumite situaţii prevăzute expres de lege, executorul judecătoresc trebuie să fie însoţit, sub pedeapsa nulităţii, de un ofiţer de poliţie sau de un ajutor al său, iar în lipsa acestora, de primar sau de un viceprimar. Din momentul sechestrării bunurilor debitorul nu mai poate dispune de ele pe timpul cât durează executarea, sub sancţiunea unei amenzi, dacă fapta nu constituie infracţiune. Bunurile sechestrate se lasă, cu acordul creditorului, în custodia debitorului, care poate folosi bunurile sechestrate, dacă, potrivit naturii lor, acestea nu pierd din valoare prin întrebuinţare. In cazul în care există pericolul ca debitorul să înstrăineze, să substituie ori să deterioreze bunurile sechestrate, executorul judecătoresc va proceda la sigilarea sau la ridicarea lor de la debitor. Dacă debitorul refuză să primească în custodie bunurile sau nu este prezent la aplicarea sechestrului, precum şi în cazul ridicării bunurilor, executorul judecătoresc dă în păstrare bunurile sechestrate unui custode, numit cu precădere dintre persoanele desemnate de creditor. Dacă bunul ce se sechestrează se află în proprietate comună sau asupra lui există un drept de gaj ori privilegiu constituit în favoarea unei alte persoane, executorul judecătoresc are obligaţia de a înştiinţa acea persoană despre aplicarea sechestrului şi de a o cita la termenele fixate pentru vânzarea bunului respectiv. Debitorul sau o altă persoană interesată va putea solicita încetarea sau suspendarea urmăririi, numai dacă depune valoarea ce i se cere sau, după caz, valoarea bunului reclamat, la Trezoreria Statului, Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C.-S.A. sau la orice altă instituţie bancară, la dispoziţia organului de executare. Până la soluţionarea cererii de către instanţă urmărirea se va opri în tot sau în parte. Asupra cererii de încetare sau suspendare a executării silite instanţa de executare se va pronunţa prin încheiere, potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială.
2) Faza vânzării. A) Executorul judecătoresc poate proceda la valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare la licitaţie publică, vânzare directă şi prin alte modalităţi admise de lege. Cu acordul creditorului, executorul judecătoresc poate să-i încuviinţeze debitorului să procedeze el însuşi la valorificarea bunurilor sechestrate. Executorul poate proceda, cu acordul ambelor părţi, la valorificarea bunurilor urmărite prin vânzare directă cumpărătorului care oferă cel puţin preţul prevăzut în pro-cesul-verbal de sechestru. B) Dacă valorificarea bunurilor urmează să se facă prin vânzare la licitaţie publică, executorul judecătoresc, în termen de cel mult o zi de la întocmirea procesului-verbal de sechestru sau de la expirarea termenului în care potenţialul cumpărător s-a angajat să consemneze preţul propus, va fixa data, ora şi locul licitaţiei. Vânzarea la licitaţie se va face la locul unde se află bunurile sechestrate sau, dacă există motive temeinice, în alt loc. Executorul judecătoresc îl va înştiinţa pe debitor despre data, ora şi locul vânzării la licitaţie. Vânzarea nu se va putea face în mai puţin de două săptămâni, nici în mai mult de două luni de la data procesului-verbal de sechestru sau de la expirarea termenului în care potenţialul cumpărător s-a angajat să consemneze preţul propus. La cererea creditorului sau a debitorului, termenul vânzării se va putea scurta sau prelungi. Dacă bunurile sunt supuse pierii sau stricăciunii, executorul judecătoresc va putea chiar din oficiu să scurteze termenul de vânzare. Cu cel puţin 3 zile înainte de ţinerea licitaţiei executorul judecătoresc va întocmi şi afişa publicaţia de vânzare la locul licitaţiei, la sediul organului de executare, al primăriei de la locul vânzării bunurilor şi al instanţei de executare, iar atunci când apreciază că este necesar, vânzarea la licitaţie va fi anunţată şi într-un ziar de largă circulaţie. Costul acestor publicaţii şi anunţuri se va avansa de către creditor în contul bunurilor urmărite. Poate participa la licitaţie orice persoană care, cel mai târziu până la începerea vânzării la licitaţie publică, a consemnat la Trezoreria Statului, Casa de Economii şi Consemnaţiuni C.E.C.-S.A. sau la orice altă instituţie bancară, la dispoziţia executorului judecătoresc, cel puţin 10% din preţul de începere a licitaţiei pentru bunurile pe care intenţionează să le cumpere. C) Vânzarea la licitaţie se va face în mod public de către executorul judecătoresc, care va oferi spre vânzare fiecare bun în parte sau mai multe bunuri împreună, în funcţie de natura şi destinaţia lor. Preţul de la care începe licitaţia este cel prevăzut în publicaţii sau anunţuri. Bunul se adjudecă aceluia care, după trei strigări succesive, făcute la intervale de timp care să permită opţiuni şi supralicitări, oferă preţul cel mai mare, chiar şi atunci când, în lipsă de alţi concurenţi, acesta a fost singurul ofertant. Dacă nu se obţine preţul de începere a licitaţiei, la acelaşi termen, bunul va fi vândut la cel mai mare preţ oferit. în toate cazurile la preţ egal, va fi preferat cel care are un drept de preempţiune asupra bunului urmărit. Creditorii urmăritori sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ mai mic de 75% din preţul de începere a licitaţiei. D) După adjudecarea bunului, adjudecatarul este obligat să depună de îndată întregul preţ, în numerar ori cu ordin de plată sau orice alt instrument legal de plată; la cererea sa, încuviinţată de executorul judecătoresc, preţul se va putea depune în cel mult 5 zile. Dacă preţul nu se va depune, se va relua licitaţia sau, după caz, o altă modalitate de valorificare a bunului, iar primul adjudecatar este răspunzător atât de scăderea preţului obţinut la a doua vânzare, cât şi de cheltuielile făcute pentru aceasta. In cazul în care adjudecatar este însuşi creditorul urmăritor, iar la urmărire nu participă alţi creditori sau aceştia se află într-un rang de preferinţă inferior creditorului adjudecatar, el va putea depune în contul preţului creanţa sa, în tot sau în parte. E) Licitaţia se va închide de îndată ce din sumele obţinute se pot acoperi creanţele ce se urmăresc, precum şi toate cheltuielile de executare. După închiderea licitaţiei, executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal despre desfăşurarea şi rezultatul acesteia, care va fi semnat de executor, creditor, debitor, precum şi de adjudecatar. Executorul judecătoresc va elibera, sub semnătura sa, fiecărui adjudecatar în parte, o dovadă care va cuprinde data şi locul licitaţiei, numele adjudeca-tarului, indicarea bunului adjudecat şi, după caz, a preţului plătit sau care urmează să fie plătit. Această dovadă constituie titlu de proprietate asupra bunurilor vândute; în cazul titlurilor de credit nominative, adjudecatarul va putea obţine transferul acestora pe numele său, în temeiul unei copii legalizate de pe acest proces-verbal. Predarea bunului se va face după achitarea integrală a preţului; până la predare adjudecatarul suportă riscul pieirii bunului adjudecat. F) în cazul în care bunul sechestrat nu s-a putut vinde, orice creditor care, potrivit legii, putea cere executarea silită asupra bunurilor mobile ale debitorului, chiar dacă acesta nu a solicitat declanşarea ei, îl poate prelua în contul creanţei sale. G) Bunurile sechestrate, care nu au putut fi valorificate nici prin vânzare, nici prin preluare în contul creanţei, rămân indisponibilizate cel puţin 6 luni de la data sechestrului. în cursul acestui termen executorul poate proceda din nou la valorificarea acestor bunuri. Dacă nici după expirarea acestui termen bunurile nu pot fi valorificate, ele se restituie debitorului. H) Vânzarea silită a bunurilor mobile are ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra adjudecatarului; aceasta este definitivă, nefiind admisibilă nicio cerere de desfiinţare a vânzării împotriva terţului adjudecatar care a plătit preţul, în afară de cazul în care a existat fraudă din partea acestuia; în acest caz desfiinţarea vânzării poate fi făcută chiar şi pe calea contestaţiei la executare; cererile de desfiinţare a vânzării pentru fraudă sunt formulate cel mai adesea de terţii care pretind un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului. Când adjudecatar a fost creditorul, vânzarea va putea fi desfiinţată, dacă există temei de nulitate.
3) Distribuţia preţului. Anterior modificării Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, în materia e.s.m. distribuţia preţului rezultat din vânzare era reglementat de art. 450-451 C. proc. civ.; prin O.U.G. nr. 138/2000 aceste dispoziţii au fost abrogate, în prezent aplicându-se dispoziţiile generale cuprinse în art. 562-571 C. proc. civ. [sin. urmărire silită mobiliară; v. şi executare silită indirectă].
în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispoziţiilor Cărţii a V-a din Codul de procedură civilă, dacă legea nu prevede altfel.
Dispoziţiile Codului de procedură civilă consacră dreptul
Citește mai mult
creditorului, ale cărui drepturi subiective sau interese legitime sunt consfinţite printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, de a recurge la intervenţia statului în cazul în care debitorul îi încalcă sau îi nesocoteşte drepturile.Potrivit principiilor de drept comun, cu toate că art. 1073 C. civ. prevede dreptul creditorului de a „dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei", dreptul de a recurge la procedura executării silite nu aparţine decât creditorului a cărui obligaţie este recunoscută printr-un titlu executoriu'.
După apariţia procedurii speciale reglementate de Titlul VI al Legii nr. 99/1999 de executare silită a garanţiilor reale mobiliare şi a operaţiunilor asimilate acestora, o astfel de afirmaţie trebuie nuanţată, întru-cât, după cum vom încerca să arătăm în cele ce urmează, nu întotdeauna legea recunoaşte caracterul de titlu executoriu tuturor actelor în virtutea cărora creditorul are dreptul de a porni executarea silită.
2. în cazul în care drepturile (reale sau de creanţă) sau interesele legitime ale creditorului sunt încălcate sau nesocotite, creditorul nu are dreptul de a-şi face singur dreptate. El poate recurge la procedura de executare silită doar dacă drepturile sau interesele sale legitime sunt recunoscute printr-un înscris căruia legea îi recunoaşte calitatea de titlu executoriu, în caz contrar singura cale pentru apărarea drepturilor sau intereselor sale legitime fiind cea a acţiunii în justiţie.
Din acest punct de vedere, s-a considerat că procesul civil este structurat în două mari faze, respectiv faza judecăţii, pe care romanii o denumeau cognitoşi care duce la constituirea titlului executoriu, şi faza de executării silite (executio), prin care pot fi puse în executare hotărârile judecătoreşti susceptibile de executare silită, fie alte înscrisuri care constituie titluri executorii.
Parcurgerea acestor părţi ale procesului civil nu este întotdeauna obligatorie, procesul civil putând cunoaşte exclusiv faza de judecată, atunci când partea ţinută prin hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu de îndeplinirea unei obligaţii o execută de bunăvoie, sau exclusiv faza executării silite, atunci când titlul executoriu nu îl constituie o hotărâre judecătorească, ci un alt înscris căruia legea îi recunoaşte acest caracter. său, care nu îşi execută de bunăvoie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, să le aducă la îndeplinire în mod silit'.
Această procedură, ca drept comun, este reglementată în Cartea a V-a din Codul de procedură civilă (art. 371 '-580’), norme execuţionale existând însă şi în alte acte normative.
Executarea silită implică o activitate concurentă a mai multor subiecţi procesuali, participanţi la efectuarea actelor procedurale pe baza cărora iau naştere, se modifică şi se sting raporturile procedurale execuţionale. Dintre aceşti participanţi, amintim debitorul şi creditorul urmăritor, instanţa de executare şi organele de executare .
Sunt proceduri speciale caracterizate prin lipsa organelor de executare, realizarea creanţei fiind asigurată prin raporturi directe între creditorul urmăritor şi terţul datornic al debitorului urmărit. Este cazul, de pildă, al popririlor înfiinţate în mâinile persoanelor juridice la care este încadrat debitorul, din oficiu, prin dispoziţia instanţei de fond, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii, în baza art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în cazul pensiilor de întreţinere.